Succesul tinde uneori să se consolideze ca fenomen colectiv, fiind anihilat ca întâmplare individuală. De fapt, nu mai este o întâmplare individuală încă de pe vremea remarcabilei expresii “voinţa întregului popor”. Ori de câte ori vreunul iese din plutonul de inşi mulţumiţi cu starea lor şi pierde câteva nopţi la masa de lucru, repurtând vreun succes, plutonul se autosesizează, urmând ca prin manevre, şiretlicuri, remarci bine plasate sau intrigi să-i confişte reuşita , în numele “şcolii românești de…”
Când un medic realizează o operaţie chirurgicală de mare dificultate, atrăgându-şi admiraţia confraţilor din întreaga lume, hop şi-ai noştri, cu litere de-o şchioapă: “Şcoala românească de chirurgie şi-a reconfirmat valoarea!” Şcoala, sigur, ştie toată lumea, înseamnă saloane ca pentru refrigerare, doi-trei bolnavi în pat ca să se-ncălzească, aţă de papiotă în loc de catgut, microbi la vrac, ș.a.m.d.
Dacă un profesor de matematică şi elevii săi, peste care a plouat şi-a nins tot anul, se dezgheaţă spre vară şi le suflă americanilor un braţ de medalii pe la concursurile internaţionale, lumea vorbeşte cu justificată mândrie patriotică despre “şcoala românească de matematică”. Sau dacă nu ne prea pricepem la matematică, despre “şcoala românească de şcoală”.
În fine, inginerii români, obişnuiţi să se descurce pe-aici cu mosoare, sârme şi scobitori, primesc dincolo calculatoare şi lefuri, şi scot idei pe bandă rulantă. Alţii îşi dezgroapă invenţiile de prin coşurile de gunoi ale ministerelor şi se duc puţin peste ocean să devină milionari. Auzind despre dânşii, rostim cu evlavie: “ehei, tot şcoala românească de…”
Avem „şcoli de…” cu ghiotura. Dar viaţa nu-i alcătuită doar din succese. Din păcate mai sunt indivizi al căror comportament nu cadrează cu avântul şi idealurile populare. Unii, ca să zic aşa, mai fură. Alţii mai cerşesc. Ăia de dincolo îi prind şi ni-i trimit înapoi. Despre ăştia ne ferim să spunem c-ar fi absolvit vreo „şcoală românească de…”
Hm… Şi mai vorbim despre învăţământul obligatoriu…
Un răspuns