La onomastica unui prieten comun vine multă lume. Unii au fost chemaţi. Alţii au aflat din calendarul ortodox. Iar ultimii veniţi treceau pur şi simplu pe stradă şi-au văzut oameni mulţi în curte, cu pahare. În țara noastră nu există treabă atât de urgentă încât să nu poată fi amânată la vederea unor oameni mulţi cu pahare. Nu s-a inventat nici gardul care să poată opri pe cineva să li se alăture.
În mulţime se întâlnesc doi inşi. E ceasul amurgului, când gâlgâie prietenia, chiar şi pentru cele mai uscate suflete. „Şi matale cu ce te ocupi?” întreabă unul mărunţel, despre care nu ştii ce să crezi – şi-a vârât o pulpană a sacoului în pantaloni sau i-a ieşit cealaltă afară? „Sunt profesor la o universitate americană”, zice modest celălalt, un domn înalt, bine îmbrăcat. „Păi… nu eşti român?” „Ba da, am fost profesorul sărbătoritului acum vreo zece ani. Dar nu mă mai ajungeam cu banii. Am dat un concurs pentru un post în America şi m-au primit.” „Aha…”
Dacă am fi la o zi de naştere ar fi prea mult protocol, iar amabilitatea ar sări peste cal. La o zi onomastică însă, cum e asta, barierele cad, duhul păcii, ca un abur cu delicios parfum de tocăniţă, este expirat de unii pentru a fi inspirat de ceilalți, fie ei boschetari ori staruri. Toţi cei care se ating în plăcuta busculadă se simt importanți. Toți, afară de unul…
„Chef – chef, da’ parcă s-a făcut cam răcoare şi-ai naibii a-nceput ăştia să pună apă în votcă”, îi trece prin cap insului cu sacou nehotărât. „Şi zi, le predai la americani? Ce le predai?” „Literatură… Filosofie… Un pic de sociologie…” „Asta cu ce e?” “Cu sondaje.” „Aha, politică… Şi nevasta? Te-ai însurat în America?” „Soţia mea e tot din România. Predă şi ea, fizica particulelor subatomice.” „Aha… (iote-ai dracu’, hamsteri de-ăia, ori cum le zice, hapsteri, care critică statu’)”
La urma urmei, nu-i mare lucru nici de onomastici, gândește mai departe mărunțelul cu sacou. Vrei să bei un păhărel, ca omul, şi dai numai peste fandosiţi, care-a fugit din țară, ca s-o critice și să voteze tot cu cine nu trebuie.
„Dar dumneata? Dumneata cu ce te ocupi?” zice universitarul româno-american.
Seara e tot mai noapte şi râsetele tot mai zâmbete. Tramvaiele lasă locul greierilor. E momentul să-i dăm peste nas nesimțitului de expatriat.
“Eu? Eu am rămas în ţară, în patria mea, să profesez, să pun umărul. Să apăr țara de dușmanii de-afară și dinăuntru, să votez corect. Mai află că și eu sunt profesor universitar în meseria mea. Da’ ce spun eu profesor, sunt savant. Eu, băi frăţioare, sunt sobar. I-am făcut sobele ăstuia care suntem la ziua lui.”
