De ce se implică Tudor Chirilă în treburile politice, criticând deciziile puterii sau susţinând protestele la scena deschisă? De ce-şi bate capul cu problemele justiţiei, deşi ele nu fac parte din preocupările lui de zi cu zi? De ce vocile contestatare în lumea artiştilor rămân totuşi foarte puţine? La aceste întrebări şi multe altele, artistul răspunde într-un amplu interviu pentru Hotnews.
Dan Tăpălagă: M-a întrebat cineva aşa: de ce faci interviu cu Tudor Chirilă? El e artist, ce treabă are cu politica sau cu Justiţia? Aşa că simt nevoia să clarific din capul locului: cred că Tudor Chirilă reprezintă în acest moment unul dintre modelele rare de implicare socială din lumea artiştilor. Ar avea suficiente motive să spună “nu-mi pasă”, “nu e treaba mea”, “sunt ocupat”, “nu mă pricep”, “nu se mai poate face nimic” şi, ştiţi voi, în general, toate scuzele invocate când nu vrem să ieşim din starea de confort şi din starea de lene intelectuală – a ales să nu tacă, să nu se mulţumească cu gloria lui de muzician şi de actor. Fix de-aici începem, de la întrebarea “de ce?”.
Tudor Chirilă: Păi, în primul rând, cred că nu e vorba de politică, ci de bun simţ. Este vorba de a emite în spaţiul public nişte opinii vizavi de lucruri care vin din sfera politicului, se duc în sfera socială şi care-ţi afectează viaţa. Viaţa ta profesională, partea ta de antreprenoriat şi, până la urmă, viaţa comună. Pentru că eu percep ţara asta ca un loc în care am un spaţiu intim, care e casa mea, proprietatea mea, locul meu şi un spaţiu comun pe care-l împart cu ceilalţi locuitori ai ţării ăsteia. Şi spaţiile astea comune, care sunt, din punctul meu de vedere, care ar trebui să fie în beneficiul nostru al tuturor, nu funcţionează. Plecând de la sănătate, de la educaţie, plecând de la administraţie şi-aşa mai departe. Şi-atunci îţi dai cu părerea. Şi ăsta este unul dintre argumente: mă preocupă ţara în care trăiesc şi mi se pare absolut normal. Dacă mă uit peste ocean, de la 50 Cent la Taylor Swift, pot să dau o listă cu 50 de artişti americani care îşi dau cu părerea şi care sunt implicaţi în viaţa cetăţii. Sunt.
DT: Mai vine întrebarea cealaltă, de ce crezi că aproape toţi – sau, să nu exagerăm, foarte mulţi – din lumea ta, din lumea artiştilor, actori, muzicieni, preferă să tacă – şi-aici trebuie să fim oneşti – cu câteva excepţii notabile: în vin în minte nume mari de actori ca Victor Rebengiuc, Oana Pellea şi mai sunt, cu siguranţă, şi alţii, dar regula e tăcerea…
TC: Îmi pui o întrebare grea, pentru că eu nu aş dori să vorbesc decât pentru mine, şi nu dintr-o solidaritate de breaslă, dar mi-e greu să înţeleg ce stă în spatele tăcerii.
DT: Dar, totuşi, eşti între ei. Discuţi cu ei. Vorbiţi.
TC: N-aş putea să spun că există un argument general pentru toţi cei care nu se implică, cred că argumentele sunt de ordin personal. Dar cred, într-un fel, că ele sunt conectate şi cu cei care stau în casă şi nu ies la proteste, dar sunt, în acelaşi timp, afectaţi de ceea ce li se întâmplă şi spun “hai, domnule, că nu ieşim la proteste că nu se schimbă nimic”. Există posibilitatea ca ei să nu aibă încredere în puterea vocilor lor, poate să fie o chestie, şi să spună “domnule, eu îmi văd de treaba mea şi să se ocupe alţii de ţara asta” şi-aşa mai departe. Doar că am văzut că chestia asta nu funcţionează. Eu sper ca din ce în ce mai mulţi artişti, până la urmă, să-şi activeze această conştiinţă – nici măcar civică – socială, conştiinţă normală vizavi de momentul în care ne aflăm şi să înceapă să aibă o părere pertinentă faţă de ce se întâmplă.
DT: Bun, dar întrebarea este dacă riscă ceva actorii, muzicienii care se expun politic criticând puterea. Primesc roluri mai puţin importante, sunt tăiaţi de pe lista invitaţilor la concerte, câştigă mai puţini bani, ce riscă?
TC: Poţi, nu ştiu, există posibilitatea să… Nu cred că poţi fi dat afară dintr-un teatru, în momentul ăsta, pentru faptul că ai o poziţie – sau vreau să cred că nu se poate întâmpla chestia asta. Cred că poţi deveni indezirabil…
Citiţi tot interviul AICI
