Doamna Mihaela Dobrin a răspuns, cu mare amabilitate, invitației agenției noastre de presă de a ne acorda un interviu despre marea sa pasiune, pictura.
Pentru cei care vă cunosc mai puțin, vă rog să vă prezentați pentru început…
Mă numesc Mihaela Dobrin și pictez…pictez de când eram copil, de când îi realizam mamei mele, care era învățătoare, materialul didactic la desen.
Am absolvit Facultatea de Energetică la Universitatea Politehnică București și am împletit, de-a lungul anilor, ingineria cu arta: în permanență căutam frumusețea, armonia, forța și mișcarea rețelelor electrice pe care le proiectam. Apoi, Facultatea de Arte Vizuale la Universitatea Ovidius din Constanța și Masterul în domeniu, le-am absolvit după vârsta de 40 de ani, când am considerat că este momentul ca sufletul meu să aibă prioritate și să-și înceapă (de ce, nu?) tămăduirea.
Pentru ce ați ales pictura și nu muzica ?
Întotdeauna mi-a plăcut să pictez, în adolescență pictam cu pasiune, îmi puneam sufletul pe pânză și, funcție de stările mele, pânza devenea oglinda tumultului interior, pulsația vieții. Reușesc mai bine sa redau cromatic ceea ce doresc să transmit, muzica o ascult, îmi face bine, dar sunt o persoana interiorizată, emotivă, am temeri când trebuie să vorbesc în public, de cântat nici nu încape discuție.
Care sunt sunt curentele și tehnicile preferate de dumneavoastră în pictură ?
Iubesc impresionismul, lucrările în aer liber care urmăresc efectele luminii la diferite ore ale zilei, redate printr-o gamă bogată și subtilă a culorilor. Mărturisesc faptul că am fost și sunt fascinată de tema copacului, este o provocare și o preocupare pentru expresia copacului. Am studiat îndelung cum au tratat artiștii timpurilor aceasta temă, de la Renaștere până azi. Mă regăsesc în postimpresionismul lui Cezanne, copacul lui care leagă pământul de cer. “Copacii sunt efortul nesfârșit al Pământului de a vorbi cu cerul.” Rabindranath Tagore. Apoi Piet Mondrian m-a ajutat să văd transformarea, denaturalizarea copacului, a figurativului până la pierderea lui totală, până la abstract. Din acest punct intervine maniera picturală a lui Jackson Pollok.
Vă simțiți bine în lucrări de dimensiuni mai mici, ori preferați suprafețele mari ?
Prefer pânzele mari, pictez pe dimensiuni mari, așa simt că mă pot exprima mai bine, mai cu forță, mai spontan și mai energic.
Ce ne puteți spune despre viața dumneavoastră, dincolo de pictură ?
Dincolo de pictură? Sunt binecuvântată cu o familie minunată, fata mea este licențiată în Drept și masterand la Drept Maritim. Îmi moșteneste pasiunea și cochetează cu cromatica în design-ul interior. Soțul meu mă susține continuu, mă înțelege și acceptă toate proiectele mele legate de artă.
Unde vă vedeți peste 10 ani ?
Peste 10 ani mă vad cu familia mea și înconjurată de nepoței. Mă văd pictând…
Este o altă întrebare la care doriți să răspundeți ? Care este? Formulați răspunsul …
Nu văd cum ar fi viața fără culoare, fără armonie, fără echilibrul pe care-l dă o compoziție reușită, fără muzica virtuală a cromaticii. Talentul de a picta, acest dar divin, nu trebuie irosit, ci perfecționat continuu și împărtășit ca o terapie celor din jur.
