Desăvârşirea unităţii naţional-statale în anul 1918 a avut consecinţe multiple în plan teritorial, demografic, social-economic, politic, dar şi al mentalităţilor. Cele mai cunoscute privesc creşterea semnificativă a teritoriului, a populaţiei şi a potenţialului economic, suprafaţa ţării de la 137.000 kmp la 295.049 kmp, populaţia, de la 7,5 milioane locuitori la peste 18 milioane locuitori în anul 1930, suprafaţa arabilă, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, forţa motrică a industriei cu peste 235%, suprafaţa împădurită, de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha ş.a.
O primă problemă se referă la terminologie. Optăm pentru România Mare sau pentru România întregită? Termenul de „Mare” a avut şi are în continuare o conotaţie preponderent politică, mergând până la sensuri vecine cu „expansionismul”. În istoriografie întâlnim expresii asemănătoare: „Ungaria Mare”, „Serbia Mare”, „Grecia Mare”, „Bulgaria Mare”, „Albania Mare”, „Polonia Istorică” = „Polonia Mare” ş.a. Prin urmare, credem că este mai apropiat de realitatea istorică, de sensul Marii Uniri, termenul de „România întregită”. Nu întâmplător, Regele Ferdinand a fost supranumit „Întregitorul”.
O altă problemă, pe care unii cercetători au încercat şi încearcă să o aducă în prim-plan este cea a „beneficiarului”. Vechiul Regat a obţinut prin Unire ce dorea?; – a obţinut mai mult sau mai puţin? – provinciile unite şi-au atins visul?; – care da?; – care nu?; – etc.
În fapt, liderii politici din România şi cei din provinciile unite cu Ţara nu au acţionat din meschine calcule politice. Idealul Marii Uniri fusese slujit de generaţiile secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, fiind încununat prin jertfa a sute de mii de români în primul război mondial. Pentru „tehnicişti”, facem, totuşi, o precizare. Transilvania, Banatul, Maramureşul, Bucovina au venit cu bogăţiile subsolului, cu multe întreprinderi industriale etc. Nu trebuie, însă, uitat că Vechiul Regat avea petrolul şi Bărăganul. Iar structura exportului din România interbelică – prin care se asigurau costurile modernizării – era dominată de petrol (aprox. 40%) şi produse ale agriculturii (aprox. 40%).
Noua Europă era rezultatul primei conflagraţii mondiale, a destrămării Imperiului austro-ungar, căderii ţarismului, înfrângerii Germaniei imperiale. Conferinţa de pace de la Paris, Sistemul de la Versailles au consacrat noua hartă politică a continentului european, în care statele mici şi mijlocii din centrul şi estul Europei devin voci active în viaţa
internaţională. Capătă un nou conţinut ideea de ordine teritorială, câştigă teren diplomaţia nouă, deschisă, în faţa celei vechi, a tratatelor secrete.
Având un rol important – prin participarea la Marele Război şi realizarea, prin forţe proprii, a Marii Uniri – la crearea Noii Europe, România şi-a asumat din primii ani postbelici un rol activ în relaţiile internaţionale.
Percepţia României întregite, prezentarea în diferite lucrări diferă foarte mult. Contribuie la aceasta momentul în care se face aprecierea, formaţia autorului, opţiunea politică ş.a.
K. Hitchins considera că „Între cele două războaie mondiale, România a prezentat contrastul izbitor dintre o înapoiere adânc înrădăcinată, pe de o parte, şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi urbanizării, pe de altă parte”.
Concluzia Irinei Livezeanu este că „Unirea din 1918 a însemnat apariţia unui stat profund scindat, efectele neaşteptate ale secolelor de separare politică ridicând mari dificultăţi în faţa lui şi în faţa sentimentului identităţii naţionale din rândul populaţiei sale. Caracterul fragil, segmentat al acestui stat unificat a fost surprinzător pentru naţionaliştii români, nepregătiţi în perioada antebelică, a naţionalismului iredentist, să facă faţă caracterului multinaţional şi divizat în regiuni al ţării lor”.
După cercetări personale sau coordonate, de aproape jumătate de secol, V. Axenciuc scrie în 2003: „În consecinţă, cu toate progresele incontestabile de dezvoltare şi modernizare obţinute, de recuperare a unei părţi importante din retardarea sa seculară, economia românească, în perioada interbelică, se plasa încă pe ultimele locuri pe scara dezvoltării continentului nostru, pe aceleaşi pe care le ocupa la sfârşitul secolului XIX şi pe care se va situa şi la sfârşitul secolului XX. Deşi anul 1938 constituie anul de vârf al dezvoltării economice în sistemul social capitalist din secolul XX, din argumentele de mai sus reiese că supraestimarea acestei dezvoltări şi fetişizarea nivelului său ne depărtează de realitatea istorică”.
Referindu-se tot la economie, I. Scurtu are o viziune sensibil diferită: „În perioada interbelică, economia României a cunoscut o puternică dezvoltare, ca urmare a aplicării politicii «prin noi înşine», a sprijinului acordat de stat prin credite, o politică vamală protecţionistă, lansarea unor comenzi de mărfuri către întreprinderile particulare. […] Ca urmare a evoluţiilor din economie, România s-a transformat, de la mijlocul anilor ’30, dintr-o ţară agrară într-una agrar-industrială”.
Compararea naţiunilor, stabilirea locului unei ţări într-un posibil „clasament” european
sau mondial pot părea „desuete”, aparţinând de „modele” romantice. Considerăm, totuşi, utilă o astfel de abordare, pentru stabilirea – mai precisă şi nuanţată – a coordonatelor istoriei românilor în perioada interbelică. Fireşte, există multiple dificultăţi; ce factori (domenii) comparăm? care ţări – cele dezvoltate? vecinii? – le includem în „clasament”; – cum stabilim o viziune echilibrată, fără a exagera „performanţele” dar nici „limitele”? ş.a.
Teritoriul
După Marea Unire, România reprezenta 2,52% din suprafaţa Europei, ocupând locul 10 între ţările continentului. România era mai mică decât Germania (470.714 kmp), Franţa (550.986 kmp), Polonia (388.635 kmp), dar mai mare decât Cehoslovacia (140.499 kmp), Ungaria (93.061 kmp), Bulgaria (103.146 kmp), Iugoslavia (249.468 kmp), Grecia (130.199 kmp).
Prin urmare, România întregită îşi consolida poziţia în sud-estul Europei, beneficiind de o suprafaţă semnificativ mai mare decât a celorlalte state, fiind depăşită doar de Polonia şi, evident, de U.R.S.S
Regimul politic
În primii ani după încheierea primului război mondial, Europa era dominată de regimuri democratice. Doar în Rusia se instaurase încă din 1917 un regim totalitar, iar în Ungaria (1920) o dictatură.
După două decenii, numărul ţărilor cu regimuri autoritare (dictatoriale) crescuse semnificativ: Albania, Austria, Bulgaria, Estonia, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, România, Spania.
Din această perspectivă, trebuie subliniat că România a fost unul dintre ultimele state ale Europei în care s-a instaurat un regim de autoritate, cel al lui Carol al II-lea, în februarie 1938.
Rolul în relaţiile internaţionale
Este bine ştiut că, după Conferinţa de pace de la Paris, statele Europei s-au grupat în două mari „tabere”; în prima se aflau statele care au acţionat pentru aplicarea tratatelor, pentru menţinerea graniţelor şi apărarea păcii; a doua cuprindea statele care au urmărit încălcarea şi revizuirea tratatelor, revanşa, războiul. De asemenea, sunt bine cunoscute acţiunile României în cadrul Micii Înţelegeri, Antantei Balcanice, Ligii Naţiunilor, în cadrul unor conferinţe internaţionale, acţiunile ferme faţă de pericolul de război, faţă de încălcările tratatelor etc. În final, după prăbuşirea Sistemului de la Versailles, după actele de forţă ale Germaniei, Rusiei Sovietice, Italiei, Ungariei şi Bulgariei, România a fost una dintre victimele declanşării războiului, pierzând în vara anului 1940 o treime din teritoriu şi populaţie. Sub ameninţarea vecinilor, a Germaniei şi Italiei, România întregită s-a prăbuşit. Evoluţia istorică după iunie 1940 trebuie înţeleasă în contextul războiului mondial. Ar fi şi este o mare nedreptate ca România să fie judecată – cum se întâmplă în unele lucrări – numai din perspectiva campaniei din Est, uitându-se politica consecventă de apărare a păcii din perioada interbelică, ca şi campania din Vest, declanşată la 23 august 1944. Rolul României în relaţiile internaţionale nu trebuie supraestimat. Dar trebuie repetat că guvernul de la Bucureşti s-a situat alături de democraţiile occidentale până în vara anului 1940 – când Franţa s-a prăbuşit – deci şi după instaurarea regimului de autoritate al lui Carol al II-lea.
