Cu rădăcinile adânc înfipte în Humuleşti-ul lui Ion Creangă, filmul „Amintiri din copilărie” a plecat peste mări şi ţări, chiar pe alte continente, ca să revină acasă distins cu 6 mari premii internaţionale la festivalurile de la Teheran, Moscova, Montreal, Mar del Plata, Los Angeles ! Ca să lase o copie spre păstrare şi neuitare la Muzeul de Artă din Los Angeles şi să fie prezentat ca un model de operă cinematografică într-un manual de şcoală japonez…
In categoria „film pentru copii” rămâne mărturie a unui talent deosebit, filmografia regizoarei Elisabeta Bostan. Începând cu seria „Năicilor”, apoi a „Veronicilor”, trecând prin „Amintiri din copilărie” , „Tinereţe fără bătrâneţe” şi până la „Mama„ „Saltimbancii” „Fram, ursul polar”, „Promisiuni”, „Zâmbet de soare”, „Unde eşti copilărie ?”, „Desene pe asfalt”, „Campioana”, „Telefonul”, „Iza-Bella” regizoarea are acces cu o consecvenţă semnificativă şi emulativă la pelicula convingătoare prin emoţie artistică. Ea este cea care scrie cu limbajul specific artei cinematografice poveşti dorite şi necesare deopotrivă de cei mici şi de cei mari, neuitând că filmul pentru copii descoperă şi restabileşte punţile de legătură între vârste, între generaţii, îi incită pe cei maturi să-şi focalizeze din nou atenţia asupra marilor probleme care frământă universul celor mici.În cinematografie doamna Elisabeta Bostan creatoarea de „ bucurii şi visuri frumoase” pentru toţi copiii este cunoscută, apreciată pentru profesionalismul desăvârşit care se împleteşte cu talentul dar şi cu sufletul ei minunat.
- „Parcă voiai să mă întrebi cum am reuşit în Caragiale? Aparent simplu, respectând litera dar şi spiritul textului, încercând nu să mă inspir din, ci să transcriu cinematografic un mare autor. E mare păcat să strici un text apelând la formula: „m-am inspirat din”… Şi dacă am adăugat vreodată ceva la un text, ei bine, m-am frământat de o sută de ori, m-am perpelit de o mie de ori, pînă m-am hotarât la o modificare mică, mică…”
- Această mărturisire a maestrului Jean Georgescu mi-a revenit ca un flash back în minte după ce am purtat un fructuos dialog cu studenta lui de odinioară, regizoarea de azi, Elisabeta Bostan despre „ cum am reuşit în Creangă cu „Amintiri din copilărie”. Şi m-am gândit că vorbele celui care este recunoscut ca incontestabil maestru al filmului românesc, pot fi reamintite în deschiderea interviului nostru.
- Eu, de felul meu, sunt moldoveancă, m-am născut nu departe de Humuleşti, şi de multă vreme mă simţeam atrasă de Creangă ca de o forţă cu doi poli : unul în care se cuibărise gândul meu, fremătând de îngrijorare că nu voi izbuti „să prind” ceea ce era neapărat de prins, şi celălalt în care creştea dorinţa, cu neputinţă de stăvilit, de a lua în piept o asemenea îndrăzneală. Când, în sfârşit, m-am hotărât am pornit la drum, la propriu, împreună cu redactorul filmului, Vasilica Istrate, şi am început să colindăm tărâmul pe unde trecuse marele Creangă. Şi de la Târgu Neamţ la Mănăstirea Neamţului, a Văratecului, a Agapiei, pe toată Valea Bistriţei, nu ne mai ajungeau cărările şi dumbrăvile. Înseram pe la săteni, fără grabă, în mare tihnă, întorcând ornicul cu aproape o sută de ani în urmă… Ştiţi ce căutam? lumina din copilăria lui nemaipomenită. Acel unic evantai al curcubeului revărsat deasupra Ozanei cea limpede curgătoare, razele care săgetau văzduhul Humuleştiului în lungile zile de vară, parfumul cireşelor coapte din livada mătuşii Măriuca, cântecul din zori al cucului armenesc. Creangă, spunea George Călinescu, povesteşte copilăria copilului universal…
- După mult umblet, spre înserat, ruptă de oboseală, am tras în gazdă la un humuleştean şi odaia scundă, podită cu lut, lampa de gaz, masa şchioapă şi aroma alivencilor mi-au fost sfătuitori de nădejde. Eram în ţinutul lui Creangă, la el în ospeţie şi, ca să nu-i întinăm cu zgomotul şi zarva noastră memoria, să nu clintim nimic din ce se păstrase, am hotărât că-i mai bine să refacem pe platoul de filmare, să construim o căsuţă aidoma cu cea a părinţilor lui. Pornisem pe un drum al minunilor! Îmbibată de mireasma Humuleştilor, mi-am făcut distribuţia, mai mult cu sufletul decât cu mintea sau cu ştiinţa mea de carte, şi de aceea mulţi s-au mai mirat, văzând cât de tare semănau interpreţii aleşi de mine cu fotografiile care s-au păstrat prin vreme. Două mari încercări a trebuit să birui cu această distribuţie : Creangă copil şi Creangă matur. Pe Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul l-am căutat prin sate, chemând la „vedere” mii de copii ai plaiului moldovean. Zile în şir i-am tot privit, i-am tot ales. Şi pe Creangă, copil năzdăvan, l-am găsit în persoana lui Ionică Bocancea. Scriitorul junimist Creangă a luat chipul şi asemănarea actorului Ştefan Ciubotăraşu. Faţă de actorul Ştefan Ciubotăraşu am avut, cum să mă exprim, stimă e prea puţin, frică nu-i tocmai adevărat, ştiu şi eu ce să spun? Nelinişte, mare nelinişte tăinuită în suflet că nu voi corespunde eu, în calitatea mea de regizor, cu posibilităţile neasemuite de exprimare ale acestui mare actor. I-am povestit cum aş vrea să fac filmul, mi-am înfrânt timiditatea şi am vorbit mult, convingător probabil, iar drept răsplată am primit, din partea lui, o colaborare plină de încredere şi calm. A fost unul din cele mai grozave lucruri din „ laboratorul” de taină al creaţiei noastre : eu îl înţelegeam, el mă înţelegea şi amândoi înţelegeam că… trebuie să ne depăşim propria noastră limită omenească pentru a-l putea înţelege, în adâncul adâncurilor noastre, pe marele povestitor. Spuneam că am bătut, la propriu, pas cu pas toate locurile copilăriei lui Creangă, şi am făcut acelaşi lucru cu drumurile maturităţii lui : Iaşul şi Mahalaua Ţicăului, bojdeauca de vălătuci cu două cerdacuri şi două odăiţe privind spre Dealul Ciricului, o căsuţă proptită de nişte pari ca să nu cadă la vale! Nu întâmplător în filmul meu, toate secvenţele care vorbesc despre maturitatea lui Creangă sunt filmate în alb-negru, iar copilăria, ehei,copilăria este raza de soare care se sparge de suprafaţa diamantului, reverberând lumina aceea colosală, lumina sufletului dintâi, lumina candorii şi a speranţei absolute, lumina neasemuitei copilării care i-a încălzit lui Creangă întreaga existenţă. Am avut, pe parcursul realizării acestui film, câteva „puncte de sprijin”, puncte de care n-am devenit conştientă decât mult, mult mai târziu, după ce filmul era deja pe ecrane. Unul dintre ele a fost omul simplu, săteanul humuleştean. Poate nu vă vine a crede, dar absolut toţi cunoşteau câte o „părticică” din „amintiri” păstrate în timp, şi îmi tot aduceau amănunte despre familia lui Ion Torcălău, despre mamă, tată, fraţi, surori şi chiar despre pupăza din tei. Cu generozitate şi discreţie, ei, sătenii mi-au sărit în ajutor. Când am pornit la drum din nou să caut costume autentice, pe toată Valea Bistriţei mi s-au deschis lăzile de zestre şi mi-au fost oferite adevărate comori de frumuseţe şi măiestrie. La un moment dat, trebuia să filmez târgul. O reconstituire de o asemenea amploare nu se putea gândi şi realiza decât cu ajutorul lor, al celor mulţi. Cu câteva zile înainte de filmare, m-am dus din sat în sat, am bătut din poartă în poartă şi am explicat fiecăruia, ce vrem noi să facem şi cam ce ne-ar trebui pentru a dobândi, înregistrat pe peliculă, un târg adevărat ca pe vremea când bunicul David venea tocmai de la Pipirig să cumpere câte cele trebuincioase într-o gospodărie. În ziua hotărâtă, pe Valea Ozanei, sute de ţărani îmbrăcaţi în costume tradiţionale, cu cai şi căruţe, s-au înfiinţat dis-de-dimineaţă să ajute echipa de filmare să recompună târgul unde Nică al lui Ştefan a Petrei încerca să vândă „cucul armenesc” drept găinuşă!
- Un asemenea târg nu se poate încheia fără o păţanie…
- Păţanie să o numim oare? Cea mai grea problemă a acelei de neuitat zi de filmare a fost… pupăza. Eu urma să aflu abia în dimineaţa cu pricina că, pupezele nu ştiu să trăiască în captivitate. Din toate păsările, câte le adunasem să avem „ ca recuzită”, nu mai era în viaţă nici una. Şi, ca la un semn, când disperarea începuse a mă cuprinde, au apărut zeci de „Năici” cu câte un cuc armenesc la subsuoară, pasăre găbuită în graba mare prin cine ştie ce tei scorburos. Multe sunt, cum ar spune Creangă „ draga moşului şi draga babei”, amintirile care mă bat din toate părţile. Poate că într-o zi voi afla răgazul să le aştern pe hârtie. Această minunată lume, în care a trăit genialul povestitor m-a obsedat de-a lungul vieţii, ori de câte ori am recitit „Amintirile”. De fiecare dată am înţeles că nu există o vârstă anume când trebuie citite.Ele păstrează câte un înţeles nou pentru fiecare vârstă a omului şi sunt, pe măsură ce devii oarecum înţelept, tot mai complexe, ameţitor de complexe.
- La Iaşi, în apropierea şcoliţei din Sărărie, în uliţa Ţicăul de Sus, la nr. 4 o bojdeucă îşi deschide şi acum ospitalieră uşa .
-Am să vă povestesc o întâmplare, „întâmplată” doar la Iaşi şi ne-repetată nicăieri altundeva, în ţară. În timpul filmărilor, de obicei, echipa este asaltată, să nu spun chiar agresată de o grămadă de admiratori grozav de curioşi care, de ce să n-o recunoaştem, ne încurcă teribil de mult. Nu altfel s-au petrecut lucrurile şi la Ţicău. Curioşii ne năpădiseră de-a dreptul, cocoţaţi unde te aşteptai mai puţin. I-am rugat frumos să înţeleagă că trebuie să asiste fără să facă zgomot, că pe strada din mahalaua lor, la un moment dat va trece, în drum spre bojdeucă, bădiţa Creangă. Din acea clipă, când înserările pline de stele pogorau deasupra Iaşului şi a mahalalei, noi filmam în cea mai desăvârşită linişte venirea lui Creangă. Iar când rosteam „ stop” şi priveam în spatele aparatului de filmat, tăcut şi respectuos era adunat, tot „lumetul” din Ţicău.
- Aţi filmat în toate anotimpurile. Aţi început vara, aţi continuat toamna şi se mai povesteşte şi de iarnă în „Amintiri din copilărie” dar şi în filmul dumneavoastră…
- Am revenit toamna, să lucrăm secvenţele cu frunze galbene şi gutui la ferestre şi am rămas şi iarna să filmăm colindul. Vuia tot satul de colinde şi copiii cu tolbele pline de colaci şi nuci îşi făceau pârtie şi urau din casă în casă. A fost o noapte de neuitat, cu zăpada care scârţâia sub picioare, în albul necuprins care ne invadase şi eu eram sigură că, în cârdul de ştrengari cu trăistuţe de gât, se afla şi Nică a lui Ştefan…Spre zori de ziuă, încetişor, a început să ningă. Ningea cu fulgi atât de mari cum numai când mergi la săniuş mai poţi să vedea.
-„Amintiri din copilărie” după un scenariu şi o regie semnate de Elisabeta Bostan a avut premiera absolută la cinematograful din Humuleşti!
- Atât de mult m-am legat de Humuleşti, încât nu doream decât să le arăt lor, sătenilor filmul, să fie ei primii spectatori! Aşteptseră cu atâta nerăbdare! În ziua premierei – au rulat trei, patru spectacole de dimineaţa până seara – lumea a venit îmbrăcată în straie de sărbătoare. Pentru că sala era neâncăpătoare faţă de numărul doritorilor, au intrat mai întâi bătrânii şi fruntaşii satului. În finalul filmului, dacă vă mai amintiţi, se sugerează moartea neântrecutului povestitor. O lumânare se stinge, pâlpâind uşor şi Creangă îşi aşează, ca să nu-l mai ridice niciodată capul, pe masă. După vizionare, s-a aprins lumina în sală şi toţi spectatorii au rămas nemişcaţi pe locuri, fără să schiţeze nici cel mai mic gest. Nici aplauze, nimic. Eu tremuram, îmi auzeam bătăile inimiii. Şi, deodată, solemn, s-a ridicat în picioare un batrân, şi-a scos cuşma cu un gest respectuos şi a murmurat : ” Odihnească-se în pace!” Ca la un semn, întreaga sală i-a repetat gestul. Dimineaţa ne-am pregătit de plecare. La porţi, flăcăi şi fete, tineri şi bătrâni ne-au petrecut cu urări de drum bun. Şi fiecare ne-a dăruit, ca amintire parfumată şi gustoasă câte un fruct din rodul toamnei. Cu mirosul de gutui şi mere coapte am plecat spre Bucureşti.
Încheiasem un film de care nu aveam să mă rup niciodată…
Scris de Ileana Perneș-Dănălache
