„Când ai încetat să fii mai copil, ai murit de mult.” Vorbele lui Constantin Brâncuşi mi-au venit în minte, potrivit motto pentru întreaga viaţă şi carieră a regizorului Cristian Pepino.
Pentru Agenţia de ştiri Magnanews voi inaugura o rubrică intitulată „blitz interviu” şi primul interlocutor ales, nume de referinţă în lumea teatrului pentru toate vârstele , s-a dovedit a fi şi un partener de dialog fermecător, un gentilom, cu o viață artistică demnă de un best seller. Cristian Pepino „făuritor” al unei cariere fabuloase, pe care îl numesc, veţi vedea de ce, Păpuşarul nobil de la Vama Veche a fost de acord să-şi amintească cum a „arat, semănat şi cules” laurii gloriei de pe tarlaua artei păpuşeriei. Am pornit „banda de magnetofon” on-line şi am pornit, împreună cu întrebările şi informaţiile… în sens invers, plecând de la prezent spre trecut… Dialog, aşa cum spuneam, cu Cristian Pepino regizor, scenarist, autor de cărţi şi profesor în arta papuşăriei la Secţia de teatru de păpuşi a UNATC „I.L.Caragiale”. Are şi un nick name care îl definieşte exact , Omul care conduce toate marionetele dar şi un arbore genealogic interesant. Strămoşii domniei sale vin din Insula Poros, Grecia unde se refugiaseră o parte din cavalerii cruciaţi apropiaţi lui Pepin le Bref. Pepino este un nume de familie al celor care se trag din franci, din Pepin le Bref ( Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel şi tatăl lui Carol cel Mare, 714-768) întemeietorul regatului Franţei şi Charlemagne au făcut parte din aceeaşi familie.
Urmaşul lor în timp, Maestrul Pepino a obţinut de curând „Trofeul Lider de-o viaţa în Teatru de Animaţie” la Bucureşti, la Gala „Itsy Bitsy” din final de ianuarie 2018.Dincolo de titlul de nobleţe moştenit în familie, şi-a obţinut prin talent şi muncă de Sisif titlul de Lider în domeniul Artei Păpuşăriei. Zeci de pagini publicate de cronicarii de specialitate menţionează doar o mică parte din activitatea atât de bogată a lui Cristian Pepino în lumea păpuşilor, a marionetelor, a şcolilor de teatru, a workshop-urilor de teatru de animaţie, a festivalurilor naţionale şi internaţionale . Zeci, sute de pagini laudative, le-aş fi transcris cu entuziasm absolut pe toate, dar cum nu este cu putinţă, am ales să public, cu regret mărturisit, doar „un firtic” … cum spuneau, zeţarii odinioară.
”Poate părea imposibil să prezinți coerent într-o oră și câteva minute “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, acțiunea întortocheată a acestei povești de dragoste, cu umor și delicată sensibilitate. Cristian Pepino, un maestru al teatrului de animație, realizează un scenariu după această piesă, îi traduce și alege replicile esențiale, ca apoi în calitate de regizor și scenograf să îi dea o cuceritoare imagine scenică (…) Fiecare scenă este rodul fanteziei debordante a acestui mare artist, Cristian Pepino, vrăjitorul publicului, indiferent de vârsta sa” a scris cronicarul .
Să ne întoarcem în timp şi să povestim despre ce s-a întîmplat în viaţa lui artistică, după ce a absovit secţia de regie a I.A.T.C „ I.L.Caragiale” Bucureşti, avându-i ca profesori pe Mihai Dimiu, David Esrig, Radu Penciulescu , cum a trecut cu “arme şi bagaje “ în domeniul teatrului pentru copii, realizând peste 120 de spectacole, multe dintre ele, purtând şi semnătura soției sale, talentata scenografă Cristina Pepino .
- Am mai lucrat si cu alti scenografi remarcabili: Dan Jitianu, Mircea Nicolau, Gina Tărăsescu, Delia Ioaniu. Dar din 1990 am lucrat numai cu Cristina.
Binevenită şi exactă completare. Voi transcrie în finalul dialogului câteva date din CV-ul impresionant al interlocutorului meu, acum aş dori să ne “teleportăm” în lumea păpuşarilor cu care se identifică şi pe care o evocă şi în prima dar şi în a doua „Carte de la Vama Veche”, apariţii editoriale de mare interes şi succes de librărie. Se leagă subiectul celor două cărţi cu întâmplări din viaţa şi din cariera regizorului Cristian Pepino? Răspunsul este afirmativ. Succesul primei „Cărţi de la Vama Veche”, ca și reacțiile publicului şi ale prietenilor, aprecierile unor personalități cu renume sau ale cititorilor încântaţi de tratarea „subiectului” Vama Veche în viziunea unui hipiot autentic, fan declarat al Beatles-ilor l-au condus pe Cristian Pepino pe calea repetitio şi aşa a apărut „A doua carte de la Vama Veche”…În paginile cărţii ne întâlnim cu nume mai mult decât sonore, regizori, poeţi, oameni politici. Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Nuni Anestin, Adrian Păunescu, Paul Everac sunt doar câţiva „citaţi” dintr-o alegere aleatorie. Satul Vama Veche loc de „legendă” pentru generaţia anilor ’70 alături de Doimai , Mamaia-sat, Vama Veche şi-a adjudecat celebritatea legându-şi numele de o epocă în care s-a născut un stil, a apărut o elită a artiştilor care se refugiau la malul mării, la soare şi veselie bahică, rămânând departe de lumea dezlănţuită zile, săptămâni chiar luni în şir. Mare, soare, licori fermecate şi convivi talentaţi, „conglomerat” care alimenta o fructuoasă inspiraţie.
– Vorbim despre un artist dedicat 100% teatrului pentru copii. Cum ar „suna” confesiunea Maestrului Păpuşar, după zeci de ani de practicare a profesiei? Plecând de la simpla curiozitate a reporterului, apare întrebarea : de ce a ales lumea copiilor, de ce păpuşile? Elev al lui Esrig, Penciulescu, Dimiu „influenţa” magiştrilor conducea spre montări clasice, spre dramă, tragedie, experiement teatral pentru oameni maturi. De ce a rămas Cristian Pepino fidel tuturor copiilor ?
– Nu ştiu de ce unor oameni li se pare ciudat ca cineva să facă teatru de animaţie după ce a lucrat în teatrul dramatic. Teatrul de animaţie este o artă ca oricare alta. Este adevarat că unii o consideră o “artă minoră”. Asta este un mare avantaj. De asta noi, păpuşarii, suntem la adăpost. Suntem feriţi de păcatul trufiei, de solemnitatea prostului, de demagogie, şi de stăpânitori. Pe vremea lui Ceauşescu, cenzura era mai blândă cu păpuşarii, nu eram luaţi în serios, deşi două spectacole ale mele au fost totuşi interzise din cauza “şopârlelor”.
Georges Sand spunea că teatrul de păpuşi este o artă pentru copii şi pentru oamenii de spirit.De aceea avem întotdeauna un public de calitate. Nu mă deranjează de loc faptul că unii desconsideră arta noastră sau că suntem consideraţi “marginali”. Nici o problemă. E foarte bine să fii marginal. Nu am nevoie de public de manele, sau de teatru cu pretenţii “intelectuale” sau cu prejudecăţi. Sunt fericit că există oameni de spirit, oameni normali, cu simţul umorului, care gustă spectacolele noastre. Teatrul de animaţie este destinat acelora care s-au păstrat la fel de puri ca şi copiii. Şi acest public există. Şi pentru ei facem spectacole. Şi copiii sunt un public extraordinar. Cum să nu fii fericit când îi vezi pe cei mici cum se bucură la un spectacol, cum râd din toata inima? Pe de altă parte, teatrul de animaţie nu este destinat numai copiilor. Vreme de peste 2000 de ani această artă a fost destinata numai adulţilor. Teatrul de păpuşi tradiţional (şi Vasilache şi Mărioara de la noi) a fost un teatru satiric, critic, protestatar. Primele piese de teatru scrise în ţara noastră la începutul secolului al 19-lea de către Costache Conachi şi Iordache Golescu au fost jucate cu păpuşi şi erau destinate publicului adult. De-abea în secolul a 20-lea au început să se facă în lume spectacole de teatru de păpuşi pentru copii.Şi în ţara noastră, şi în multe alte ţări, s-au facut spectacole remarcabile pentru adulţi cu mijloacele teatrului de animaţie. Succesele internaţionale ale teatrului de animaţie din România se datorează unor spectacole pentru adulţi: Don Cristobal (regia Margareta Niculescu), Ubu rege (regia Kovacs Ildiko), Copilul din stele (regia Geo Berechet), şi multe altele. Premiile internaţionale pe care le-am luat sunt pentru spectacole pentru adulţi.(Adunarea păsărilor, Candid etc.).
Dacă tot aţi amintit de profesorii mei, vreau să vă spun că Radu Penciulescu a pus în scenă un spectacol de mare succes cu Micul Prinţ, în care juca Victor Rebengiuc alături de marionete. Iar David Esrig avea de asemenea proiecte pentru teatrul de animaţie, pe care nu le-a realizat numai pentru că a plecat din tară.
-Treceţi „în revistă” câteva momente care v-au încântat în mod deosebit în anii când eraţi hipiot la Vama…
– Nu eram hipioţi numai pentru că aşa era moda, ci pentru că noi gândeam normal, ca nişte oameni tineri, care nu acceptam modul de gândire al adulţilor. Tinerii nu au prejudecăţi, nu acceptă compromisurile, sunt curaţi la suflet, şi aşa cred eu că vor fi întotdeauna. Gândeam liber, ne purtam ca nişte oameni liberi. Despre ceea ce s-a întâmplat atunci am scris în Cartea de la Vama Veche (am terminat acum si volumul al treilea). Nu ştiu ce-aş putea aminti mai special din vremea aceea.
– Am găsit următoarea dvs. afirmaţie legată de profesorii de la I.A.T.C “I.L Caragiale “: “David Esrig avea o cultură extraordinară şi punea accentul pe profesiune. Iar Penciulescu era pentru un teatru mai implicat social. Toţi făceau spectacole de rezistenţă prin cultură. Nu exista spectacol, în acea vreme, care să nu fie contra regimului. Toată lumea umbla cu şopârle. Dacă erau oameni normali, că erau şi câţiva care nu erau, dar ei erau desconsideraţi şi de colegi, şi de public. “
– Teatrul punea în discuţie societatea de atunci, asa cum e şi normal. Din cauza asta sălile de spectacol erau mereu pline, şi teatrul avea succes.
– Ce mai fac “ şopârlele”, mai există în lumea teatrului azi?
“Sopârlele” erau aluziile mai mult sau mai puţin mascate la realităţile perioadei ceauşiste. Atunci era un limbaj subversiv, care trebuia să însele cenzura. Acum poţi să spui lucrurile mai de-a dreptul. Unii cred că asta ar justifica un limbaj vulgar. Eu nu cred asta. Teatrul bun trebuie să fie subversiv. Trebuie să critice societatea actuală. Altfel, n-are nici un sens, nu e interesant. Dar această critică trebuie să fie inteligentă, profundă, nu o simplă băşcălie. Sunt spectacole foarte bune şi acum care iau în discuţie societatea, şi chiar ideea de artă. Şi o fac fără să folosească un limbaj vulgar, fără sa insulte pe cineva. Uite, am văzut recent Artist’s talk de Gianina Cărbunariu. E un spectacol excelent, de bun gust, profund, jucat minunat, foarte critic la adresa societăţii şi artei contemporane.
– Ce anume v-aţi dorit şi nu aţi obţinut în (că) profesie?
– Am avut şi am orice îşi poate dori un artist. Adică succes, comunicare cu publicul. Lucrez cu actori minunaţi, admirabili. Lucrez pe texte care mă interesează, nimeni nu mă obligă să fac piese care nu-mi plac. In rest, ce îmi pot dori? Să fac spectacole din ce în ce mai bune, să evoluez în meseria mea, asta căutăm tot timpul, să facem lucrurile din ce în ce mai bine. Şi reacţia publicului ne va spune de fiecare dată dacă e bine sau nu ceea ce facem. Şi cel mai sincer public sunt copiii.
– În dreptul numelui dumneavoastră scrie şi freelancer, liber profesionist se explică în dicţionar adică se presupune că, spre deosebire de angajații permanenți, persoanele care desfășoară activități independente nu pot îndeplini alte sarcini în timpul perioadei de așteptare… Dumneavoastră cum aţi defini“starea” freelancer ?
– Nu ştiu cum, dar am marele noroc să nu trebuiască să îmi caut eu de lucru. Sunt mulţi directori de teatru care mă invită să lucrez în teatrele lor. Pentru că sunt un om de cuvânt, îmi văd de treabă, nu de altceva. A fi freelancer înseamnă că pot să îmi aleg repertoriul, pot să refuz un teatru sau altul. E un mare avantaj. Dacă eşti angajat permanent într-un teatru ţi se spune uneori că “trebuie să” faci cutare piesă, sau că “trebuie să” lucrezi cu un actor care nu are “norma” făcută, desi tu nu prea ai vrea să colaborezi cu el. In teatru, de câte ori se spune “trebuie să…” se petrece un dezastru. In teatru nu “trebuie să…” niciodată să faci nimic altceva decât ceea ce tu crezi că e bine şi normal să faci. Când eram tanăr era o perioadă în care se spunea că “trebuie să” punem în scenă piese de dramaturgi români. Era aiurea. “Trebuie să” punem în scenă piese bune, că sunt scrise de romani, de turci sau de alte nationalităţi. Atât.Piese bune. Slavă Domnului, sunt o mulţime de piese bune scrise şi de autori români. Dar nu trebuie să punem în scenă un autor numai după buletin. Acuma se poartă şi reversul: e bine să pui în scenă piese de autori străini, pentru că sunt la modă. Păi şi asta e aiurea.Pe urmă, ca freelancer, când faci o distribuţie, nu “trebuie să” joace cutare actor pentru că are relatii sau pentru că i-a facut scandal directorului că nu e distribuit aşa cum crede el că ar merita, sau pentru că are probleme în familie. Actorul trebuie distribuit într-un rol pentru că e cel mai potrivit să joace acest rol şi nu altul, nu din alte motive. Păi cam astea sunt avantajele atunci cand eşti free-lancer, că nu “trebuie să…”. Iar dacă ţi se spune că “trebuie să…” poţi să nu lucrezi în teatrul respectiv.
Aş încheia momentul de graţie al acestei confesiuni concretizate în „blitz interviu cu Maestrul Vrăjitor Cristian Pepino”, transcriindu-i opinia despre ce înseamnă a fi artist.Ieri, azi, întotdeauna.
„A fi artist înseamnă că eşti liber. Este lucrul cel mai de preţ. Sigur, asta te poate şi costa. Dar astea sunt riscurile meseriei”.
Cristian Pepino
Născut în Bucuresti, 29 oct. 1950 Intre anii 1969-1973 studii la I.A.T.C. I.L.Caragiale, Facultatea Teatru, Sectia Regie de Teatru,profesori Mihai Dimiu, David Esrig, Radu Penciulescu.Regizor artistic la Teatrul Dramatic Bacovia din Bacău 1973-1979. Regizor artistic la Teatrul de Păpuşi din Constanţa, 1979-1986. Regizor artistic la Teatrul Tăndărică 1986-1998. In 1990 participă la înfiinţarea Secţiei Arta actorului mânuitor pentru teatrul de păpuşi şi marionete din cadrul U.N.A.T.C “I.L.Caragiale”
În 1990 este ales Preşedinte al Uniunii Marionetiştilor din România, UNIMA România .Este reales Presedinte al UNIMA ROMANIA în anii 1992, 1996, 2000;
Din 1999 este profesor universitar U.N.A.T.C “I.L.Caragiale iar din 2000 este conducător de doctorat la aceiaşi universitate.
1981 – Marele Premiu la Festivalul Internaţional PIF de la Zagreb pentru spectacolul Metamorfoze după Ovidius, Teatrul de Păpuşi din Constanţa; 1982 – Premiul special al juriului la Festivalul PIF pentru Sânziana şi Pepelea, Teatrul de Păpuşi din Galaţi; 2001 – Premiul de creaţie la Festivalul PIF pentru Adunarea păsărilor, Teatrul Ţăndărică; 2008 – Premiul pentru regie la Festivalul Mondial de la Praga pentru Candid, Teatrul Ţăndărică; 2010 – Premiul de regie şi Premiul de excelenţă pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuşi la Festivalul Golden Magnolia de la Shanghai pentru spectacolul Pinocchio, Teatrul Colibri, Craiova.
Alte premii și distincţii: 2000 – Premiul pentru întreaga activitate, Festivalul Gulliver, Galaţi; 2002 – Ordinul de Merit în grad de Cavaler; 2003 – Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate conferit de Ministerul Culturii; 2004 – Premiul special UNITER pentru teatru de păpuşi; 2009 – Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte din Târgu Mureş. În 1990 a devenit profesor la Secţia de teatru de păpuşi a Academiei de Teatru şi Film (azi UNATC) din Bucureşti.
A publicat: Automate, idoli, păpuşi, Editura Alma şi Festivalul Gulliver, Galaţi, 1998; la UNATC Press, București: Tehnica teatruluide animaţie, 2005; Tehnologii digitale în spectacolul de animaţie, 2005; Introducere în grafica şi animaţia 3D, 2006; De la video la virtual – imaginea în spectacolul contemporan și Regia spectacolului de animaţie, 2007; Istoria secretă a păpușilor. Teatrul de animație și sacrul. Eseuri, 2014. În anul 2018 a primit trofeul Lider de-o viaţă în teatrul de animaţie , la Gala Itsy-Bitsy Bucureşti
Spectacolele realizate în regia lui au fost distinse cu numeroase premii (peste 40) naţionale şi internaţionale.
Interviu realizat de Ileana Perneș-Dănălache
