Copilăria noastră este legată fie de ursuleţul preferat, mașinuța preferată, fie de clasicele basme pe care părinţii şi bunicii ni le citeau, seara la culcare. „Albă ca Zăpada şi Cei Şapte Pticii”, „Cenuşăreasa”, „Frumoasa din Pădurea Adormită” sau „Scufiţa Roșie”.
Fiecare poveste avea menirea de a ne provoca imaginaţia şi de a ne ajuta să tragem învăţăminte solide din încercările la care personajele principale erau supuse. Însă, analizându-le retrospectiv, s-ar putea să avem surprize. Imaginile care în copilărie ne trezeau interesul, astăzi ne şochează, mai ales când vine vorba despre variantele vechi, descoperite de-a lungul timpului.
Acesta este şi cazul basmului „Scufiţa Roșie”, care, nu de mult, părea o simplă povestioară. Însă, se pare că filmul acţiunii nu a fost dintotdeauna aşa … simplist, cum a fost înlănţuit de Fraţii Grimm.
Cea mai cunoscută versiune a poveştii ne prezintă o fetiţă, care poartă o pelerină roşie cu glugă. Într-o zi, aceasta porneşte prin pădure, spre bunica sa bolnavă, căreia îi duce câte ceva de mâncare. Însă, în drumul ei spre casa bătrânei, un lup mare și rău îi apare în cale şi, naivă din fire, îi spune încotro se îndreaptă.
Lupul se duce la casa bunicii, înaintă, o mănâncă pe femeie şi o aşteaptă să ajungă, deghizată în bătrâna înfulecată. Scufiţa Roșie se apropie de patul bunicii şi este şi ea înghiţită de lup. Însă cele două sunt salvate de un bărbat care îi spintecă burta lupului şi le eliberează. Lupul moare, în cele din urmă. Bun. Până aici nimic ciudat.
Necunoscutul şi grotescul începea, de fapt, în secolul al XX-lea, în Franţa, şi ajungea până în Italia, prin gura ţăranilor. Se pare că la baza poveştii mai sus amintite stă o altă variantă, „Povestea Bunicii” sau „Falsa Bunică”, greu de imaginat că ar fi putut fi povestită unor copii. Probabil, doar în cazul în care s-ar fi dorit traumatizarea acestora, ceea ce nu credem.
Se făcea ca lupul nu era lup, ci un căpcăun îngrozitor, care i-a ucis bunica, a gătit-o şi a reușit să o păcălească pe Scufiţă, într-un mod absolut înfiorător. Probabil, a invitat-o la masă, iar bucăţele pe care aceasta le-a gustat erau părţi din trupul bătrânei.
Astfel, i-a confundat dinţii cu orezul, carnea cu o bucată de friptură, iar sângele cu vinul oferit de „gazdă”. După ospăţ, se făcea ca fetiţa se zbenguia în pat cu monstrul şi sfârşea prin a se mânca singură. Horror, dezgustător. Doar o minte bolnavă ar fi putut povesti aşa ceva unui copil.
Şi asta nu este tot. Alte variante ale celebrei povești vorbesc chiar de imaginea unor scene interzise minorilor, în care lupul, de această dată, îi cere Scufiţei să se dezbrace şi să arunce hainele în foc.
În 1857, Fraţii Grimm ilustrează povestea aşa cum o ştim astăzi și reduc grotescul din celelalte. Aceştia rescriu varianta ceva mai uşoară a poveştii, aparţinându-i lui Perrault, denumind-o „Little Red Cap” (Scufiţa Roșie). La rândul lor, alţi scriitori o preiau şi o adaptează la secolul al XX-lea, scoţând la lumina unul dintre cele mai cunoscute basme pentru copii.