Pentru că am ratat, în final de decembrie 2017 momentul festiv când s-a lansat cartea  Cioburi de viaţă am decis să port, la început de primăvară,  un dialog cu cineastul Laurentiu Damian., colegul meu de breaslă

Mânată de o curiozitate specific feminină am parcurs câteva „review”-uri despre acest „obiect” de răsfăţ estetic cum numeşte un exeget cartea elegantă, tipărită pe hârtie lucioasă, cu coperţi cartonate şi ilustraţii migălite cu grijă şi inspiraţie de scenograful şi cineastul Daniel Răduţă.Se cunosc demult au colaborat la filmul Rămânerea. Pe internet am găsit numeroase aprecieri, opinii favorabile, cuvinte măgulitoare, în concluzie,  mă aştepta o lectură fără surprize neplăcute.

Despre ce vorbim? Vorbim despre „ Cioburi de viaţă” o carte scrisă de un regizor care se prezintă în România dar şi în lumea largă cu o “carte de vizită” impresionantă.

De la absolvire, din 1981, studentul  regizoarei Elisabeta Bostan a semnat peste o sută de  filme documentare, experimentale, lung metraje, a scris scenarii, a fost şi este comentator dar şi cronicar de filme de artă la televiziunea naţională, predă regie ca profesor universitar la UNATC, din 2003  a primit titlul de Doctor Magna cum Laudae în Cinematografie și Media, a obţinut votul tuturor colegilor pentru un al doilea mandat ca preşedinte al  Uniunii Cineaştilor, este  un  literat elegant, implicat în orice, dar absolut orice eveniment care are legătură  cu cea de-a şaptea artă, cu dragostea lui de o viaţă, filmul. Laurenţiu Damian un bărbat puternic, ascunde sub aparenta asprime un suflet sensibil. Revin cu istorisirea şi spun că am stabilit împreună, on-line o întâlnire,urmată de o discuţie la sediul UCIN. Mi-a dăruit cartea pe care a scris citeţ, cu o grafie frumoasă, un autograf prietenos şi am discutat !

“Pe repede înainte”, între două telefoane, câteva sfaturi punctuale transmise colegilor din anticameră, un răspuns butonat în viteză pe wuzz-up, un final de dialog  transmis on-line,am asistat, fără să vreau, la câteva momente dintr-o activitate diurnă intensă,  menită să pregătească întâlnirile, draft-ul programului de  mâine, de poimâine, de fiecare zi.

Sumarul agendei unui om extrem de ocupat. Şi preocupat şi de rezolvarea unor probleme care ţin de birocraţia instituţională, de centenarul Unirii, de, de… Am mai avut un răgaz “preţ de o cafea” timp în care ne-am întrebat, luându-ne vorba din gură, şi tot “pe repede înainte” despre cum o mai ducem, cu viaţa, cu vârsta, cariera care numără aproape jumătate de secol, cu sănătatea, familia,, pe unde ne mai sunt risipiţi copiii şi cam atât. Ne-am luat cordial “la revedere” şi eu am plecat. Timpul dialogului “face to face” se isprăvise.

Am rămas singură în faţa literei tipărite, să parcurg textul în tihnă, rând cu rând, paragraf cu paragraf. Trebuie să mărturisesc că m-a cuprins un ciudat sentiment care s-a transformat chiar după  primele pagini, într-o dorinţă arzătoarede a  fi foarte critică la adresa cărţii. Despre mine, chiar Laurenţiu în dialogul nostru, a spus că, în ciuda vicisitudinilor am rămas  o fiinţă blândă şi jovială  care alege doar partea bună,luminoasă a relaţiei inter-umane …  De unde venea dorinţa de a găsi “paiul din ochiul fratelui “cum propăvăduieşte citatul biblic?

Răspunsul se găseşte în cartea scrisă de Laurenţiu. În tristeţea care “curge” ca o apă, se insinuează filă cu filă şi-mi înceţoşează privirea, de la prima până la ultima pagină care se termină cu un ordin  rostit, cu voce aspră, ca într-un final de film de razboi  “Culcat, culcat”! Incizia faptelor făcută  de autor cu precizia unui chirurg, oglinda în care se vedeau anii  tinereţii noastre zbuciumate, valul de frustrări ascunse sub pojghiţa  poveştilor pe care le inserase, alegând “decoruri” reale  de la malul Mării Negre sau din noaptea de Crăciun, sau de pe platoul de filmare sau din puţinele şi modestele deplasări  în zona lagărului socialist – cum învăţam la şcoală că se numea spaţiul carpato -dunăreano-pontic în care ne trăiam iubirile, viaţa  noastră de zi cu zi, maturizându-ne în suferinţă, toate  întâmplările “bombardau”  neâncetat  zona cea mai delicată a  fiinţei mele.

Eu,  recunosc, aparţinând celei de-a doua generaţii încălţată, ajunsă la vârsta înţelepciunii, să nu spun a bătrâneţii , regăseam în poveştile lui Laurenţiu, ca în proza co-sangvinului în latinitate, Gabriel Garcia Marquez, singurătatea alergătorului de cursă lungă , vedeam cu limpezime cum momentele  de graţie  ale tinereţii au fost doar “clipe de orbecăială” spre o luminiţă care a venit, puţin prea târziu pentru generaţia noastră.

„La Havana fără Fidel” Foto arhivă personală

Mă opresc la “Iar ca sentiment un cristal”, filmul lui Bose despre Ivan Paţaichin despre care scrisesem, la premieră, cronică la revista “Cinema”. Am regăsit sentimentul de nesiguranţă împletită cu frică, de “mers pe sârmă”, din grijă ca să potrivesc cuvintele şi să strecor aprecierea în aşa fel încât, să nu-i fac vreun rău realizatorului, colegul meu absovent al secţiei regie, Paştina Ovidiu Bose. Care era cel mai bun. Din grupul “optzeciştilor” cinematografici afirmă Laurenţiu, amintindu-şi filmul care se chema Peste truda vieţii sufletul meu este o pasăre de foc, cucerind infinitul. Cel mai bun sau la fel de bun ca Laurentiu Damian, ca Tereza Barta, ca Ioana şi Sorin Popescu Holban, Moscu Copel, ca…Lista e lungă şi-i cuprinde şi pe regizorii din generaţia anilor  ‘60, care creaseră deja faima studioului „ Sahia”, colegii-mentori, Mirel Ilieşiu, Sandu Boiangiu, Paula şi Doru Segall…

“Despre arta apărării individuale” am putut scrie tot ce mi-a (ne-a) trecut prin minte în “Secvenţa”  cotidianul a cărui viaţă dura  o săptămână, ziar care apărea doar  la festivalul de la Costineşti , puţin prea puţin “pentru raţia de libertate” a noastră , a celor  născuti, dacă ne uităm în urmă, prea devreme.  Atunci, filmul lui Bose a luat Premiul pentru cel mai bun film studenţesc. Am citit până la ultimul rând autobiografia ne-romanţată a generaţiei noastre scrisă de Laurenţiu Damian, colegul nostru şi şeful nostru la Uniunea Cineaştilor. Am avut ochii plini de lacrimile ne-plânse pentru toţi cei care au fost cu noi şi nu mai sunt. Celebri sau mai puţin celebri, colegi sau profesori.

Surpriza  acestei cărţi se păstrează la urmă şi este destinată, egal, tuturor cititorilor ! Dacă doreşc să pună vreo întrebare, o pot face oricând, la orice oră din zi şi din noapte. Pe FB, autorul răspunde on-line şi nostalgiile lui se vor contopi cu tristeţile tuturor! “ “Bonsoir tristesse!”  Pentru că, “Cioburi de viaţă” este un copy paste foarte elegant al sufletului atât de sensibil al cineastului Laurenţiu Damian. Ca să vă convingeţi …citiţi. Pentru că va exista şi un “ va urma”.

Poveste de iarnă spusă lui Anghel într-o vară toridă! -Arhivă personală

Laurenţiu Damian

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” (promoţia 1981, clasa Elisabeta Bostan). După terminarea facultăţii se angajează la Studioul „Alexandru Sahia” consacrându-se filmului documentar şi devenind unul dintre cele mai promiţătoare talente ale generaţiei ’80. Energia şi talentul său proteic îl fac să se avânte şi să se afirme şi în activitatea mangerială (director la Editura Video), publicistică (articole şi emisiuni TV – „Despre documentar, încă ceva în plus” – serial 13 episoade, TVR Cultural (2003–2006), „Istoria filmului documentar” – 13 episoade (2004), ”Clasa de film” (2007–2010)) şi didactică (profesor de regie la UNATC). Doctor Magna cum Laudae în Cinematografie şi Media (2003). Secretar al Uniunii Cineaştilor din România (2004–2013). Președinte al Uniunii Cineaștilor din România din 2013.

  • „Arta dictaturii şi dictatura artei” (1994), film produs împreună cu Anca Damian, primește Premiu de scenariu al Uniunii Scriitorilor.
  • În 2003 publică volumul „Filmul documentar. Despre documentar… încă ceva în plus” (Editura Tehnică) care în acelaşi an îi aduce premiul UCIN pentru carte de film.
  • Diplomă de onoare şi Medalia de aur oferite de Cinemateca din Milano (Italia) – 1996.
  • Premiul Eminescu oferit de Ministerul Culturii – 1999.
  • Diplomă de excelenţă pentru activitate didactică oferită de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” Bucureşti – 2003.
  • Premiul de excelenţă oferit de Uniunea Cineaştilor din România – 2003.
  • Premiul de Excelenţă oferit de Ministerul Culturii şi Cultelor pentru creaţie în filmul documentar – 2004.
  • Premiul UCIN – câştigător al Premiului Academic pentru emisiunile de cultură cinematografică de la TVR Cultural şi al Premiului pentru cel mai bun film documentar „Faust. Drumul clipei” (2009).
  • Premiul special al juriului pentru interpretare (rol principal Octav) la Festivalul internaţional CINEMAIUBIT în filmul „Lumea se descompune în fapte” în regia Oliviei Căciuleanu (2011).

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 + 3 =