Acum nişte decenii, la căderea comunismului, ruşii l-au mâncat pe Lenin cu linguriţele. Era, ce-i drept, un Lenin de frişcă şi ciocolată, întins pe spate, odihnind cu mâinile pe piept, visând poate pentru eternitate un imperiu sovietic cu Siberia de îngheţată cu fistic şi-o Volgă de limonadă (să mă ierte beţivii). Curios, fiindcă învăţasem de mici că în momentele grele oamenilor le piere pofta de mâncare.

Nu pot decât să privesc cu speranță jurnalele de ştiri, aşteptând ca într-o seară vreun lider (oricare, nu sunt mofturos) să apară pe micul ecran fără o mână, fără o ureche sau, Doamne ajută, fără limbă. Încă n-am văzut pe nimeni alergând cu dumicatul de pâine după vreun premier din sortimentele expuse prin galantare în ultimii ani, dar mai ştii?

Foamea, furia, şi alte senzaţii omeneşti, dacă sunt destul de puternice, pot sufoca sentimente înălţătoare cum ar fi, de exemplu, iubirea necondiționată pentru savurosul Big Brother de la partid. Nu spun că românii, cu burţile consolate doar de mămăliguţă, în clipele când năvăleau turcii (halva, rahat, baclava, sarailie), se repezeau să-i mănânce pe Ştefan cel Mare ori pe Mihai Viteazul (mai ales că-n vremea aia nici nu se inventase mămăliguţa). Dar aud ce-şi zic oamenii, de o bună bucată de vreme, la vederea unui demnitar (oricare) şi înţeleg angoasa politicienilor de succes, cum aș înțelege, de pildă angoasa ciorbei de potroace când petrecerea e pe sfârșite.

Politicienii au și dânșii apetitul lor, gurmanzii lor. Cum îşi vede un lider flămând meleagurile natale, patria? Lanţul Carpaţilor e un şir imens de mezeluri. Cârnaţi, tobă, parizer, crenvurşti. Piscurile acoperite cu muştar, prin trecători curg vijelioase Băbeasca, Feteasca, Busuioaca, Grasa. Dunărea de smântână intră la Cazane printre două roţi de caşcaval şi se varsă în tocăniţa suculentă a Deltei. Valurile de saramură ale Mării Negre aduc la ţărm peşti, pane fireşte. Când tractoarele răstoarnă brazda câmpiei, sub coaja rumenă abureşte miez fierbinte de pâine.

Cetățeanul de rând, în schimb, constată mereu că altcineva îi ascunde tacâmurile. O fi fost ţara, cândva, un platou uriaş cu de-ale gurii, însă pentru majoritatea populației de-abia au mai rămas nişte porţii cât gustarea de la ora 11. Dar oamenii de bine din separeurile de sus ale acestei uriașe și tot mai golașe ospătării, pot să consume liniştiţi. Ei sunt abonați pe viață la desert.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 + 4 =