Printr-o întâmplare, mă aflu la Amsterdam cu amicul Liviu. De fapt, „tremur la Amsterdam cu amicul” ar fi o declarație ceva mai potrivită. Noi ne-am informat din surse sigure, de pe la colegi, că în februarie Amsterdamul e totuna cu Mangalia. Ne-am luat decât nişte cămăşi, nişte tricouri, să-i impresionăm pe olandezi, să le furăm bicicletele, să le-arătăm că nu ne dă nouă Europa lecții despre cum trebuie să ne purtăm prin Europa.
Ei, și cu cămășuțele noastre, o mândrie națională, s-a dovedit că-n februarie Amsterdamul e totuna cu polul frigului de la Joseni. Încă o conspirație…
Tremurăm livizi, ceea ce-i impresionează pe olandezi, care se îndepărtează în fugă pe bicicletele lor necivilizate, fără girofar. Pentru că n-am mai văzut în viaţa noastră trotuar pentru biciclişti, în București folosind la parcarea merțanelor, le stăm chiar în drum, căscând gura până ajung la zece centimetri de noi şi se opresc înjurându-ne. Xenofobi pe față.
„Ce facem, Căline? clănţăne Liviu. Murim acilea de frig.” Îl aprob cu dinţii ferecaţi. Acasă ne-am fi descurcat. Mergeam la el în birou şi ne fierbeau secretarele niște ţuică. Însă la Amsterdam nu ne lasă să fierbem ţuică în hotel. Ne lasă să fumăm haşiş, dar la ţuică fac urât. Hotelierul ne-a zis că miroase rău şi-i stricăm firma.
Olandezii nu se plâng de frig. Faptul că noi tremurăm în mijlocul străzii îi face să ne privească bănuitori. Trece şi-un câine olandez, cu ditamai blana stufoasă şi se uită urât la mine şi la Liviu. Ce-i de făcut?
„Hai la muzeu!” zice Liviu. „Eşti nebun? mă sperii eu. Cu banii de bilet ne luăm o ţuică şi ne rămâne destul ca să-l mituim pe hotelier să ne-o fiarbă la noapte.” „Oricum nu ne lasă, băi Căline”, mormăie Liviu. „Şi-apoi, la muzeu e tot atât de frig”, zic. „Nu, face el, mi-a zis mie Viorica. În muzeele olandeze e cald.”
Eu cedez. Viorica ştie clima din toate muzeele europene. A intrat la Luvru şi-a luat-o moţăiala, de unde a dedus că era cald. Merg pe mâna Vioricăi.
Intrăm în muzeul figurilor de ceară. Liviu se fotografiază cu Madonna (aia care cânta pe vremuri) şi Schwarzenegger (ăla care din mușchiulosul județului a ajuns guvernator). Eu mă vâr între Sir Winston Churchill (ăla care s-a ținut tare pe scaun) şi Ivanhoe (care călărea).
Când ne uităm la poze, să le trimitem colegilor, să-i încurajăm în lupta cu europenii răuvoitori, personajele par atât de reale că ne hotărâm să nu le spunem că sunt decât nişte momâi de ceară.
„Dar or să ne creadă că erau vii?” mă îndoiesc eu. „Păi nu vezi ce bujori au în obrăjori, băi Căline?” e de părere Liviu. „Îi păcălim și cu asta”.
