„Am fost profesor timp de 17 ani, deși nu știam să scriu sau să citesc”, cu această replică începe povestea vieții incredibile a persoanei care a hotărât să fenteze sistemul.

FOTO: bbc.com

John Corcoran s-a născut în America anilor 1940-1950 în New Mexico, în epoca în care Statele Unite au trecut printr-o explozie a natalității.

La început, scrie John Corcoran într-un articol publicat pe BBC, a avut un indiciu: a vorbit mai târziu decât prietenii lui de joacă. Apoi, în școala generală, s-a trezit în fața unei angoase: își dorea cu ardoare să învețe să citească, dar nu putea.

Ori de câte ori încerca să citească o propoziție, „era ca și când aveam în fața ochilor un ziar în chineză”.

John se ruga seară de seară: „Doamne, ajută-mă să pot citi când mă voi trezi mâine”. Dar miracolul nu venea.

A urmat marginalizarea: ultimul rând din clasă, rezervat elevilor cu dificultăți cognitive de bază.

„Mă trezeam în fiecare zi, mă îmbrăcam, mă duceam la școală, dar de fapt, mă duceam la război”

Ura mirosul sălii de clasă, își detesta colegii, fiecare bancă era pentru el un mediu ostil. În clasa a VII-a, John devenise deja un client fidel al cancelariei, unde era certat aproape zilnic de directorul școlii. S-a instalat sfidarea în comportamentul lui, după care accesele de violență. Apoi, linie dreaptă spre o finalitate previzibilă: John avea să fie exmatriculat.

În forul său lăuntric, însă, trăia un alt John, un John care visa la o viață secretă, potrivit digi24.ro. A încercat să devină altcineva: „în clasa a VIII-a am hotărât să devin un fel de «cățel» de profesor, să mă cumințesc și să fentez sistemul”.

John a început să joace diverse roluri. Roluri care îi ieșeau de minune. Rolul atletului strălucit. Rolul Don Juanului. Rolul maestrului de ceremonii care deschide festivitatea de absolvire a liceului. Toate rolurile care țin de clișeele stilului de viață al liceenilor din filmele americane.

Între timp, „puteam să-mi scriu numele și alte câteva cuvinte, dar încă nu reușeam să alcătuiesc o propoziție întreagă. Eram la liceu, dar citeam la nivelul unuia de clasa a doua. Și nu puteam spune nimănui acest lucru”.

La extemporale, ruga un coleg să îi completeze și lui foaia de examen. Nimeni din clasă nu îl refuza, exercita un farmec năucitor asupra lor.

„Dar când am plecat la facultate, cu o bursă de sportiv, povestea s-a schimbat”, scrie John, adăugând: „Mi-am spus: «Doamne, asta chiar mă depășește! Cum voi putea face față?»”.

John și-a spus apoi că trebuia să se gândească la metode cât mai creative de trișa, de a copia la examene.

La un moment dat, a mers atât de departe cu trișatul, încât într-o noapte a intrat prin efracție în biroul unui profesor, forțând fereastra cu un cuțit. În prima noapte, nu a găsit foaia cu subiectele pentru examenul care îl aștepta peste câteva zile. A revenit și în cealaltă noapte. A revenit și în a treia noapte. Și în a patra.

Dar tot nu găsea prețioasa coală. Așa că, în noaptea numărul cinci, John a avut o altă idee: să fure, împreună cu câţiva colegi, pentru câteva ore, un dulap din biroul profesorului.

John aranjase cu un lăcătuș să îi dea o mână de ajutor în deschiderea sertarelor dulapului, patru la număr. Ca lăcătușul să nu suspecteze furtul, John s-a îmbrăcat la patru ace, prefăcându-se că era un important om de afaceri care trebuia să plece de urgență în Los Angeles pentru a parafa un contract important și avea nevoie ca de aer de anumite acte care se aflau în acel dulap.

Cum a ajuns profesor

Diversiunea i-a reușit: „L-a deschis, mi-a dat o cheie. Și, spre marea mea uimire, înăuntru erau nu mai puțin de 40 de copii ale subiectelor de examen. Am luat o copie în camera mea, unde mă aștepta un student «deștept», care mi-a așternut imediat pe foaie răspunsurile corecte”.

Înainte de crăpatul zorilor, dulapul se afla înapoi în biroul profesorului, ca și când nu s-ar fi întâmplat, iar John, revigorat de mica sa aventură nocturnă, se simțea în rolul lui agent într-un thriller de spionaj. Însă această infuzie de euforie nu a durat mult:

„M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng ca un bebeluș. De ce nu cerusem pur și simplu ajutor cu problema mea delicată? Fiindcă nu credeam că cineva vrea să își piardă timpul cu mine ca să mă învețe să citesc. Acesta era secretul meu și aveam să îl păstrez”.

Au trecut greu şi anii facultății. Și, pe neașteptate, i-a zâmbit norocul: criza de forță de muncă din sistemul de învățământ era atât de mare în anii 1960, încât John s-a trezit cu o ofertă: un post de profesor.

Era cel mai „ilogic lucru cu putință” – „Tocmai ce ieșeam din cușca leului și apoi m-am întors în cușca leului”.

Ascunzișurile au continuat, însă acum cu un accent de teren sigur, nimeni nu avea cum să suspecteze un profesor că nu știe să citească și să scrie o „amărâtă de propoziție”.

Citiţi totul AICI

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

8 + 2 =