La 20 decembrie este sărbătorit Ignatul, în această zi mulţi români, mai ales din mediul rural, sacrificând porcul pentru masa de Crăciun. Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi şi anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an.
În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ”Cartea de Crăciun” (Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997).
Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuşi era socotit ca întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou. Este însă vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra iniţial anul nou în lumea romană: începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii.
În desfăşurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui. Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuţile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.
În zilele noastre, tăierea porcului este un prilej de reunire a familiei, deoarece participă de obicei toţi membrii ei, iar pentru copii este un prilej de veselie şi de joacă. De cu seară, oamenii pregătesc câteva cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric.
Bărbaţii sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiţia cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i şi păcatul uciderii porcului. În unele regiuni, chiar şi gospodăria este sfinţită înainte de sacrificare. La tăierea porcului, se spune că femeile nu au voie să participe nici măcar pentru a turna băutură în paharele bărbaţilor, deoarece fiindu-le milă, animalul nu poate muri. Rolul femeilor începe în momentul în care carnea de porc ajunge pe masa din bucătărie, pentru a fi preparată.
După sacrificare, porcul este spălat şi se rostesc cuvintele: ”Carnea ta să fie/ Carne aurie”. Apoi, animalul este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat.
Se obişnuieşte ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un ţol peste porc şi să se suie pe el cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Tot atunci se ia băşica porcului şi se pun grăunţe în ea, după care se pune la uscat. Se spune că după câtă gălăgie face băşica, atâta veselie şi bucurie va fi în casă.
Ion Creangă povesteşte în ”Amintiri din copilărie” despre acest moment: „La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca…”
Femeile, de obicei, se ocupă de împărţirea cărnii pe categorii, dar numai după ce bărbatul care sacrifică porcul face semnul crucii cu cuţitul pe fruntea animalului, zicând ”Doamne ajută să-l mâncăm sănătoşi” şi termină de tranşat porcul. Se pune deoparte carne pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la pomana porcului; până şi picioarele se folosesc pentru piftie. Se spune că românul ştie să folosească fiecare bucată din porc, mai mult decât orice naţie din lume care mănâncă acest fel de carne. Începând de la urechi şi coadă, mâncate de obicei de copii, la carnea macră şi slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată, totul este folosit de gospodina casei pentru bucatele din care toţi vor degusta la masa din ziua Naşterii Domnului. După tranşarea şi sortarea cărnii, gospodina casei pregăteşte o masă, numită tradiţional „pomana porcului”, pentru toţi oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Astfel, într-un ceaun mare, se prăjeşte carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părţile porcului: muşchi, ficat, slănină, coastă. Odată cu friptura, gospodina face şi o mămăligă mare, cât să ajungă pentru toţi mesenii şi, în mijlocul mesei, pune şi un castron cu murături. De obicei, masa se aşează în curte, în faţa casei, se mănâncă în picioare şi, alături de mâncare, se bea ţuică fiartă.
Pomana porcului se împarte comunităţii, săracilor, dar mai mult apropiaţilor. O parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce preotului. Este, de fapt, ceea ce a mai rămas din obiceiul străvechi al oferirii ofrandelor pentru îmbunarea spiritelor rele şi adunarea celor bune care să ferească gospodăria de primejdii.
Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, dar uneori obiceiurile şi tradiţiile, ca acestea de Ignat, sunt atât de puternic înrădăcinate încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.
Din restul cărnii se prepară produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează: cârnaţi, piftie, tobă, caltaboşi, carne friptă. Totodată, o parte se conservă pentru a fi consumată peste an. Nimeni nu se atinge însă de preparate decât după ce, în dimineaţa de Crăciun, o parte din ele sunt împărţite de femei, la vecini sau la biserică, pentru morţii familiei.
În tradiţia românească întâlnim o serie de obiceiuri şi superstiţii legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază şi îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toţi membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineaţa la păsări.
Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la Biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. De asemenea, ea se foloseşte şi pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor şi viţeilor.
Despre ficatul porcului se spune că este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mâncare. Sângele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau când au guturai.
Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc. Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci – spălatul rufelor, cusutul, torsul lânii, măturatul casei – atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătorii.
Dacă în inima porcului se găseşte mult sânge ”îngheţat”, este semn că stăpânul va avea noroc la bani. Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, iar dacă este subţire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelşugat.
În anumite zone ale ţării există obiceiul ca stăpânul casei să ia din sângele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să crească rumeni şi sănătoşi. Fetele din casă stăteau deoparte şi, când cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenţi, furau sânge şi se stropeau pe frunte ori îşi desenau dorinţele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curăţenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.
În casă este adusă mai întâi căpăţâna porcului cu râtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.
Între Ignat şi Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grâu ca să aibă până la Crăciun. Din el se fac un fel de turte, numite ”cârpele Domnului Hristos”, cu miere şi nuci, care se mănâncă în ajunul Crăciunului.
