Caută
Close this search box.

Dubla provocare: teatru şi politică cu Mihai Mălaimare sau nebunie şi vrajă în limbajul non-verbal

Dacă aş face un sondaj de opinie, folosind un eşation exhaustiv, cuprinzând toate vârstele, acoperind paleta  “ de la tinereţe până la batrâneţe” sunt convinsă că la întrebarea:” îl cunoaşteţi pe Mihai Mălaimare sau, ce vă sugerează acest nume?, aş primi un noian de răspunsuri : binecunoscut actor, a jucat în stil clasic dar a făcut şi pantomimă, a înfiinţat  trupa dar şi teatrul Masca unde este şi regizor, vara umple  parcurile şi străzile cu statui vivante, a fost  politician la Parlament dar şi la C.N.A şi… răspunsurile ar continua de-a lungul  a zeci de pagini  cât să cuprindă măcar o  parte din viaţa şi  cariera lui Mihai Mălaimare, începând cu anul 1973 când a absolvit I.A.T.C „ I.L. Caragiale” clasa de actorie, continuând cu 1984 când a absolvit şi secţia regie a aceluiaşi Institut.

Foto: Arhiva Personala

Pentru că Magnanews este o Agenţie de ştiri, am ales, să public un dialog cu şi despre Mihai Mălaimare în care verbul folosit să fie la timpul prezent, cu promisiunea făcută interlocutorului că va urma o prezentare pe larg  în paginile unei cărţi …despre

Mihai Mălaimare Actorul care a fost recompensat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului românesc.

Teatrului Masca i-a fost atribuit ”Ordinul Cultural în grad de Cavaler”, la categoria ”Arta spectacolului”, fiind confirmată astfel valoarea trupei condusă de Mihai Mălaimare, precum şi valoarea tipului de discurs teatral propus în spaţiul teatrului românesc.

Foto: Arhiva personala

L-am vazut, câţiva ani în urmă pe Mihai Mălaimare, în recitalul actoricesc de pantomimă şi muzică „Actorul”  despre care autorul lui spunea că ne prezintă “ destinul necunoscut al actorului, cel ascuns de ochii lumii. Am pus în el toată disperarea mea, toată speranţa, toată ambiţia, toată dăruirea. Acest chin ar merita să fie văzut”.

Legat de spectacol, tot el declara: „Actorul meu se întoarce după zeci de ani! E mai bătrân, mai chel, mai gras. Mai înțelept? Nici vorbă! Mă uit în jur și descopăr cu stupoare că nici lumea nu a evoluat în vreun fel, că lucrurile sunt tot aşa, ca atunci, în ’86, când l-am jucat pentru prima oară. Spectacolul de-acum a renăscut, are valoarea unui testament, a unei mărturii de credinţă şi este, în orice caz, unul dintre cele mai longevive din istoria teatrului românesc“

Foto: Arhiva personala

Aş mai cita, înainte să-i adresez prima întrebare, doar un fragment dintr-un lung şir de cronici pline de aprecieri la superlativ : „Era un spectacol direct, pe muchie de cuţit ca mesaj, subtil, aluziv, un spectacol care povestea, într-un alt limbaj decît cel uzual, cîte ceva despre actor, despre creaţie, despre dăruire, despre efort, emoţie, nebunia şi vraja scenei. Despre relaţia actor-spectator-lume. Despre oameni. Era tulburător. La noi nu a existat şcoală de pantomimă, de gestică, de studiul corpului, a mişcării”.

Sunt convinsă, cunoscându-ţi temperamentul,  pofta de viaţă, energia clocotitoare că vei aborda anul 2018  ca pe o provocare, aşa cum ţi-ai obişnuit fanii, spectatorii tăi care „scriu în cartea fidelităţii Mihai Mălaimare”, de peste patru decenii. Aşa că: aveţi cuvântul domnule Mihai Mălaimare sau, Maestre, vă ascultăm, sau, Drag coleg, îţi aştept cu nerăbdare confesiunea…

-Este un cuvânt interesant acesta, provocări, deşi cu el m-am confruntat de când mă ştiu. Era o imensă provocare să vrei să fii actor la Naţional, acesta să nu te vrea iar tu să te încăpăţânezi şi finalmente să izbuteşti, apoi, când lucrurile păreau aşezate oarecum, tot în numele provocării să pleci şi să o iei practic de la capăt.

Este o provocare să vrei să faci teatru nonverbal într-o ţară cu un public nepregatit pentru asta, conservator până în măduva oaselor dar care este gata să se extazieze în faţa oricărei prostii aduse dinafară.

Este o provocare să te baţi pentru ideea de trupă într-o lume şi nişte vremuri care nu fac decât să distrugă totul, să comercializeze totul în numele banului sau al distracţiei (un cuvânt pe care îl urasc). Sunt, cum s-ar zice, „îmbrăcat” în provocări. Şi continui să fiu chiar şi la vârsta asta, iar singurul aspect realmente pozitiv din această stranie situaţie este că nu mai am timp şi nici chef să mă mai las prostit de televiziuni şi radiouri, nu mai văd decât transmisiuni sportive şi filme, iar când efectiv îmi permit o clipă liberă stau cu o bucurie nestăpânită cu o carte în mână, splendid medicament împotriva prostiei universale, senzaţional aparat de radiografiere a propriei prostii, vaccin fabulous contra gripei de orice fel şi cea mai terifiantă dintre ele în acest început de veac este supunerea faţă de mondializarea tăvălug, una care face praf naţiuni, credinţe, tradiţii în numele şi la dispoziţia unei oculte imposibil de atins şi de distrus.

Sigur, întrebarea atât de generoasă prin generalitatea ei îmi propune să  vorbesc despre experienţa mea de la Masca şi o fac cu bucurie căci, după ani de luptă avem un sediu splendid, avem o trupa suficient de solidă ca să poată aborda orice fel de subiect şi am izbutit să construim un brand pe care nici măcar ignorarea programatică din partea lumii teatrale româneşti nu o poate trece cu vederea. Numai că lucrurile acestea îmi place să cred că sunt deja ştiute aşa că voi încerca, având în vedere vârsta şi experienţa să fac o trecere în revistă a teatrului românesc de când îl ştiu eu, din 1969, când am devenit student la I.A.T.C Bucureşti şi până acum. Asta aşa, ca să vedem ce am pierdut şi ce am câştigat!

In primul rând IATC- ul era la Izvor şi nu cred că a mai avut după aceea un loc atât de frumos şi incitant. Actualul sediu este frumos şi el, acum arată chiar ca o universitate dar sufletul meu rămâne prizonierul acelei imagini de neuitat, ţuguiul acoperişului de deasupra bibliotecii, un fel de simbol al dorinţei de a izbuti. Cum arăta o zi acolo? Nebună rau, nebună! Zilnic cursuri de mişcare, balet, scrimă, canto, dicţiune, istoria teatrului universal şi românesc, socialism şi filozofie, estetica şi cât cuprinde actorie. Când se terminau toate acestea începeau repetiţiile la regie (noi, actorii jucam în producţiile regizorilor).

Intre timp cei de la film erau în sala de proiecţie şi vedeau ca nebunii film după film iar noi ne strecuram acolo şi ne uita Dumnezeu. Aşa venea seara şi fugeam repede şi intram cum puteam în sala teatrului Bulandra (mai ales) şi revedeam cu ochii închişi marile spectacole, îi priveam pe marii actori şi construiam vise pe care le prelungeam apoi până dimineaţa la cămin în interminabile discuţii despre teatru, alături de puţina vodcă pe care ne-o permiteam (eram mai toţi copii destul de săraci, veneam din provincie şi banii pe care îi aveam erau cât se poate de drămuiţi, dar de o vodcă acolo ca să înmuiem gândurile, găseam. Şi vodca pe vremea aceea era serioasă, vodca rusească dar mai ales poloneză cu pai înauntru, ceva de vis! Doamne şi ce discuţii importante! Eram o generaţie hotărâtă să transforme România în noua Polonie a teatrului universal, erau cu toţii Grotowski, Tomashewski, Kantor, pentru că eram absolut convinşi că aveam să izbutim. Teoretizasem chiar această colosală revoluţie. Trebuia să o facem în doi timpi, asta era decizia finală, întâi să ajungem noi înşine nişte nume şi apoi să schimbăm din temelie teatrul românesc, să-l curăţăm de meşteşugari şi gospodine, de leneşi şi purtători de tavă, de fals şi minciună. Ne propusesem să introducem munca fără odihnă, disciplina de fier, cultura profundă, şi mai ales bunul simţ şi caracterul, căci teatru adevărat fără caracter nu se poate. Aveam şi modele fabuloase, unul dintre ele era Cotescu şi a rămas chiar şi după moarte.  Era perioada în care vedeam la Institut dar şi în cinematografe filme mari precum Anonimul veneţian, Blow up, Portocala mecanică, Zabriskie point şi câte şi mai câte. Eram chiar generaţia potrivită să producă o revoluţie de proporţii în teatru. Sigur, regimul mergea tropăind dar noi, graţie profesorilor noştri şi celor care conduceau IATC- ul eram oarecum feriţi.

Păi, s-a facut un spectacol la ordin de partid la studioul Cassandra şi era o băşcălie atât de monumentală încât lumea venea ca la circ, cântam Internaţionala şi ne tăvăleam de râs şi noi şi spectatorii şi nu ne-a spus nimeni nimic. Rectoriţa, distinsa Doamnă Eugenia Popovici a şoptit doar, un  :„măi copii, ce mă fac eu cu voi”  şi comicăria noastră nu s-a mai jucat, dar râd şi acum când îmi amintesc ce nebuni puteam să fim.

Mergeam la Carul cu bere şi petrecem pe bani puţini şi veselie multă, iar în sesiune coborau nopţile albe ale Leningradului peste căminul nostru. Din când în când ne invitau colegii noştri bucureşteni la ei şi ne minunam de frumuseţea caselor în care stăteau, tatăl Ioanei Crăciunescu avea un butoi de bere înfipt în perete şi ne serveam direct de la el, colosal, sau din contră, de derizoriul unora dintre ele, săraca Olga stătea cu soţul ei, un tânăr şi foarte interesant scriitor într-o căsuţă măruntă, măruntă dar amenajată cu enorm de mult bun gust şi mai ales cu o iubire între ei cum nu mai văzusem. Profesorii noştri erau un fel de zei. Vorbesc serios, nu doar că noi îi adulam, probabil că este firesc ca studenţii să-şi iubească profesorii, dar erau nişte personalităţi artistice ieşite din comun, absolut recunoscute în lumea teatrului românesc. Noi îi aveam pe Moni Ghelerter, Zoe Anghel Stanca şi Geta Angheluţă, colegii din cealaltă clasă pe George Dem Loghin, Dem Rădulescu şi Adriana Piteşteanu, iar la disciplinele teoretice nu mai vorbesc, IonToboşaru, Ileana Berlogea, Cucu, Ceauşu, Mihai Vasiliu şi câţi alţii…

Bulandra era liderul absolut, teatrul cel mai teatru cu putinţă, trupa ce mai puternică, dar exista şi Comedia, cu Giurchescu şi Esrig, venea din urmă Teatrul Mic care, mai târziu, prin orgoliul colosal al lui Săraru şi mândria valorilor splendide pe care le avea, se instala în topul preferinţelor publicului, şi, după ce Beligan a venit la Naţional a început o construcţie solidă şi de lungă durată a unei trupe cum nu s-a mai vazu! Îi vedeam pe toţi, ne întâlneam cu toţi pe stradă, pe unii îi întâlneam şi la Cireşica şi ce poveşti sublime a produs în teatrul românesc această bodegă, din ţară veneau multe semnale dar niciunul nu era atât de puternic şi fascinant precum cel care cobora de la Piatra Neamţ, teatrul era atunci un fel de insulă solidă, cel puţin aşa îl percepeam noi, care băteam la porţile sale cu îngâmfarea pe care tinereţea ţi-o impune dar şi cu respectul aproape religios pe care valorile imense pe care le avea îl determinau.  Ciulei, Penciulescu, Esrig, Horea Popescu, Giurchescu şi absolut nedreptăţitul Valeriu Moisescu hotărau, ca regizori cât de valoros era teatrul românesc. Şi era! Valeriu Moisescu, un regizor imens şi un gânditor de teatru pe care politrucii democraţiei de după ‘89 nu au vrut să-l vadă şi să-l recunoască aşa cum merita pentru că avea vina de a fi rămas în ţară şi de a fi trudit alături de noi toţi iar asta, aveam să o aflăm ani la rând după aceea, era suficient pentru a te înfunda într-un gulag pe care numai neisprăviţii veniţi cu pluta după aşa zisa revoluţie au putut să-l imagineze.

Dar să revenim la clipele acelea de minunat laborator al teatrului românesc dinainte de  ‘89! Noi eram profesioniştii viitorului teatru românesc dar erau şi amatorii care se adunau la Casa studenţilor la Podul unde se făcea un teatru de zile mari. Aceste minuni aproape incredibile astăzi se petreceau înainte de tezele din vara lui ‘72. Eu însă nu am simţit efectul lor nici în ‘73 şi nici după aceea, sigur, teatrul a trăit şi el ce a trăit această ţară, am jucat  într-un frig biblic, ne-am prostit cu tot felul de subiecte scrise oligofren, texte româneşti şi străine, dar tot mai răzbea câte un Hamlet de îngheţau  în sală oamenii cu securişti cu tot. Era şi aşa interesant, descoperisem că aveam un ţel, eram importanţi, ţineam sus moralul unei naţii  în restrişte. Şi a venit ‘89 şi s-a ales praful de visele noastre şi ne-am trezit, dupa 30 de ani precum cele trei surori ale lui Cehov, un fel de babe care nu-şi mai aduc prea bine aminte dacă vroiau să meargă sau să vină de la Moscova.

Nu vreau să vorbesc DELOC despre situaţia actuală a teatrului românesc, eu încă lupt să nu fie aşa cum este dar ştiu că este doar bătălia mea, că războiul acesta este pierdut şi că dispariţia noastră biologică va pune capăt efortului eşuat al generaţiei mele de a reteatraliza teatrul românesc din toate punctele de vedere. Noi am izbutit să îndeplinim mai mult sau mai puţin punctul unu al tezelor noastre, am ajuns nişte nume  în teatrul românesc, suntem recunoscuţi, probabil că o Istorie a Teatrului Românesc ne va semnala. Punctul doi l-am ratat, nu am mai avut timp, iar când ne-am trezit din prostia libertăţii pe care democraţia ne-a oferit-o eram deja bătrâni, un fel de munţi ai Dobrogei, cu vârfurile boante şi doar cu amintirea gloriei de odinioară, căreia, vezi şi tu îi închinăm altare stropite cu lacrimi şi oftaturi de pensionari.

Ce se va întâmpla cu teatrul românesc? Eu sunt optimist

Se nasc încă talente şi talentele adevărate au întotdeauna parte de întâlniri dinainte hotărâte care să le ghideze paşii şi să le dea un sens în viaţă. Ca întreaga lume, ca întreaga noastră societate, ca noi toţi, locuitorii acestor meleaguri, teatrul nostru se va adapta, va supravieţui şi va crea. Eu însă vorbesc aici despre o generaţie care era cât pe ce să schimbe faţa lumii, o generaţie atât de unită, atât de formidabilă şi potentă artistic, o generaţie care a citit enorm şi a şi înţeles ce a citit, o generaţie care a descoperit în borcanul comunismului tot ceea ce descopereau şi ceilalţi trăitori în afara lui, o generaţie cu nimic mai prejos de cea a glorioşilor înaintaşi la care ne-am raportat mereu, dar o generaţie poate fără noroc. Şi culmea, sunt sigur, nu ne trebuia mult, mai aveam nevoie de caţiva ani sau de un alt regim, căci capitalismul de maidan cu care ne confruntam de 30 de ani, batjocura europeană şi mondială la adresa valorilor româneşti de orice fel nu constituie spaţiul firesc pentru iniţierea şi aplicarea unei reforme autentice şi cu efect de lungă durată în teatru. Ce s-a întâmplat cu noi este asemănător, dacă vrei, ca în patinaj. Am terminat primii la programul scurt şi l-am ratat pe cel lung şi, deşi incontestabil valoroşi ne-am plasat în afara podiumului actual. Dar, între noi fie vorba, dacă mă uit la cum arată podiumul astăzi, mă bucur sincer că nu suntem acolo!

Să spun că m-a tulburat ,profund ,manifestul tău pe care l-am simţit ca un „Apel la sinceritate ” adresat tuturor? Şi emoţia din text s-a împletit cu faptul că nu ai căutat  să găseşti vinovăţii şi vinovaţi cu orice preţ,  ai identificat  cu firească amărăciune “doza” de cinism pe care ne-a rezervat-o soarta … Eu rămân  pe poziţia optimistului şi aştept ca generaţia tânără, generaţia copiilor noştri pe care noi i-am educat, să-şi impună, cu fermitate punctul de vedere! Pentru că viitorul, ,respectând legea firii, cu siguranţă, le aparţine.

Trecem mai departe, altă întrebare …şi tot la timpul prezent, pentru că ai fost membru CNA , ce schimbări crezi că trebuie aduse  legislaţiei audiovizuale ( mă refer la Lege dar şi la Codul  de Reglementare a conţinutului audiovizual care detaliază obligaţiile posturilor de radio şi de televiziune licenţiate în România în ceea ce priveşte conţinutul editorial, precum informarea corectă,protecţia demnităţii umane,dreptul la replică,protecţia minorilor şi respectarea regimului publicităţii, privind şi în ograda „vecinilor” noştri din UE, „CSA” în Franţa şi „Ofcom” în Anglia…

-Cu siguranţă Legea Audiovizualului trebuie continuu adaptată noilor reglementări europene şi noilor provocări pe care sistemul însuşi le pune in faţa legiuitorului. Este un proces continuu în care trebuie să se implice evident membrii CNA şi Parlamentul, dar, evident Guvernul şi societatea civila. La noi însă problema principală nu o constituie Legea ci aplicarea ei. Cand trimiţi în CNA indivizi care fie nu au nicio îndrituire să fie acolo sau, şi mai rău, inşi care nu fac decât să aplice programul partidului care i-a trimis poţi fi sigur că degeaba ai o Lege şi degeaba un organism de reglementare pentru ca totul nu este decât o făcătură, ceva de ochii lumii, un fel de a ne face că aplicăm Legea, că veghem, că suntem duri. Nu poţi fi membru CNA şi în acelaşi timp “membru de partid”, nu poţi să pretinzi că veghezi la drepturile publicului din audiovizual şi tu să faci tot posibilul să închizi o televiziune care îl calcă pe nervi pe şeful tău spiritual. Iar atunci când pierzi bătălia în şedinţa CNA-ului să te foloseşti de cozile de topor din presă scrisă care să facă delaţiuni la ANI sau alte organisme de poliţie politică pentru a elimina orice tip de opoziţie. Aceasta nu este democraţie, aceasta nu este justiţie, CNA- ul nu şi-a îndeplinit mandatul în nefericitul regim Băsescu şi nu o face nici acum. Aşa cum, trebuie spus, audiovizualul însuşi şi-a bătut joc şi o face în continuare cu strălucire de bunul simţ, de profesionalism, de Lege, în ultima instanţă de public. Noi nu avem televiziuni şi radiouri, noi avem oficine politice! Mi-e greu sa vorbesc despre CNA în mod detaşat pentru că  am văzut acolo sumedenie de lucruri inacceptabile, erori majore, nedreptăţi flagrante, un mod de-a dreptul necivilizat de comportament faţă de angajaţii acestei instituţii încât repet ceea ce este deja o afirmaţie tăbăcită prin continua sa folosire: pune un om într-un fotoliu de ministru şi-ai să vezi imediat ce caracter are. A fost o perioadă din care nu păstrez ca amintire plăcută decât întalnirea mea cu caţiva dintre funcţionarii de acolo, profesionişti şi oameni de bun simţ dar care erau victimele unui sistem nefericit. Ca să închei amintirea tristei perioade în care am fost membru al acestei instituţii pot să-ţi spun doar că atâta vreme cât promovezi oameni strâmbi nu poţi pretinde o dreaptă aplicare a Legii, nici in CNA şi nici oriunde!

Mihai Mălaimare ,născut în 27 august 1950 la Botoşani ,după absolvire alege Teatrul Naţional Bucureşti, unde a jucat, între anii 1973-1990, în piese precum: ”Richard al III-lea” de Shakespeare (regia Horea Popescu, 1975), ”A XII-a noapte” de Shakespeare (regia Anca Ovanez, 1984), ”Cyrano de Bergerac” de E. Rostand (regia Al. Toscani), ”Destine” de R. Waiker (regia Ion Cojar, 1976), ”Fata din Andros” de Terentiu (regia Grigore Gonţa, 1977), ”Romulus cel mare” de Durenmatt (regia Sanda Manu,1977), ”Alexandru Lăpuşneanu” de V. Stoenescu (regia Cristian Munteanu, 1978), ”Filumena Marturano” de Ed de Fillippo (regia Sanda Manu) ş.a. Tot la Teatrul Naţional Bucureşti semnează regia spectacolului ”Mantaua” de Gogol, precum şi scenariul şi regia spectacolelor ”Clovnii” şi ”Actorul”.
Este, de altfel, absolvent, tot la IATC, al secţiei ”regie teatru”, în 1984, precum şi doctor în Istoria teatrului (1995). În 1981 a beneficiat de o bursă de studii la Şcoala de teatru ”Jacques Lecoq” din Paris. A fost profesor la IATC, secţia actorie, între anii 1984-1989, şi a predat, de asemenea, în străinătate, la Şcoala de Teatru Pygmalion din Viena (pantomimă) şi la Gallaudet University (Washington, SUA), în calitate de profesor invitat (arta şi cultura românească).
Astfel, în 1974 debutează la Radio, invitat fiind de Dan Puican să joace în ”Muşcata din fereastră” de V. Ion Popa, după cum menţionează însuşi actorul pe site-ul său (www.malaimare.ro). În anii următori avea să lucreze aici cu regizorii Grigore Gonţa, Titel Constantinescu, Constantin Dinischiotu, Nicoleta Toia, Ion Vova, Val Moldoveanu, Manole Pavel Dan şi Vasile Manta.
Dintre spectacolele de teatru de televiziune amintim : ”Omul de catifea” (1973), ”Regele Ioan”, ”Evantaiul” (1974), ”Doctor fără voie”, ”Marii maeştri ai farselor” (1975), ”Omul cu umbrela” (1977), ”Castelul din Carpaţi” (1980) .
A jucat  în numeroase filme, precum: ”Veronica” (1972, (r. Elisabeta Bostan), ”Explozia” (1972, r.Mircea Drăgan), ”Filip cel bun” (1974, r. Dan Piţa), ”Tufă de Veneţia” (1976, r. Petre Bokor ), ”Falansterul” (1978, r.Savel Stiopul ), ”Nea Mărin miliardar” (1978, r. Sergiu Nicolaescu), ”Speranţa” (1978, r. Şerban Creangă), ”Ora zero” (1979, r. N. Corjos), ”Grăbeşte-te încet” (1981, r. Geo Saizescu ), ” Întâlnirea” (1982, r. Sergiu Nicolaescu), ”Secretul lui Nemesis” (1985, r. Geo Saizescu) ş.a.

La 24 mai 1990, Mihai Mălaimare a înfiinţat împreună cu regizoarea Anca Dana Florea Teatrul Masca, singurul teatru de gest, pantomimă şi expresie culturală din România, al cărui director este, fiind, de asemenea, şi regizorul multor spectacole de aici. Teatrul Masca s-a dezvoltat în două direcţii: cea a teatrului de stradă (spectacole cu clovni, commedia dell arte, teatru medieval, statui vivante etc.) şi cea a spectacolelor de interior, cu scenariu elaborat, inspirat de mari autori (Gogol, Marquez, Goldoni, Briusov, Borjes).Dintre proiectele de anvergură pe care acest teatru le-a promovat amintim: ”Târgul de Jucării”, ”Festivalul Internaţional de Statui Vivante”, ”Festivalul Măşti Europene la… Masca”, ”Oraşul de sub oraş” (acesta din urmă reprezentând spectacole de teatru în staţii de metrou).
A jucat la Teatrul Masca în spectacolele: ”Medievale”, ”Clovnii”, ”Mantaua”, ”Oina” (scenariul şi regia Mihai Mălaimare), ”Gardienii veseli”, ”Cabaretul Naţiunilor”, ”Fior d’amor în Bucuresci”, ”Cafeneaua” ş.a. Semnează  regia spectacolelor : ”Concert de promenadă”, ”Cabaretul Naţiunilor”, ”La Romani”, ”Gardienii veseli”, ”Domnul de Pourceaugnac”, ”Parada”, ”Cafeneaua”, ”Acul Cumetrei Gurton”, ”Cocktail”,”Comedia erorilor”.

Mihai Mălaimare a fost membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului între 2008-2013 şi membru al Consiliului de Administraţie al TVR între 1998-2000.
A fost membru al PDSR din 1995, ulterior, din 2001, al PSD. A demisionat din PSD, la 25 mai 2005, devenind membru al PNL, din 29 mai 2005. A fost deputat PSD de Botoşani în legislatura 2000-2004 şi preşedintele Comisiei pentru Cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor în aceeaşi legislatură. A fost reales deputat de Botoşani pe listele PSD la alegerile parlamentare din noiembrie 2004, devenind apoi membru al grupului parlamentar al PNL (2004-2008). A fost, de asemenea, preşedinte al Comisiei Parlamentare pentru UNESCO (2008).

A scris cărţile ”Maidane cu teatru” (1998), ”Demisia” (2004) şi ”Şansa” (2007).

Mihai Mălaimare a fost decorat în 2002 cu Ordinul Naţional ”Serviciu credincios” în grad de Cavaler. În 2008, a primit Premiul UNITER, pentru teatru nonverbal.
La 9 iunie 2010, Teatrului Masca i-a fost atribuit ”Ordinul Cultural în grad de Cavaler”, la categoria ”Arta spectacolului”, fiind confirmată astfel valoarea trupei condusă de Mihai Mălaimare, precum şi valoarea tipului de discurs teatral propus în spaţiul teatrului românesc.
Mihai Mălaimare a mai primit, între altele, Diploma de Excelenţă şi Trofeul „România 2000” în cadrul celei de-a XIII-a ediţii a Galei laureaţilor „România 2000″ din 15 mai 2013, ”pentru rezultate de excepţie în activitatea sa, pentru promovarea artei dramaturgice româneşti în ţară şi străinătate, la cele mai înalte standarde ale măiestriei artistice”, iar din partea Academiei de Teatru şi Arte Plastice din Chişinău – titlul onorific de Doctor Honoris Causa, în cadrul Festivalului Class Fest ce s-a desfăşurat în perioada 11-16 aprilie 2014.

La 1 iulie 2015, preşedintele Klaus Iohannis a conferit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer, Categoria D – „Arta spectacolului” Teatrului Masca din Bucureşti, cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la înfiinţare, „în semn de înaltă apreciere pentru dăruirea şi talentul puse în slujba artei dramatice, impunându-se atât în ţară, cât şi în străinătate drept un veritabil ambasador al culturii româneşti”.

Interviu realizat de Ileana Perneș Dănălache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri