O rubrică de interviuri cu tineri reprezentanţi ai artelor.
O rubrică pe care am decis să o intitulez „Pledez pentru Tine(ri)”, preluând declarat, denumirea pusă în circulaţie de Festivalul de teatru de la Piata Neamţ. Am şi o raţiune sentimentală în alegera titlului rubricii. După absolvitea I.A.T.C” IL Caragiale”, colegii mei, tineri absolvenţi de la secţia actorie, se „băteau” să ajungă la Teatrul din Piatra Neamţ. Nu pentru că şi-ar fi dorit o navetă uşoară, Iaşul, Suceava, nu mai vorbim de Bucureşti sau Sibiu erau departe, îi atrăgea faima pe care o dobândise teatrul din Piata Neamţ, devenit o adevarată rampă de lansare a slujitorilor celei de-a şaptea arte.
Sunt convinsă că partenerii mei de dialog merită, pe deplin, dreptul la promovare! Sunt la vârsta la care primesc, iată, un paşaport în alb la categoria excelenţă.
O rubrică care se vrea o galerie populată cu autoportretele celor care reprezintă generaţia începutului de secol XXl.
Tinerii din ziua de azi apelează tot mai rar la informaţia transmisă prin litera scrisă şi tipărită pe foia de hârtie. Pentru ei, Galaxia Gutemberg a intrat deja în istoria recentă, aparţine părinţilor şi bunicilor.
Ca să purtăm un dialog eficient apelăm la spaţiul on-line şi le dăm cuvântul. Să ne spună cine sunt, ce îşi doresc în viaţă, ce aşteptări au de la profesia lor. Să se prezinte. Să-şi facă autoportretul. Schiţă, tuş, acuarelă, modalitatea de exprimare este liberă, la alegere.
Astazi vom discuta cu Tudor Costin Sicomas pe care l-am văzut recent, interpretând rolul principal din piesa Jucătorul de şah. În fapt singurul rol, un monolog rostit într-un decor simplu, extrem de funcţional construit în mansarda unui bar din strada Colţei. M-am bucurat că în Bucureşti spectatorul găseşte şi poate “gusta” formule de artă mai puţin obişnuite.
L-am întrebat, de ce a ales rolul, piesa Jucătorul de şah.
- Acum vreo două luni mi-a picat în mână volumul “Jucătorul de şah”, ce conţine nuvela lui
Stefan Zweig. Am citit-o pe nerăsuflate şi chiar din timpul primei lecturi am simţit că am multe în comun cu personajul principal, Domnul B, fost avocat austriac. M-a captat povestea, dar şi scriitura simplă, însă extrem de sensibilă şi puternică. M-am identificat într-o oarecare măsură cu personajul, mai ales din punct de vedere al pregătirii sale rafinate, dar şi din punct de vedere al faptului că, asemenea lui, când eram adolescent, jucam şah. Aici, totuşi, se încheie asemănările dintre noi doi. Din fericire!!! Căci am avut norocul să mă nasc într-o cu totul altă epocă, în care sistemele totalitare nu îşi mai fac de cap cu vieţile oamenilor. Şi totuşi… unul din motivele pentru care am ales să dramatizez nuvela lui Zweig a fost tocmai faptul că tratează cu subtilitate, dar şi maximă seriozitate ororile nazismului. Şi eu am încercat, prin dramatizare, regie şi interpretare să translatez acele experienţe ale Domnului B în spaţiul nostru autohton, pentru a le aminti celor care au apucat comunismul că asemenea atrocităţi au avut loc şi la noi, că intelectuali rafinaţi şi de valoare au fost chinuiţi şi omorâţi. Aşa că recomand tuturor atât spectacolul meu, cât, mai ales, lectura nuvelei lui Stefan Zweig.
- Consideri că generaţia ta se constituie într-o şcoală, într-o mişcare care se impune atenţiei prin piese montate în zona underground, în spaţii neconvenţionale?
- Şi o spun cu mâna pe inimă. Da, noua generaţie de actori, de artişti se axează foarte mult pe această mişcare a teatrului independent, manifestat în diverse spaţii mai mult sau mai puţin convenţionale. Şi cred că acesta e un lucru bun. Eu nu mai cred în teatrele de stat, de fapt în sistemul de stat, mai ales în ceea ce priveşte cultura şi artele performative. Şi asta din cauză că cei care se află la putere, la conducere, nu ştiu, de cele mai multe ori, să managerieze instituţiile pe care le conduc. Am văzut multe spectacole din spaţiul teatral independent românesc. Şi multe depăşesc, la nivel calitativ artistic, spectacole din teatre de renume. Şi mai fac o comparaţie – cea cu străinătatea. Am petrecut trei luni,timp în care am stat la Londra, după care am mai făcut vreo şase călătorii în Marea Britanie. Acolo, teatrele nu sunt subvenţionate de stat. În afară de cel Naţional (şi nici ăla nu trăieşte total din mila statului). Toate teatrele trăiesc din donaţiile unor mari Mecena şi din încasări. Ceea ce le face să se ambiţioneze şi să monteze spectacole de calitate. Nu mereu le iese, dar cel puţin se străduiesc. Pe de altă parte, mişcarea underground la ei este la fel de puternică ca şi teatrele mari.
La noi, însă, se pare că zona independentă prinde contur şi forţă din ce în ce mai mare, tratând cu seriozitate menirea adevărată a teatrului – aceea de a educa publicul de a-i pune oglinda în faţă.
Spectacolul s-a desfăşurat la Epic Bar. O masă, o tablă de şah, o canapea ,un ochi de fereastră , spaţiul strict delimitat, amintind o celulă de puşcărie, câteva fotografii atârnate pe pereţi şi actorul. Tudor Costin Sicomas, interpretând cu eleganţă, sensibilitate şi graţia unui balerin partitura.Fără mişcări de prisos.
Vocea actorului creşte treptat în intensitate, urmârind cu atenţie tonalitatea sunetelor O tonalitate caldă, fără stridenţe, Un spectacol de şaptezeci de minute, fără pauză ca o respiraţie cu multe şi intense reverberaţii .
Echipa artistică formată din Alex Apostol, cel care a propus piesele muzicale,( “omul care mi-a readus pofta de a urca pe scenă şi cel care m-a inspirat şi susţinut în crearea acestui one man show” după cum îi mulţumeşte, emoţionat, Tudor Sicomas la finalul reprezentaţiei), Daniela Nicoleta , Sebi Ghita au “venit” cu design-uri grafice alături de Corneliu Reu, realizatorul trailer-ului şi al video-ului de prezentare
Pe Fb spectacolul este însoţit de un set de fotografii, autoare sunt Mihaela Petre si Isabelle Nicoleta Baciu .
Un spectacol care merită văzut dar, mai ales, păstrat în memorie. De asemenea, numele tânărului şi ambiţiosului protagonist. Tudor Costin Sicomaş.
Scris de Ileana Perneș-Dănălache
