Doina – Maria Constantin este cea mai frumoasă surpriză la debutul acestui an 2018.

Asta pentru că navighează cu eleganță între poezie, proză și pictură. Dar, a făcut, tot cu succes, și alte arte, după cum veți vedea în interviul următor, pe care l-a acordat nu multă amabilitate agenției noastre de presă.

d
Vă salut, oameni buni, indiferent unde vă aflați! Imagine din arhiva personală Doina-Maria Constantin

În templul artelor din casa dumneavoastră, răspundeți de sectorul pictură și poezie, iar soțul de muzică. Nu este prea complicat să trăiești între atâtea domenii ale culturii ?

,,Templul artelor din casa dumneavoastră “ – frumos spus deși un pic pretențios aș zice căci ceea ce se întâmplă în casa noastră vine natural, este un mod de a trăi… Probabil de aceea Dumnezeu a făcut să ne întâlnim și să ne ducem ,,bătrânețile” împreună căci, în momentul întâlnirii noastre, eu veneam după o perioadă de 10 ani de văduvie ( aveam 52 ani), iar soțul meu era un celibatar convins (vârsta din buletin menționa 54 ani). Deci nu se punea problema dragostei la prima vedere, acea dragoste care implică pasiune, dorință ca la o vârstă ,,fragedă”… a fost o adevărată și neașteptată surpriză pentru el însuși și toți cei ce-l înconjurau când a decis aproape pe moment că eu aș fi femeia vieții lui cu care să întemeieze o familie… Eu sunt convinsă acum că destinul și-a făcut cursul și iată-ne împreună în ,,templul artelor din casa noastră ”, așa cum spuneți.

d
Pe post de operă de artă. Imagine din arhiva personală.

Răspunzând însă acum la întrebarea dumneavoastră vă spun că nu este deloc dificil căci artele se completează, se cheamă una pe alta, este lumea frumosului, a meditației, a tăcerii sinelui ce se manifestă prin armonia notelor, a culorilor sau cuvintelor. Eu cred că nu se poate trăi altfel, deși mulți mă vor contrazice, le-aș spune acestora că viața fără arte ar fi un simplu mod de a viețui.

d
Lucrare semnată DMC

 Pentru ce poezie și nu dans ?

Parcă citiți în trecutul meu… Dansul pentru mine este revelația gingașă a mișcării… vedeți, nici dansul nu poate exista fără muzică, muzica nu poate exista fără simțire… sentimentele omenești sunt atât de profunde și subtile uneori că este nevoie de instrumente să le poți exprima… și iată, mă întorc și spun iar că a fi om , înseamnă a avea sentimente. Nu cred că ele pot fi exprimate altfel decât prin muzică, dans, culoare… toate acestea însă sunt POEZIE …Poezia este cununa artelor pentru că ea vorbește și despre arte. Rămânând în perimetrul întrebării, mărturisesc că în tinerețe am făcut gimnastică apoi, în timpul liceului am evoluat pe scenele României ca și solist de dans modern. Îmi amintesc că pe acea vreme a face dans modern era văzut de către unii ca pe o frivolitate, așa cum s-a întâmplat cu unii din profesorii mei însă, după ce m-au văzut evoluând, și-au schimbat părerea și au apreciat dansul modern ca și pe mine… Erau timpuri când puține evenimente sau nume erau menționate în jurnale, eu am frumoasa amintire că numele meu, ca și solistă de dans modern în spectacole tipul “ Cântarea României”, a fost menționat de către gazetari… Iubesc dansul și nu doar cel modern, dansul în general căci fiecare tip are farmecul său. Dansul este una din cele mai profunde trăiri. Iubesc dansul !!!

d
Lucrare semnată DMC

 Când ați scris primul poem?

Nu l-aș numi poem, este vorba de o poezie gen popular, ceva de tipul “Foaie verde și-o lalea / Mult mi-a dragă țara mea / Țară mândră și bogată / Cum n-a fost ea niciodată “, am scris-o când eram în clasa a IV-a. Mereu am avut notă 10 la compunere și versuri am scris mai mereu… uneori au trecut luni sau ani fără să scriu nimic, dar mereu am revenit la coala albă pe care mi-am lăsat gândurile, simțirile… a fost și este un mod personal de a comunica cu mine însămi.

dd
Lucrare semnată DMC
d
Promovând valorile românești. Imagine din arhiva personală

Cum e viața poeziei în Italia unde locuiți acum, spre deosebire de existența ei în România? Ce teme au poemele lor? Dintre poeții români de care vă simțiți mai atrasă ? Dar dintre poeții italieni ?

Poezia nu are granițe, poezia, deși e foarte dificil de a fi tradusă (consider că poezia ar trebui citită în limba în care este gândită și simțită), este sinteza prezentată în minunata lume a metaforei, este voiajul nostru în trecut, prezent și viitor, în lumea cunoscută și cea imaginară, este zborul sufletului în adâncuri sau respirația săpată în înalturi. Fără îndoială soclul poeziei românești rămâne Eminescu, dar un edificiu nu are doar soclu așa că sunt mulți poeți români de mare valoare care strălucesc pe firmament. Eu îl iubesc în mod special pe Nichita . Pe vremuri, înainte să-l citesc pe Nichita Stănescu, scriam vers alb fără să știu că așa se cheamă…scriam așa cum simțeam… Poezia italiană actuală, atât cât reușesc să o înțeleg, mi se pare mai sintetică deacât cea românească, mesajul ajunge la cititor cu puține versuri, puține cuvinte, poate pentru că fiecare cuvânt italian are numeroase înțelesuri. Sunt expresii care au un anumit înțeles chiar dacă cuvintele folosite, luate fiecare în parte au o altă semnificație, îmi place mult… în schimb poezia actuală românească, poate pentru că o înțeleg mai bine, are mai multă căldură, metaforele îmi par ca flori rare ce împodobesc coroana de cuvinte… Apreciați la nivel național și mondial, poeții italieni ca Dante Alighieri, Eduardo Samguineti, Vincenzo Cardarelli sau Mario Luzi, desigur că-mi îmbogățesc sufletul dar îmi stă în inimă mai mult Giuseppe Ungaretti.

Unde vă vedeți peste 10 ani din punct de vedere al poeziei ?

Peste 10 ani ? Niciodată nu putem să fim siguri,.. dacă acest dar de la Dumnezeu îl voi hrăni lăsând ca versul să zboare către cititori, vor fi ei cei ce vor decide locul meu ca autor în această lume de mister a realității sau a acestei realități înveșmântată în mister… 

Vă gândiți la un volum personal ?

Da, e ceva timp de când gândesc să scot un volum de autor, însă timpul m-a cam “păcălit”… sper din toată inima că anul ce abia ne-a deschis poarta să-mi dăruiască timpul necesar pentru acest proiect. Îmi doresc un volum de tip album, în care majoritatea poeziilor să fie însoțite de imaginea unei lucrări plastice personale. Cum însă eu trăiesc în Italia și poezia e scrisă în limbă română, deci pentru cititorul român, mi-aș dori ca lansarea să o fac în România. Sper ca în vară să pot veni să dăruiesc acest volum celor care de ceva timp îl așteaptă, și nu numai, poate și celor care vor voi să mă cunoască.

Înainte de a vă mulțumi neformal pentru acest dialog interesant vă rog la final să adresați un gând pentru cititorii acestui interviu care vă descoperă cu plăcere universul dumneavoastră artistic.

Pentru că anul 2018 abia și-a deschis porțile, doresc cititorilor acestui interviu aripi să urce cât mai sus pe scara desăvârșirii. Pentru aceasta este nevoie să primim în viața și în sufletele noastre iubirea pe care să o dăruim fără rezerve. Spun ceasta, gândind în special la o pată neagră pe fața omenirii, care îmi doresc să fie curățată prin iubire. Este vorba despre violența asupra copiilor și femeilor. Sunt frământări care-mi tulbură sufletul însă credința că va veni o zi când totul va fi doar o legendă, las lumina iubirii să ne pătrundă în cuget și simțire pentru ca această speranță să se adeverească.

În context, dăruiesc cititorilor interviului un text de proză scurtă, cu speranța că mesajul meu va fi primit și împreună, cu fărâme de iubire, respect și prețuire pentru tot ceea ce înseamnă viață și demnitate, să concepem o lume de care să fim mândri căci, noi suntem lumea…

Nota redacției: Cu un alt prilej, am prezentat o poezie a sa, acum este rândul unei proze.

ZGOMOTUL TĂCERII

Locul nostru în viață a fost determinant de ce a fost în trecut, însă acțiunile corecte ale prezentului sunt fructul mâinilor noastre. Povara devenise insuportabilă. Zilele treceau căutând răspunsuri mereu egale: nu poți, nu trebuie să taci, nu te poți preface că nimic nu se întâmplă. Mergi și încerci să nu gândești, știi că nu poți găsi răspunsuri diverse. Mergi până te sfârșești, dar gândurile sunt mai iuți decât pașii tăi, te preced, sunt invizibile, dar le simți sub piele. Ziua se sfârșește, dar tu știi că nu ai cale de ieșire. Noaptea e populată de monștrii, umbre fără corpuri. Sudoare, frisoane și acel sens de rău ce nu-ți dă scăpare. Gândurile nu au nevoie de odihnă și dacă adormi se transformă în coșmar. Mă dau jos din pat și privesc afară de la fereastră. E miezul nopții, o noapte plină de lumini. Cerul punctat de stele pare o imitație de Van Gogh; mii de tonalități de albastru se aleargă, un joc de umbre înfășoară peisajul ca și cum ar vrea să-l păstreze cât mai mult posibil, poate pentru a-l apăra de lumina zilei. Un contrast neîndurător cu suferința mă neliniștește. Mă paralizează… Și ieri, Diana, fetița vecinilor mei, a “căzut” făcându-și o vânătaie pe față. O față speriată și lipsită de acea fericire ce ar trebui să fie un drept pentru toți, în special pentru o fetiță de șapte ani. Mama ei a început să dea explicații speciale, necerute, o intrigă confuză și puțin credibilă. Privirea ei care implora o încrucișează pe a mea, dar nu reușesc să arăt înțelegere. Și tatăl dorește să “recite” partea sa, țipă la micuță pentru neglijența ei. Diana are o expresie terorizată și pare a fi pe punctul de a striga, dar nu îi iese nici o silabă. … zgomotul tăcerii e insuportabil. O văd mergând, cu ghizdanul pe umeri, împreună cu colegele de școală. Niciodată un gest liber, niciodată un avânt… În curte e haos, țipete sărbătorești, mape ce zboară, o minge apărută prin magie, învățătoarele fără suflare ce încearcă  să stăpânească acea vitalitate acerbă și haotică. Jocurile recreației, culorile fericirii. Ea, așezată pe prima treaptă a scărilor, privește lumea fără a reuși să o vadă. Nu e nevoie să de cheme Sf, Gheorghe pentru a ucide dragonul… e de ajuns să fii un bărbat pentru a-l opri. Sfinții pot fi martiri, copiii trebuie să fie fericiți ! Am văzut carabinierii ducând cu ei acel om înlăcrimat, femeia apostrofând și rostind: “Spune-le tu Diana că tata e bun…” În locul cuvintelor pornesc lacrimi. “Vă înșelați, vă inșelați”, continuă a striga. O femeie disperată, confuză și fără apărare. “Nu e rău, nu e rău !” O îmbrățișare fugară Dianei care nu indică nici o reacție. Ultimele cuvinte se pierd în bâzâitul de motor al mașinii ce se îndepărtează.

Semne și cuvinte sculptate… Răni antice, răni încă sângerânde, semne eterne pentru cine a cunoscut infernul… Cicatrici ale sufletului. …

O altă noapte superbă. Luna luminează casele, multe ferestre rămân deschise pentru a fura un pic de alinare. Mi-ar plăcea să o gândesc adormită, puține momente de seninătate, înainte ca frica să se întoarcă pentru a-i ține companie. Cine știe dacă femeia ce-i mângâie părul va reuși să-și ierte tăcerea. O tăcere mult prea lungă. O tăcere vinovată. Cine știe dacă vei învăța a te încrede ? Privesc stelele, dar reușesc să văd doar disperarea și privirea unei mame ce imploră iertare. Disprețul e un labirint de unde e dificil să ieși. O altă noapte minunată și stelele repetă a lor magie, dar nicio îmbrățișare, nici măcar una înșelătoare mi o poate apăra de lumina zilei. Soarele e ridicat și culorile câmpiei par retezate de o patină de tristețe. Puținii trecători nu știu unde să-și îndrepte privirea, clopotele sună fără bucurie. Un mic maidanez se oprește înaintea porții și bâjbâie cu lăbuța ca și cum ar vrea să o deschidă, se răzgândește, dar nu se mișcă. Fetița pare indecisă, apoi se apropie, întinde mânuța și îl mângâie. Câinele începe să-i lingă degetele, ea schițează un surâs. Caută și găsește privirea mamei care se apropie și deschide poarta. Diana o prinde în brațe și o strânge cu putere. Abia acum femeia își dă seama că cineva o privește, întâlnește privirea mea. Zâmbesc. Schimb cu o lacrimă. Știu că a înțeles, inutil să adaug altceva, poate mâine…

19/06/2014   Autor- Doina-Maria Constantin

Acesta a fost interviul, urmat de o proză oferită cadou de interlocutoarea noastră, tuturor cititorilor.

Cum și eu am fost unul dintre ei, mulțumesc frumos pentru acest dar deosebit, care a prelungit spectaculos, luna cadourilor din decembrie 2017.

Să fiți sănătoși și bucuroși, așa cum vă dorește, din inimă, doamna Doina – Maria Constantin.

d
O imagine din arhiva personala despre imperiul florilor, pe care îl așteptăm cu brațele deschise
63 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 + 3 =