MagnaNews vă propune o personalitate care a devenit unul dintre reperele arhitecturii românești contemporane. Vă invităm, așadar, la o incursiune de excepție în universul urban, de recondiționare a spațiului existent, cu un interlocutor de top: arhitectul Dorin Ștefan.

  • Sunteți singurul arhitect român ale cărui lucrări apar în atlasul arhitecturii mondiale. Cum s-a întâmplat acest lucru?
  • Aşa se spune dar nu sunt singurul. Mai este şi colegul meu Florian Stanciu, care la fel are lucrări. Lucrul acesta, cu atlasul, s-a întâmplat la iniţiativa unor mari agenţii sau edituri care se ocupă cu publicarea lucrărilor de arhitectură. De fapt sunt mai multe astfel de albume. Ţin minte că, prima dată, imediat după Revoluţie, a fost o altă firmă japoneză care a făcut un astfel de inventar al arhitecţilor din lume. Sigur că, aici, ajungi şi pe criterii naţionale. Oricum, publicitatea se face independent de canalele naţionale sau mă rog, apariţia lucrării arhitecţilor e destul de complicată. Pentru că, dacă nu ai acces la canale de propragare care adesea sunt occidentale sau sunt dominate de piaţa occidentală, sigur că doar prin identitatea naţională poţi să ajungi în astfel de albume foarte prestigioase. Ţin minte că japonezii nu auziseră decât de Casa Poporului, era imediat după ’90, şi cei de acolo au luat legătura cu cineva din România, cred că prin Ordinul Arhitecţilor, şi voiau neapărat să apară în atlas Casa Poporului şi să ia legătura cu arhitectul lucrării. La vremea aceea încă nu era o identitate foarte clară a arhitectului Casei Poporului pentru că, au lucrat foarte mulţi, au fost foarte multe colective. Sigur că Anca Petrescu s-a identificat încă de la început cu acea soluţie, dar cei din România, care nu voiau ca de fapt toată arhitectura românească să se identifice cu Casa Poporului, au deturnat-o. Era la început, noi nu prea aveam lucrări, în cele din urmă am fost eu cu Şerban Sturdza. Aveam şi noi câteva lucrări şi înainte de ’90. Iar apoi, cei de la Phaidon – care sunt o agenţie mare ce publică lucrări de artă, albume – au cerut o expertiză în ţara de origine breslei şi, am ajuns în acest album. Ei au canalele directe şi indirecte şi acolo am publicat o casă la munte, a familiei mele, şi o bancă. De fapt, atunci, până pe la sfârşitul anilor ’90, băncile erau cam singurele investiţii mai interesante şi cam asta aveam noi de lucru. Sau diferite locuinţe individuale. Dar locuinţa individuală este foarte complicată ca exprimare pură a arhitectului. Este de fapt a unui client foarte clar. Şi atunci sigur că, printr-o lucrare de a ta – ca locuinţa individuală, a familiei – e mult mai simplu să te exprimi şi mai uşor de împăcat toate spiritele.
  • Cum sunt organizate concursurile în arhitectură, peste hotare?
  • Sunt pe două paliere foarte clare. Există marile concursuri internaţionale pentru obiecte, căutate de câte o ţară sau de către o mare corporaţie. Şi în al doilea rând, în lumea arhitecturală occidentală în care elementul cultural este foarte important, este o regulă ca toate obiectivele culturale să fie adjudecate în urma unui concurs. De exemplu, în Franţa ori Germania, concursurile sunt organizate prin agenţii care trăiesc din concursuri. La fiecare lucrare mai mult sau mai puţin importantă, dar orice fel de lucrare publică, sunt admise astfel de agenţii, pe bază de dosar. Mai greu este să intri în acea elită de birouri cărora li se adresează de fiecare dată invitaţia de a participa. Şi cam fiecare obiectiv este adjudecat în urma jurizării a cinci, şase concursuri. Şi astfel, sunt birouri de arhitectură care trăiesc din participări de genul acesta şi chiar dacă nu câştigă ele sunt relativ bine plătite şi îţi permite ţie ca birou să trăieşti din astfel de participări.
Dorin Ștefan, in redactia MagnaNews

”Cel mai recent eşec este cel cu parcajul şi piaţeta de statui de la Universitate”

  • Cum comentați modul de organizare a concursurilor de arhitectură, la noi, și ce ar trebui îmbunătățit din acest punct de vedere?
  • La noi e destul de neclar. Marea problemă este recunoaşterea rezultatelor concursurilor. Că şi la noi au fost multe concursuri internaţionale dar s-a întâmplat compromiterea, într-un fel, chiar internaţională a noţiunii de concurs de arhitectură. De exemplu, primul mare concurs internaţional care a fost pentru toată locaţia din jurul Casei Poporului, acea suprafaţă mare rezultată din demolările făcute pentru Casa Poporului şi pentru tot acel ansamblu, a fost un mare concurs internaţional. Sigur că, atunci se punea problema să vedem şi ce facem cu Casa Poporului; atunci încă nu era Palatul Parlamentului. Au fost foarte multe sugestii, printre care şi să devină cel mai mare cazino din lume. Însă şi aici a intervenit politicul şi sigur că prim-ministrul de atunci a spus: „faceţi ce vreţi, dar să nu vă atingeţi de această Casă”. A fost un juriu internaţional, iar câştigătorul a fost un birou de prestigiu din Germania. Rezultatele au fost complet ignorate ulterior. În sensul că niciodată, câştigătorului, cum ar fi fost normal, nu i s-a cerut să transforme ideea câştigătoare din concurs într-un plan de urbanism care să poată fi dezvoltat şi urmărit în ani de zile. Un alt astfel de eşec a fost o licitaţie internaţională, concursul pentru extinderea Guvernului. Au fost cinci, şase colective internaţionale. Noi am lucrat cu un birou mare din Franţa. Cei care au câştigat au fost din cadrul unui birou de arhitectură din Olanda şi luni de zile au încercat să intre în contact cu organizatorii dar nu au reuşit. Ca atare, a fost o mare cacealma. Iar cel mai recent eşec este cel cu parcajul şi piaţeta de statui de la Universitate care, de asemenea, a avut la bază un compromis destul de complicat. Dar, în final, ceea ce s-a realizat a fost parţial în baza unui concurs internaţional, cu un juriu internaţional. Vedeţi, toate aceste concursuri se desfăşoară şi sub egida Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, cu participarea Uniunii Naţionale, cu destul de mult suport internaţional şi naţional expertizat, dat de aceste organizaţii. Rezultatul a fost că ceva din accesele în subsol, în parcaj, s-au realizat conform ideilor din concurs iar toată amenajarea care există acum la suprafaţă nu corespunde cu ceea ce se s-a propus. Şi asta s-a întâmplat pentru că politicul nu-şi asumă rezultatele. Nu există un exerciţiu ca în Occident. Acolo nu se întâmplă să scoţi un astfel de concurs şi politicul să nu dorească să-şi asume rezultatele. Tot ceea ce s-a făcut în anii ’80 în Franţa, în timpul preşedintelui Francois Mitterrand, a fost datorită iniţierii lui a unei serii întregi de concursuri internaţionale, de mare prestigiu, pentru a reaşeza Parisul pe harta mondială a arhitecturii. Şi astfel, o serie mare de ansambluri arhitecturale de prestigiu şi de forţă precum Tête Défense, Opera Bastille şi multe altele, au fost realizate în urma unor astfel de concursuri. Acolo, de exemplu, chiar dacă politicului, preşedintelui nu i-ar fi plăcut ceva, el nu putea să anuleze decizia unui juriu. Şi apropo de asta, îmi aduc aminte de o povestioară chiar foarte interesantă din Franţa, pe care v-o relatez pe scurt. La concursul pentru Opera Bastille, în final au fost alese 3 birouri de arhitectură printre care şi un birou românesc, al fraţilor Munteanu, unul corean şi unul canadian. Bârfa spune că, de fapt, oamenii din jurul preşedintelui, cei care au organizat, şi-ar fi dorit un proiect al unui mare arhitect american, Richard Meier. Cei din juriu au crezut că unul din cele trei proiecte a fost făcut de Richard Meier, deoarece arhitectul canadian împrumutase ceva din limbajul foarte cunoscut al acestui arhitect american. Şi chiar dacă au realizat ulterior că nu fusese proiectul lui Richard Meier, nimeni nu şi-a permis să anuleze sau să facă altceva. De aceea, cred că la noi, e foarte important ca politicul să îşi asume în momentul în care a decis că face un concurs de orice formă, internaţional sau naţional. Trebuie să îşi asume şi însuşească faptul că a delegat competenţele unui juriu cu expertiză.
  • Preferați să răsfoiți anumite reviste de arhitectură? Ce site-uri și reviste de specialitate vă inspiră?
  • Mă uit la revistele de arhitectură doar pentru a fi informat dar niciodată când lucrez sau când îmi caut idei. Deoarece revista de arhitectură prezintă o finalitate, nu prezintă elementele pe care tu te poţi aşeza şi apoi să le dezvolţi. Este o sinteză foarte închisă, un limbaj care deja s-a concretizat într-o expresie foarte clară. Şi atunci, prefer revistele de modă, de design, de artă. Bine, eu sunt puţin excedat de avangardă şi de noutate şi atunci sigur că, în această zonă, îmi caut şi găsesc informaţiile tehnice, de ultimă oră. În ultimul timp lucrez foarte mult cu sticlă pentru că aceasta a ajuns la nişte performanţe colosale. S-ar putea face un imobil de patru nivele, poate şi mai mare, integral din sticlă. Ar putea astfel ca stâlpii, grinzile, planşeele, toate să fie făcute numai din sticlă, dar mă gândesc la noi cu problemele seismice. Şi atunci, sigur că îmi caut surse de inspiraţie, suport tehnic sau artistic din astfel de noutăţi, din acest orizont la zi.

”Arhitectura de calitate este un gest cultural”

  • La ce nivel credeți că se situează arhitectura din România dar și din lume?
  • Avem arhitecţi de foarte bună calitate. Arhitectura nu este la nivelul posibilităţilor pe care le au arhitecţii din România din cauză că arhitectura este expresia unei forţe economice. Şi dacă ne uităm în România, în Bucureşti de exemplu, arhitectura de calitate s-a făcut de pe la 1900 până pe la 1940, exact în perioada în care România era o forţă economică. Bursele de grâne, piaţa petrolului era una extraordinară la noi, ca atare şi banii existau pentru a fi susţinute multe clădiri publice. Guvernanţii din vremea aceea aveau bugete prin care să realizeze o serie întreagă de edificii care, astăzi, constituie zestrea. Ca atare, fără un astfel de suport economic, este foarte greu să te exprimi. De asemenea, cultura este un alt impediment în a promova arhitectură de calitate. De exemplu cultura comanditarului, clientului, care îşi doreşte ceva foarte confuz pentru că el vine şi spune „vreau ceva care să mă reprezinte”, dar acel „să mă reprezinte” adesea nu este un gest cultural. Ori arhitectura de calitate este în primul rând un gest cultural. De aceea în continuare, arhitectura se realizează în „ţări pe val” din punct de vedere economic, emergente, care se ridică şi care vor să se alinieze la ceea ce reprezintă vârfuri ale arhitecturii sau care îşi caută o identitate în arhitectura internaţională. Sigur, e acea arhitectură mondială într-un fel, e acel gest internaţional, globalizant dar şi acolo vorbesc vârfurile şi sigur că interesul e destul de mare. Bine, arhitecţii de mare prestigiu nu permit astfel de modificări pe gustul comanditarului. Ei vin, se exprimă şi tu trebuie să accepţi propunerea. În urmă cu ani de zile a fost o propunere a unui turn de 200 de metri înălţime, într-o zonă rezervată de monumente, a arhitectei Zaha Hadid. Din nefericire, ea a murit de curând, dar a fost şi rămâne în continuare unul dintre marile staruri ale arhitecturii mondiale. Această propunere a ei a aruncat în aer piaţa, internetul într-un fel şi reacţia a fost foarte dură şi destul de nepoliticoasă la adresa acestui gest. Dar lumea sau istoria, se scrie prin astfel de gesturi. Tour Eiffel nu ar fi fost astăzi ceea ce este dacă nu ar fi fost un acel gest atunci, destul de mult neînţeles. Sau o serie întreagă de multe alte construcţii care au şocat la început, dar care astăzi sunt repere ale momentelor respective.

„Casa Poporului s-a autodefinit ca simbol”

  • Cum ar putea arhitecții să îndrepte anumite erori existente în arhitectură?
  • Oraşul este format din astfel de reuşite şi nereuşite, dintr-un mixt de vechi, nou, de mai frumos, de mai urât; nici nu ştiu dacă el trebuie neapărat modificat. O urâţenie de astăzi poate să devină o frumuseţe în timp. Că tot vorbeam de Tour Eiffel, acum 100 de ani era considerat o urâţenie, iar astăzi este un simbol şi a devenit una dintre frumuseţile Parisului. Ca atare, este foarte greu să te apuci astăzi şi să modifici sau să dai la o parte ceea ce tu crezi că nu e frumos. E un lucru foarte sensibil şi complicat această cernere a valorilor. Ea se face adesea în timp. Şi când toate lucrurile sunt foarte proaspete, ori prea aproapiate de data realizării, nu e bine să intervii. Trebuie să mai aştepţi şi sigur timpul le va cerne. Ca atare, cred foarte mult că trebuie să lăsăm timpul să cearnă. Aşa cum, dacă ar fi fost după foarte multă lume, după 1990 ar fi trebuit să dărâmăm Casa Poporului. Nici astăzi nu pot să zic că este un simbol cu care noi ar trebui să defilăm. Dar ea s-a autodefinit ca un simbol, că ne place sau nu, şi iată că vin foarte mulţi turişti să vadă această construcţie care s-a propagat prin toate canalele ca o ciudăţenie, ca o realizare, pentru unii ca o frumuseţe.

”Îmi place zestrea pe care o are Bucureștiul”

  • Apropo de frumuseţe şi urâţenie, ce puteţi spune despre clădirile de la noi?
  • La noi, în Bucureşti, aproape tot ce s-a făcut în acea perioadă de dezvoltare economică a Capitalei şi a României sunt lucrări de valoare, făcute de arhitecţi din străinătate. Şcoala românească era destul de la început, ea oricum a fost creată sub influenţa şcolii franceze şi în special şcoala academică franceză. Între timp lucrurile s-au diversificat, au explodat, şcoala franceză nu mai este unicul reper. Această arhitectură globalizantă a adus alte materiale, alte repere, alt mod de a înţelege utilitatea şi frumuseţea unei case. Ca atare, îmi place zestrea pe care o are Bucureştiul, n-aş copia sau duce mai departe ceea ce s-a făcut acum 60 de ani pentru că timpul este complet altul, simţurile şi gândurile noastre sunt complet altele. Sigur, există o serie întreagă de nereuşite sau nerealizări în Bucureşti dar eu în continuare zic că trebuie să le lăsăm, ele pot să mai trăiască încă 10 ani. Ele intră într-o dinamică a oraşului şi exact această alternanţă pe undeva poate chiar de urât şi de frumos, de precar sau de preţios, de luxos sau de sărac, fac ca Bucureştiul să fie un oraş foarte viu. Toţi care spun ceva bun despre Bucureşti, şi sunt destul de mulţi care fac asta, spun că este un oraş viu, foarte dinamic, nu te plictiseşti şi nu ai numai de criticat ci ai şi foarte multe de apreciat.
  • V-ar plăcea să vedeţi ceva în mod special la nivel arhitectural, în Bucureşti, în viitorul apropiat?
  • Sigur, pentru noi, pentru cultura noastră ar fi important să avem câteva construcţii realizate de starurile mondiale ale arhitecturii pentru că printr-un astfel de drum s-ar crea repere în special pentru galeria politică sau chiar şi pentru galeria urbană. Suntem puţin cantonaţi aşa, într-un fel de provincialsim din punct de vedere al arhitecturii, ne e teamă de mare, de nou, suntem puţin în zona de confort. Există o mică temere de a intra în cultura mare pe uşa mare. Adesea noi am intrat întrat în cultura mare pe uşa mică în sensul că, au fost români care au reuşit abia după ce au reuşit să obţină aprecieri în străinătate. Şi lucrul acesta se întâmplă tocmai din această temere de a ne asuma gesturile momentului care sunt greu de înţeles, de digerat. Devin însă repere în străinătate unde cultura este mai dinamică şi nu există această frică. Se face mult apaj astăzi pe faptul că Brâncuşi a fost refuzat în 1950 de nişte nenorociţi, de nişte comunişti şi aşa mai departe. Eu cred că dacă el nu ar fi avut un astfel de prestigiu la Paris şi ar fi lucrat în România exact operele pe care le-a lucrat în Franţa, acelaşi lucru s-ar fi întâmplat, să nu fie la fel de apreciat. Intelectualitatea din acea vreme – sigur că, era una de stânga – doar atât avea nivelul de înţelegere, de digerare. Ei erau desigur intelectuali de prestigiu dar formaţi într-un fel, într-o anumită izolare ideologică. Eu cred că ei au fost sinceri cu ceea ce au spus atunci. Acum, aş vrea să revin la un artist care este foarte puţin cunoscut şi pe care eu vreau cumva să încerc să îl aduc în atenţia românilor. Este vorba de Andrei Cădere, poate cel mai important artist conceptualist român. El nici nu a lucrat în România pentru că studiile lui erau destul de incomplete, iar când a ajuns la Paris, el a reuşit să intre în mediul cultural francez prin gesturi. Avea nişte bastoane, ca nişte baghete, de lungimi diferite, formate din inele însumate cu culori diferite; ca un fel de acadea cu tot felul de bucăţele colorate. Mergea la diferite expoziţii cu un astfel de baston-baghetă pe care îl purta pe umăr sau în mână. Era ca un semn pe care voia să şi-l poarte. Iar purtatul era mult mai important decât expusul. A făcut asta până când lumea artistică franceză l-a înţeles şi astăzi este unul dintre cei mai importanţi artişti mondiali care a scris pagina de arhitectură conceptuală. Noi astăzi avem în Bucureşti proiectul P.I.D.U – un traseu prin care să legăm printr-un semi-pietonal importante piaţete, mai mult sau mai puţin cunoscute, pe anumite străzi secundare care să permită pietonalizarea lor. Şi aş vrea în acest sens să îl introduc pe Andrei Cădere în acest univers, într-un fel să ni-l însuşim şi noi ca pe un artist pe care ar trebui să ni-l recuperăm. În sensul că pe acest traseu urban, aş vrea să implantăm aceste baghete ale lui Andrei Cădere. Ca atunci când, de exemplu, mergem pe o potecă într-o pădure şi vrem să ajungem într-un anumit vârf şi ca să nu ne rătăcim ne ghidăm după anumite semne cum ar fi un triunghi albastru, unul alb, ori o cruce. La fel, îmi doresc să implementăm pe traseu baghetele lui Andrei Cădere care să fie semnele unei recunoaşteri atât ale lui cât şi semnele identitare ale acestui parcurs.
  • Care sunt posibilitățile de afirmare ale tinerilor arhitecți? Ce șanse au ei în sistemul actual din România?
  • E şansa oricărui creator. Este una diferită de a unui om de succes din alt mediu, altfel decât cea a unui masterand de economie, finanţe ori IT, care astăzi sunt domenii foarte căutate. Creativitatea se aşează în lume, în ţară şi în persoana fiecăruia, pe căi diferite şi greu de învăţat în şcoală. Ca atare, depinde foarte mult de norocul fiecăruia, de harul lui şi de inteligenţa cu care poate să se exprime şi de norocul prin care acea exprimare poate fi recunoscută. Avem desigur o mare lipsă, pe care am mai discutat-o şi anume că, noi nu reuşim să adjudecăm valoarea pe criteriile care ar trebui să devină instrumentate în privinţa concursurilor de care vorbeam. Peste tot în lume, platforma de lansare o reprezintă concursurile. Pentru că altfel, unui tânăr arhitect îi este foarte greu să primească o comandă, o lucrare, atâta timp cât este necunoscut. Şi atunci, paşii mărunţi înseamnă întâi o casă mică, apoi o casă mare şi încetul cu încetul îţi faci un parcurs şi un nume. Dar este un drum foarte lung, care necesită foarte multă răbdare. Însă există acest canal foarte important, al concursurilor de arhitecură. Sigur că, noi aici trebuie să recuperăm foarte mult. Pentru că, este canalul cel mai important prin care valorile noastre, ale tinerilor arhitecţi ori a celor care vor să treacă în arhitectura internaţională, pot fi promovate prin astfel de concursuri. Spuneam că aceste concursuri au în spate un juriu bine ales care ştie să discearnă între valoare şi non-valoare. În continuare suntem năpădiţi de non-valoare care este dată de costul proiectului şi nu de valoarea lui. E foarte greu să creezi valoare cu costuri mici. Altfel, şcoala este în continuare la fel de creativă. Dacă în urmă cu 30 de ani aproape fiecare birou mare din Paris avea câte un arhitect român care desena perspectivele, acum există foarte mulţi arhitecţi care lucrează în marile birouri din străinătate. În România avem din păcate o problemă de forţă economică, de piaţă relativ slăbuţă care permite cu greu asimilarea valorilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 + 2 =