Nichita Stănescu ar fi împlinit anul acesta, pe 31 martie, 85 de ani. Actriţa Oana Pellea mărturiseşte, cu ochii în lacrimi, că întâlnirea cu marele poet a rămas pentru ea o adevărată minune, că este singurul om căruia i-a văzut aripile.
Nichita, o evocare plină de sensibilitate
„Face parte din întâmplările vieţii mele. Întâmplări care m-au marcat foarte tare. Tata era bolnav, vorbim despre Sfântul Andrei, anul 1983. Tata era foarte bolnav şi atunci Andrei Blaier, lucraserăm la un film, m-a invitat de Sfântul Andrei la Nichita. N-am vrut să mă duc pentru că stăteam tot timpul acasă, dar mama a insistat: „Du-te! O să-ţi facă bine.”
Şi am ajuns acolo, m-a întâmpinat domnul Blaier, şi mi-a spus: Vino să ţi-l prezint pe Nichita Stănescu. Şi în clipa următoare mi s-au tăiat genunchii. Şi, pentru că pe vremea aia trebuie să le-o spunem tinerilor care se uită acum la noi şi care îl studiază pe Nichita. Ştiţi? În şcoală studiem statui, nu ştiu cum. Îi facem statui (lui Nichita – n.red.). Or, oamenii ăştia au trăit şi Nichita are o poezie despre Eminescu. Spune: „mai cu seamă să nu uitaţi că a fost om viu”.
„În jurul lui se aşeza, sclipea lumina”
Aşa e şi cu Nichita, se uită că el a fost de carne, de sânge. Şi, pe vremea aceea, Nichita pentru fetele tinere era un fel aşa de… care este ultimul actor mare de care sunteţi voi îndrăgostite? Adică era un idol din toate punctele de vedere, eram toate îndrăgostite de el. Şi s-a deschis o uşă şi am intrat într-o cameră plină de oameni, plină, plină şi era o cameră mare. Şi el era în mijlocul lumii, lumea stătea şi pe jos, peste tot, şi eu am prins un colţişor într-o parte aşa. Şi, cu genunchii la gură, stăteam şi mă uitam. El era în mijloc, ţin minte că era o lampă aşa ca de securitate, nu ştiu, din aia de metal aşa, care lumina, era un cadru foarte special. Avea o sticlă în faţă şi un pahar. Nu era deloc beat şi mă dor foarte tare comentariile şi vreau să spun asta, adică e atât de păcat că dintr-un geniu mediocrităţile aleg să vorbească despre partea de carne, e atât de urât şi de… nu, nu despre asta e vorba, noi vorbim depre un geniu al literaturii române.
Nu poţi să te rezumi la partea lui de carne, nici nu ai voie, e şi dureros, şi inadmisibil. Bun, şi Nichita stătea acolo şi făcea următorul joc. Făcea aşa cu mâna şi spunea, tu! Şi tu spunea un cuvânt, pantof. Şi Nichita făcea cea mai superbă poezie, pe loc, despre pantof. Şi după aceea, tu! Şi tu spuneai casă, şi Nichita făcea cea mai superbă poezie despre casă şi toată lumea, noi toţi asistam la acest miracol.
Şi, la un moment dat, s-a auzit un clic aşa de casetofon, pe vremea aia erau casetofoane cu clape şi s-a auzit un clic, şi Nichita a avut o reacţie pe care nu o mai uit toată viaţa mea. Era în mijlocul unei creaţii şi a spus „nuu!”, pentru că a realizat că cineva înregistra. Dar a fost, a primit-o ca pe un cuţit, şi a spus „nuuu!” , „nuuu!”, eu doar le primesc şi le dau drumul. Niciodată nu mai… ştii ce era? Poate e singurul om căruia i-am văzut aripile, ştii? Realmente. În jurul lui se aşeza, sclipea lumina. Şi nu exagerez…
„Mi-a sărutat mâna, nu m-am spălat vreo două zile, serios!”
S-a terminat totul, Blaier m-a luat şi a spus vreau să ţi-o prezint pe fata lui Amza. Şi Nichita era foarte înalt şi cu nişte ochi albaştri, că am spus că parcă m-a privit din cer. Sau eu în amintirea mea acum, din ce în ce, cu cât îmbătrânesc, îl văd mai înalt. Dar era un om înalt şi un bărbat superb şi s-a aplecat, mi-a sărutat mâna, nu m-am spălat vreo două zile, serios! Am avut aşa o… şi carnea mea are amprenta buzelor lui Nichita. Asta este unul din trofeele vieţii mele, vorbesc foarte serios, că stiu că aici a fost el… Şi mi-a sărutat mâna şi mi-a spus, m-a întrebat: „Ce face domnul Amza?”
Şi eu am minţit frumos, cum făceam în perioada respectivă, şi spuneam că e mai bine, tata nu era deloc mai bine, era din ce în ce mai rău şi din ce în ce mai slăbit. Şi Nichita a spus „vă rog să-i transmiteţi tot ce e mai bun pentru domnul Amza şi a făcut o pauză şi a spus: „Dar, de altfel, ne vom întâlni foarte curând”, bun.
Am venit acasă şi i-am spus lui tata, tata a fost foarte impresionat şi foarte marcat. „Cum? A zis Nichita aşa ceva?”, a spus tata. Pentru că ei doi nu s-au întâlnit niciodată şi a fost marcat şi tot intreba: „Dar chiar a spus Nichita asta? Şi unde să ne întâlnim?” Se întâmpla în ’83. Tata a murit, a păşit spre nemurire în 12 decembrie 1983 şi la noi în casă, la un moment dat, cred că Jimmy Besoiu, vorbind cu nu ştiu cine, a urlat. Jimmy venise pentru că murise tata, a urlat şi a spus: „Nu se poate! Pe 13 a murit şi Nichita. De altfel… tata şi Nichita s-au întâlnit foarte curând.”, îşi aminteşte Oana Pellea, la emisiunea Digicult, Digi24.
