În noul cadru statal, cultura a cunoscut o înflorire fără precedent. Numeroşi intelectuali s-au pronunţat pentru modernizarea societăţii, care trebuia să aibă la bază factorul cultural şi moral. Dincolo de căutări, împliniri şi eşecuri, reprezentanţi de frunte ai ştiinţei şi culturii au îndeplinit un rol activ în acţiunea statului, iar statul a sprijinit material şi moral creaţia spirituală. Un exemplu l-a constituit activitatea Institutului Social Român şi a Şcolii sociologice româneşti. Numai cunoaşterea obiectivă, sistematică şi profundă a realităţii – s-a afirmat în acest cadru – „poate să formeze o temelie sigură pentru reforma socială necesară la regenerarea desăvârşită a statului român“, ca o condiţie sine qua non a modernizării. Această concepţie şi cercetarea activă care a însoţit-o au marcat începutul unei noi etape în domeniu, reprezentând cea dintâi încercare de a constitui o metodă de cercetare interdisciplinară a realităţii sociale.
Marea Unire a deschis noi orizonturi şi vieţii spirituale, înregistrându-se în perioada interbelică o dezvoltare fără precedent. Este cunoscută unitatea culturală existentă cu mult timp înainte în spaţiul românesc, care nu a exclus unele particularităţi de la o provincie la alta, de la o zonă la alta, particularităţi care nu-i alterau unitatea fundamentală. În discursul de recepţie la Academia Română, la 23 mai 1923, Octavian Goga remarca însemnătatea marelui act naţional ca „o consecinţă logică a unui proces normal de evoluţiune, un ultim acord într-o zbuciumată simfonie” şi aducea un minunat elogiu puterii de rezistenţă a poporului român: „Am trăit perioade tulburi de apăsare, sub loviturile lor ar putut uşor să intervie stingerea noastră. Totdeauna însă, cu rezistenţa îndârjită a sănătăţii robuste, masele româneşti de pretutindeni au păstrat şi în cele mai amărâte zile instinctul sigur al unei înrudiri organice. Unitatea de suflet ni s-a menţinut astfel fără ştirbire de-a lungul veacurilor. Ca la un loc cu adâncimi mari, viforele au bătut valurile de la suprafaţă şi au pătat adesea oglinda lor, în albia de jos însă unda a rămas limpede şi pură”.
Înlăturarea barierelor politico-naţionale a permis accesul larg la valorile culturii româneşti; totodată, noul spaţiu statal a beneficiat de contribuţia neîngrădită a tuturor provinciilor. „Descătuşând energiile, Unirea din 1918 a încercat – uneori în condiţii dificile, de unde nu şi puţine eşecuri – o solidarizare a generaţiilor, provinciilor, finalităţilor. Dar poate că particularitatea cea mai interesantă a epocii o constituie afirmarea în acelaşi spaţiu de cultură şi creaţie, alături de români şi nu o dată printr-o afinitate stilistică izvorâtă din exprimarea uneia şi aceleiaşi realităţi (cu luminile şi umbrele ei), a naţionalităţilor conlocui-toare”.
Constituirea statelor naţionale în centrul şi sud-estul Europei a dat naţiunilor respective posibilitatea afirmării lor mai hotărâte în concertul european. Au dispărut unele complexe provinciale, societatea românească s-a eliberat în mare măsură de ceea ce s-au numit atunci problemele locale, regionale, lărgindu-şi accesul la viaţa spirituală mondială. Ţara noastră a devenit aptă – va consemna Tudor Vianu – să intre în marele dialog universal al culturilor, aducându-şi cu mai multă rodnicie contribuţia la reformularea sau soluţionarea unor probleme cheie ce confruntau conştiinţa umanităţii. Intelectualitatea, implicată puternic în înfăptuirea Marii Uniri, considera că începea o nouă etapă în istoria neamului şi că menirea oamenilor de cultură şi ştiinţă era de a edifica o cultură superioară, care să fie la cotele cele mai ridicate ale realităţilor umanităţii, să contribuie la progresul universal şi să se remarce prin pecetea particulară a geniului naţional românesc. Simion Mehedinţi îşi încheia discursul de recepţie la Academie, rostit la 6 iunie 1920, cu cuvintele: „… Mai ales acuma, după întregirea politică, toate naţiunile pământului aşteaptă să vadă ce vrem să fim şi ce loc voim să ocupăm în cadrul istoriei universale”. Fenomenul cultural românesc a depăşit, în perioada interbelică, formulele provinciale, constituindu-şi o cale marcant naţională de afirmare. Aceasta a dat culturii române nu numai o notă proprie din punct de vedere a istoriei culturii, ci şi o marcă valorică de rang european şi universal.
După câţiva ani, în 1923-1924, Liviu Rebreanu remarca saltul înregistrat în viaţa noastră culturală, minimalizând într-un fel realizările anterioare, şi îşi exprima optimismul pentru ce avea să vină: „Între avântul de azi al unui întreg popor spre cultură şi anemicele pâlpâiri din trecut nu se poate face comparaţie decât în dauna trecutului […]. Viitorul e al nostru. Până azi ne-am luptat cu veacurile ca să trăim. De-aici încolo vom dovedi lumii că trăim aevea, prin cultura românească”. În primul număr al săptămânalului „Mişcarea literară”, în calitate de director, Liviu Rebreanu îi combătea, într-un articol-program, pe cei care „ridică din umeri cu dispreţ când e vorba de viaţa literară română contimporană”, incapabili să vadă roadele noii etape. „Literatura, artele, cultura românească se află, credem, într-o epocă de înflorire fără pereche în scurta noastră istorie culturală”. Efervescenţa intelectuală s-a manifestat printr-o veritabilă explozie a tipăritului, ziare, reviste, cărţi etc. „Cantitatea, indiferent de valoare, dovedeşte totuşi bogăţia râvnei creatoare. Înainte de-a alege, trebuie să ai din ce anume să alegi. Cantitatea devine astfel premisa calităţii. Bogăţia cantitativă permite o mai îngrijită selecţie calitativă”.
După depăşirea greutăţilor generate de război şi, mai apoi, de criza din 1929-1933, dezvoltarea economiei naţionale, rezultatele obţinute în modernizarea unor ramuri, excedentele bugetare înregistrate din 1923-1927 şi 1935-1939 şi sumele importante acordate de stat educaţiei şi culturii au constituit un suport solid asigurat vieţii spirituale. Învăţământul, cultura şi artele, cercetarea ştiinţifică au fost încurajate şi prin sprijinul primit din partea unor prefecturi şi primării, instituţii şi întreprinderi, persoane juridice şi fizice, organisme neguvernamentale etc. Democratizarea societăţii, reforma agrară, acordarea votului universal, chemarea la viaţă politică a milioane de oameni au avut ca efect creşterea interesului pentru viaţa publică. dorinţa de instruire, de ridicare a nivelului de cultură. Munca intelectuală era bine apreciată şi plătită, condiţia socială a intelectualului îi asigura un statut corespunzător pregătirii sale, realizării materiale şi spirituale. Participarea activă a României la viaţa internaţională, la schimbul de valori, a asigurat reluarea şi dezvoltarea legăturilor cu centrele culturale ale Occidentului. Completarea studiilor, documentarea şi perfecţionarea în multiple domenii, participarea la conferinţe internaţionale, publicarea unor rezultate valoroase în străinătate etc., au asigurat o prezenţă numeroasă a tinerilor, a unor personalităţi marcante la viaţa universitară, ştiinţifică şi culturală a vremii. Această circulaţie permanentă a ideilor şi a valorilor a contribuit substanţial la valorificarea potenţialului cultural-ştiinţific la cote înalte şi, în acelaşi timp, la afirmarea mai puternică, faţă de perioada anterioară Marii Uniri, în câmpul creaţiei originale.
