Caută
Close this search box.

Stele plâng… cu Lacrimi din soare

Vasile Astarastoae

Sâmbătă am văzut un film realizat în 2003: Lacrimi din soare. Nu-l văzusem înainte. Acțiunea filmului este pe fundalul unui eveniment uitat în prezent: Războiul Biafro-Nigerian. Prin urmare, mi-am amintit cum am dobândit o oarecare notorietate în presa studențească.

În 1968, pe fondul ”dezghețului” din România și imediat după invazia sovietică în Cehoslovacia s-a hotărât ca fiecare universitate să editeze o revistă studențească. Așa au apărut peste 40 de reviste studențești. La Medicină, la Iași, a apărut revista Symposion. În jurul profesorului Rusu Valeriu (pe atunci tânăr asistent), s-au adunat un grup de tineri studenți printre care și eu. Am fost secretar general de redacție, iar apoi redactor șef adjunct. Exista o adevărată competiție între aceste reviste. Și acum îmi aduc aminte cu mândrie că, în cei 4 ani cât a apărut revista, ea s-a clasificat 2 ani pe locul I și 2 ani pe locul II. O revistă de la Medicină care concura cu celebra revistă clujeană Echinox, cu Alma Mater, cu Universitas etc. În numărul 4, din 1969, am publicat un articol intitulat Stelele plâng pe cerul Biafrei. Era vorba despre războiul din Nigeria (1967 – 1970). Pentru a înțelege mai bine contextul, trebuie să vă reamintiți că majoritatea țărilor susțineau guvernul ilegitim de la Lagos. Statele Unite ale Americii avea o neutralitate cu simpatii pentru guvernul federal nigerian. Anglia și URSS susțineau pe față blocada Biafrei, iar avioane nigeriene de proveniență sovietică erau pilotate de egipteni și englezi, navele livrate de Anglia aveau echipaj englezesc sub drapel nigerian. Pactul de la Varșovia și NATO condamnau ceea ce numai ei ”secesiunea biafreză”. Ajutoarele umanitare erau interzise. Singurele state care recunoșteau Biafra erau: oficial – Israelul, Portugalia, cinci state africane; și neoficial: Franța. În acest context, am scris singurul articol din presa românească favorabil Biafrei. Recitindu-l, dincolo de stângăciile inerente vârstei, sunt convins și acum după atâția ani, că ceea ce am scris reflectă adevărul. Fără a vă plictisi vă dau câteva fragmente din acel articol.

În acest an, știrile de pe frontul nigerian sunt puține. Zborurile avioanelor Crucii Roșii au fost sistate și corespondenții din Biafra observă din nou foamea. Copiii mor cu miile. Carnea de șobolan este delicatețe, cine are o coajă de copac cât de cât comestibilă e un om fericit. Prin păduri se ascund oameni scheletici pe jumătate goi, figuri grotești demne de penelul unui Bosch. O, nu, nu e vorba despre niște triburi sălbatice acum descoperite, ci de cei mai civilizați oameni din Africa. Aproape toți vorbesc engleza, toți știu să scrie, iar dacă 4/5 cred în Hristos, toți cred și în civilizație. Asupra a 8 milioane de ibo planează umbra Morții. Tratativele duse până acum între biafrezi și federali nu au dat rezultate. Sub privirile neputincioase ale organizației Unității Africane, ale Papei, ale marilor puteri, sângele curge. […]

[…] Omul care de doi ani duce pe umerii săi destinul Biafrei are statura lui Orson Welles, privirea adâncă și tristă a lui Othelo. Barba, pe care o lasă să crească în semn de doliu, îi accentuează demnitatea. Acesta e generalul Ojukwu. Generalul Ojukwu face parte dintr-o populație – ibo (ygbo) – care se află dintotdeauna pe aceste locuri. Șefii sunt aleși dintre cei mai capabili, titlul nu este ereditar. Și iubesc învățătura. Misionarii creștini nu le-au adus doar creștinismul, ci și mirajul civilizației. Fiecare familie își rupe hrana de la gură pentru a trimite un membru la Oxford sau Harvard. Au cele mai multe școli și universități. Nordul cu 4/5 din suprafață și ½ din populație e locuit de hausa (faulani) veniți din Orient acum 7 secole. Au încremenit în islam. În școlile coranice copiii învăță pe de rost versete fără să le înțeleagă. […]

[…] Caruselul pornește: 29 mai 1966- Ibo sunt măcelăriți. 29 iulie 1966 – generalul Ironsi și 200 de ofițeri ibo sunt asasinați la Ibadan. 29 septembrie 1966 – batalioanele răsculate hausa și mulțimea măcelăresc ibo. În total: 30.000 de morți într-o zi din rândurile ibo. […]

[…] Trupele biafreze trec la contraatac pe toate fronturile. Recuceresc Oweri, terenurile petrolifere, se apropie de Port Harcourt. Oameni de un curaj nebun, pe simple avione de antrenament execută misiuni de bombardament. Pierderea, în acești doi ani de război, a numeroase orașe pare a nu-i fi afectat pe biafrezi.”

Articolul a trecut de cenzură (numită atunci Direcția presei), a apărut și datorită insolitului (nu era în consens cu poziția oficiala a României) a fost prezentat la Revista presei la Europa Liberă. Care a fost consecința? Redactorului șef al revistei Viața studențească, poetul Niculae Stoian, i-a plăcut și m-a angajat ca șef al subredacției Iași. Mai fac o remarcă: eram tânăr, eram optimist și credeam că acel conflict între creștinii ibgo și forțele nigeriene se va încheia într-un mod fericit. M-am înșelat. Războiul s-a încheiat în 1970, având drept rezultat: 1 – 3 milioane de creștini uciși, 3 milioane de creștini refugiați – din Africa până la Los Angeles. Aceasta sub privirile țărilor așa-zis civilizate și populate de creștini. Liderul din Biafra Chukwuemeka Odumegwu Ojukwu (4 noiembrie 1933 – 26 noiembrie 2011) spunea: ”Nu puteam înțelege că, văzând nedreptatea, omenirea putea sta cu brațele încurcișate când noi urlam de durere pentru suferința copiiilor noștri. Am considerat că omenirea ne datorează înțelegere. Este singurul lucru pe care nu ni l-a dat.”

Observ că persecuția creștinilor nu s-a terminat o dată cu edictul lui Constantin cel Mare. Secolul XX și XXI este marcat de persecuția creștinilor. De la simpla impunere a unui mod de comportament (inclusiv în Universități) potrivit căruia asumarea credinței creștine te condamnă la marginalizare până la adevărate genociduri, cum au fost cele ale armenilor în Turcia sau cel din prezent din Siria. Genocidul creștinilor din Biafra nu are însă egal. Cu toate acestea rar ne mai aducem aminte de el. Miracol: supraviețuitorii ibo au rămas creștini.

În acestă săptămână a patimilor lui Hristos cred că avem datoria să ne reamintim și de patimile celor care au crezut în Hristos. Să ne reamintim de martirii credinței creștine. Să iertăm, dar să nu uităm.

P.S.1: Ipocrizie sau ironie a istoriei? La 26 noiembrie 2011, Odumegwu Ojukwu a murit în Anglia, după o scurtă boală, la vârsta de 78 de ani. Armata nigeriană i-a acordat onoruri militare – o paradă funerară pentru el în Abuja. La 27 februarie 2012, a fost dus de la Londra, înapoi în Nigeria și înmormântarea sa a avut loc vineri, 2 martie. A fost îngropat într-un mausoleu nou, construit în complexul din Nnewi. Înainte de înhumarea finală, au avut loc cele mai neobișnuite și elaborate ceremonii de înmormântare. Corpul său a fost purtat în jurul celor cinci state est-nigeriene: Imo, Abia, Enugu, Ebonyi, Anambra – pe care el le-a condus în luptă, și în capitala națiunii Igbo, Abuja. Servicii memoriale și evenimente publice au fost ținute în cinstea sa în mai multe locuri din Nigeria, printre care Lagos și Niger, dar și în Dallas, Texas, SUA.

P.S.2: filmul Lacrimi din soare îl găsiți aici: http://www.filmeonline.biz/lacrimi-din-soare-2003.html

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri