O tulburătoare confesiune a unei mari muziciene, născuta in România, cunoscută pe plan național şi internațional de multe decenii. Vă Invit, stimați cititori să călătoriți împreuna în trecutul ei.

M-am născut pe șantierul de la Bicaz, primul mare șantier hidroenergetic din ţara noastră şi printre puținele existente la acea oră în Europa, un loc unic ca frumusețe, loc pe care sora mea mea geamănă, Mirela  Mitache, l-a revăzut după 50 de ani și m – a ajutat să îl văd și eu prin intermediul imaginilor postate pe Facebook. Îmi aduceam vag aminte acel parapet paralel  cu Bistrița, construcție care  a  rămas în memoria mea de  copil  de 3-4 ani ca foarte impozant pentru că îmi venea până la piept și cum mama mea m-a ridicat în braţe să pot vedea râul Bistrița, de  data  aceasta, revăzând parapetul am alunecat în trecut și în amintiri de neuitat  ….

Sunt una dintre cele trei fiice ale inginerului Mircea Ostafie, şi un talentat saxofonist de jazz căpruia și lui i se datorează înfiinţarea festivalului de jazz de la Sibiu…şi care până în ultimul moment al vieţii a cântat la instrumentul său … noi  am  locuit  într-un bloc unde întâmplarea a făcut să fie mulţi artişti, de  la  scriitori, muzicieni, artiști plastici …asta se petrecea în Bulevardul Dinicu Golescu …aşadar copilăria mea se desfășura într-un cartier nou din Capitală. În anul 1962 aveam să ne mutăm la București după terminarea șantierului de  la Bicaz, cartier care avea să cuprindă toate păturile sociale și noi, copiii ne jucam toți pe stradă …eram un copil plin de viață și trebuia, cu energia mea enormă, să fac ceva şi am făcut …mama mea m-a înscris la școala de muzică unde urma să încep studiul violoncelului, un instrument deloc ușor pentru un copil de 11 ani, şi încet încet, datorită muzicianului Ludovic Bacs am primit și un profesor excelent concert  maestrul de la Orchestra Radio, Robert Dumitrescu  …acest om deosebit m-a făcut să  iubesc într-atât violoncelul încât până acum el a însemnat și înseamnă toată  identitatea  mea …aşadar am intrat la liceul de muzică “Dinu Lipatti“ din București și  în  scurt timp aveam să fiu o vedetăa acestui liceu. După o muncă titanică și studiu, am reuşit să fiu selectată în  anul 1975 pentru tribuna tinerilor soliști, adică un concert în sala radio ca tânăr absolvent al  liceului, lucru deloc neglijabil. Această onoare era pașaportul pentru intrarea la conservatorul Ciprian Porumbescu …și am intrat în anul 1975, şi am desfăşurat o activitate  muzicală de invidiat, concursuri internaționale în formația trio cameral și mai  târziu și ca solistă am avut marele noroc să îl cunosc pe marele violoncelist Pierre Fournier la Geneva care, mi–a dăruit lecții de neuitat într-un timp relativ scurt, dar viața mea avea să cunoască o altă direcție.

…după terminarea studiilor am fost repartizată la Turnu Severin, un oraș care nu avea nimic cu marea cultură muzicală și paralel plecarea surorii mele mai mari, flautistă în  Austria. Pentru mine acest oraș aparent un domiciliu forțat a fost paradisul desăvârşirii mele ca mare virtuoz al violoncelului. Acolo, în exilul meu, am reușit printr–un studiu acerb să creez un  nou  limbaj  de  abordare a violoncelului, lucru care și astăzi este un  drum de pionerat  pentru violonceliștii din toată lumea ..acest nou limbaj se referă la o nouă tehnică de cântat care, se apropie de vioară și de aceea am și luat partituri din repertoriul viorii precum Saint Saens rondo capriccioso, piesă pe care am imprimat-o acum câţiva ani pe un  disc vinil, disc care,  sunt convinsă că se află în  colecția  multor  iubitori  de  muzică  clasică ,,și  iată-mă în anul 1982, când am intrat la filarmonica George Enescu din București  …aici unde am stat  10 ani, până în anul  1991…concerte recitaluri pe scenele Ateneului român cu integrala sonatelor de Beethoven, cu recitaluri cu orgă și solistă cu filarmonica în  noiembrie 1989, cu concertul de Haydn ,,,dar viața mea a fost îngrădită și eu nu puteam să plec cu colegii mei în turneele orchestrei, lucru care pentru mine era un  adevărat  dezastru, nu pentru că nu mergeam în străinătate ci pentru că eram considerată o paria și o personna nongrata ….totuși au fost oameni de muzică care m-au  sprijinit enorm de mult, cum a fost Iosif Sava, care prin seratele muzicale la care m-a invitat de foarte multe ori m-a făcut să rezist atunci.

…a  venit  şi  anul 1989 an de speranțe și de  optimism care aveau să culmineze cu  plecarea mea la radio unde preluam postul de violoncelistă șef partidă solist instrumentist la orchestra nou înființată de  cameră. A început o eră nouă pentru mine, aici am descoperit o altă muzică, am descoperit literatura religioasă muzicală, capodopere pe care în trecut nu puteai să le cânți aveam să le cântăm cu atâta dăruire. Muzica deosebită care mi-a schimbat felul de abordare a vieții  …în  special muzica lui Bach cât și Mozart  m-au făcut să simt că venea un aer de mare schimbare în viața noastră  ..turnee  în toată Europa cu orchestra de cameră radio până în Japonia, turnee în care eram și în calitate de solistă ,,pot spune că acei ani au fost unii din cei mai frumoși din viața mea  ..tinerețea avea să își spună cuvântul nimic nu era prea greu ore în șir în autocare și apoi  scenele care ne așteptau și dădeam tot ce era mai  bun ,,, ce frumos a fost ..în  acest  timp însă  am  fost și cooptată pentru televiziune în calitate de moderator la o emisiune de mare succes “Totul  la vedere” al cărei redactor era Ruxandra Garofeanu

…și apoi a venit ceva care definitiv avea să îmi schimbe destinul, întâlnirea cu arheologul german Walter Meier Arendt, pe atunci un profesor doctor Honoris Causa  al Univerităţii din București, şi care m-a cerut în căsătorie în anul 2004  ,,și  am  plecat  la  49  de  ani în Germania unde aveam să încep o nouă viață, deloc ușoară la început. Limba germană o știam foarte puțin poate din textele din muzica lui Bach dar eram foarte departe de a putea înțelege ceva . A fost îngrozitor de greu să pleci când în țara ta tocmai ai fost decorată cu Ordinul Ofițer în cultura română

…și  am început  singură să învăț și apoi mergea totul de la sine și nu numai, nemții mi-au acordat și cetățenia germană, lucru care nu se acordă cum ai bate din palme însă crezul meu este și va rămâne muzica mea, violoncelul meu și acum vinem surpriza cea mai mare un alt capitol avea să se dezvolte în viața mea

..pictura, am început cu pictura cu pastă de dinți așa, deodată o nevoie atât de mare încât am pus mâna pe ceva ce putea fi asemănător culorilor de ulei foarte păstoase etc. și de atunci,  de câțiva ani de ani de zile pictura mea a  devenit realitate și acompaniamentul meu la violoncel

…ca de fapt și pianul pe care l-am descoperit tot aici.,am cântat într-un recital la Heidelberg în 2013 un  aranjament propriu al Sonatei 1 de Enescu pentru cello și pian pe care eu am cântat-o solo și ultima parte solo pian, se poate vedea pe youtube.

Asadar, viața mea artistică a devenit foarte diversă și acum nu car numai violoncelul car și picturile mele la fiecare recital pe care îl dau, în sălile de aici în Germania. Această activitate apare și  în revista literară online de informație culturală universală  „Levure  Litteraire” nr.13 unde apar în calitate de violoncelistă  compozitoare și pictoriță. …și nu mă voi opri numai la atât, voi merge pe același drum al creației atât timp cât voi avea energie …și voi dărui oamenilor care au nevoie de arta mea.

Un lucru foarte important este susținerea pe care mi-o oferă soțul meu la orice proiect pe care îl desfășor și îi mulțumesc!  Recunosc că, fără un sprijin material nu aș fi putut  să fac ceea ce am făcut până acum. Eu nu cânt pentru  bani, nu dau 100 de recitaluri pe an, eu când cânt se întâmplă ceva mai presus de creație e ceva divin care trebuie urmat, și când cânt suitele de Bach și când interpretez sonate de Beethoven de vioară şi când cânt Hora Staccato de Grigoraş Dinicu sau propriile mele improvizaţii libere..

Voi încheia acest “autoportret“ sentimental al Ioanei Meier Ostafi, cu “schița de portret artistic“ făcută de reputatul critic de artă, Francois Pamfil: ” Ioana Meier Ostafi s-a apropiat în ultimul deceniu de arta plastică şi demersul ei pe pânză i-a adus aprecieri de la criticii de artă: „În preajma imaginii, cuvintele dacă nu sunt inutile devin, cel mult paralele și asta cu atât mai mult într-o expoziție. Astfel,  Ioana Meier Ostafi, o reputată cellistă, închide în solitudine cutia instrumentului care a consacrat-o și o animă pictural, zugrăvind pe deasupra o lume evident haotică, obsesională, dar în fond, o încercare disperată de exorcizare a fantasmelor. Teribilă prin sinceritatea ingenuă a amatorului, în fond această umanitate este un tipar mut al suferinței continue de a trăi, și dincolo de Suitele lui Bach este o spovedanie pe cât de autentică pe atât de tulburătoare”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

8 + 8 =