Abdicarea de la 30 decembrie 1947 rămâne unul dintre punctele de cotitură ale istoriei recente a României, pe a cărei scenă unii actori au luptat şi s-au sacrificat pentru ţară, iar alţii au trădat. Înainte de lectură, invităm cititorul să „uite” pentru câteva minute că trăieşte în zilele noastre şi să accepte „teleportarea” temporară în atmosfera anului 1947.

Acel moment esențial a rămas un punct slab în biografia lui Mihai I. „A blind spot”, cum spun englezii. Practic, împrejurările zilei de 30 decembrie 1947 nu au fost încă lămurite de istorici. În lipsa unor cercetări care să elucideze circumstanțele evenimentului, atât susținătorii, cât și adversarii monarhiei au instrumentat abdicarea potrivit propriilor convingeri: unii cred că Regele s-a sacrificat pentru a salva 1.000 de studenți, ceilalți consideră că renunțarea la tron a reprezentat o abandonare a poporului și o ieșire dezonorantă din scenă a monarhiei. Singurele mărturii sunt amintirile celor care, începând cu ora 12.00 a acelei zile, s-au aflat la Palatul Elisabeta, în biroul „de la etaj, în spatele casei”. Din succesiunea faptelor petrecute în intervalul de 9 zile dintre întoarcerea Regelui de la Londra și abdicarea din 30 decembrie 1947, istoricii au căzut de acord asupra unui singur lucru: că nimeni din România – cel mai puțin, guvernul pro-sovietic condus de Petru Groza – nu se aștepta ca Regele Mihai să revină în țară după ce participase la nunta celei ce avea să devină Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

21 decembrie 1947 – Mogoșoaia

Suntem cu 9 zile înainte de ziua „abdicării”. Regele Mihai și Regina-mamă Elena se întorc acasă după un voiaj de 40 de zile în Marea Britanie și Elveția. Plecaseră în 12 noiembrie, cu acordul Guvernului, pentru a participa la nunta din 20 noiembrie a Principesei moștenitoare Elisabeta, prima fiică a Regelui George al VI-lea. Plecarea s-a făcut de pe aeroportul Băneasa și chiar Mihai a pilotat avionul de tip Beechcraft. O parte a suitei regale a plecat cu trenul. Controversele pornesc din acest punct: potrivit Regelui, în acel tren se aflau „darurile de nuntă ale României pentru perechea regală”. Fostul apropiat al Casei Regale, colonelul Emilian Ionescu, citat de istoricul Ioan Scurtu, susține că a însoțit cele două vagoane speciale care au plecat din România în noiembrie. El spune că înăuntru se aflau „două mașini recent achiziționate de monarh, covoare, lucrări de artă, câteva cufere și valize secrete”. Toate acestea au rămas la Lausanne, în Elveția.

Alți istorici privesc cu suspiciune mărturia sa: colonelul Ionescu a fost singurul aghiotant al Regelui care a rămas în România după plecarea suveranului în exil și nu se cunosc condițiile în care și-a scris memoriile (nici eventualele presiuni la care ar fi putut să fie supus). Se spune că ar exista mai multe variante ale memoriilor sale. Mai departe, citând o cercetare a lui Mihai Pelin, istoricul Ioan Scurtu scrie că, în 23 aprilie 1985, în timpul unei audieri „în fața justiției din S.U.A.”, fostul prefect al Casei Regale declara că „tablourile Coroanei României fuseseră așezate în portbagajele automobilelor urcate în trenul regal cu destinația Elveția, în noiembrie 1947″. Pelin a susținut mereu ipoteza averilor regale scoase din România, însă alți istorici contestă veridicitatea documentelor furnizate de el. Revenind la întoarcerea Regelui din Anglia, în 21 decembrie 1947: întregul guvern este de față la sosirea sa în gara Mogoșoaia. „Buchete de flori. Amabili, dar reci”, avea să scrie mai târziu Regina-mamă, citată de Ivor Porter. În jurnalul ei, cuvântul „amabili” a fost ulterior tăiat.

22 decembrie 1947 – București

22 decembrie 1947 a fost o zi de luni. Regele a participat la ungerea a trei arhiepiscopi ortodocși. La finalul ceremoniei, l-a tras de-o parte pe primul ministru Petru Groza. În convorbirea sa cu diplomatul și istoricul Ivor Porter, Regele spune că în acea zi i-ar fi reproșat lui Groza că i-au fost încălcate prerogativele și că, în lipsa lui, Ana Pauker fusese numită ministru de Externe, iar Emil Bodnăraș devenise ministru al Apărării. Tot în perioada absenței din țară a suveranului, Josip Tito vizitase România „mai mult sau mai puțin oficial” (17-19 decembrie 1947). Regele va spune, ani mai târziu, că viitorul conducător al Iugoslaviei a avut un rol în plănuirea abdicării sale. Într-un articol scris de istoricul Ioan Scurtu găsim informația potrivit căreia, pe 6 noiembrie 1947, deci înainte de plecarea la Londra, Regele semnase decretul pentru numirea lui Vasile Luca în funcția de ministru de Finanțe și a Anei Pauker în cea de ministru de Externe. Același istoric susține că Regele nu ar fi obiectat nici cu privire la numirea lui Emil Bodnăraș în funcția de ministru al Apărării Naționale. „Nici o rezervă, îl cunosc, e energic”, ar fi spus monarhul.

Între patru ochi

Un document publicat pentru prima oară de profesorul Ioan Scurtu în 1997 (și republicat în 2010) consemnează discuția dintre Rege și Petru Groza purtată în acea dată, 22 decembrie 1947. Regele își reafirmă intenția de a se căsători cu Principesa Anne de Bourbon-Parma, pe care o cunoscuse cu o lună înainte, la ceremonia de la Londra. Petru Groza: „Monarhia este trecătoare. […] Problema abdicării trebuie făcută în bună înțelegere [zâmbind]”.
Regele Mihai: „Nu înțeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poți opune. Văd ce e în jurul meu. Vreau ca om [să trăiesc]. N-am avut copilărie, tinerețe, și mama va trebui să înțeleagă. Dar nu spune la nimeni. Între noi, mergem înainte. Eu mă voi conforma sfat [urilor] d-tale. Dar între noi”. Istoricul Scurtu afirmă că primul ministru Groza i-ar fi promis Regelui că, după abdicare, își va putea păstra cetățenia română, castelele și averea. Mai târziu, în cursul aceleiași zile de 22 decembrie 1947, Regele Mihai și Regina-mamă Elena au împărțit felicitări de Crăciun membrilor și angajaților Familiei Regale.

24-25 decembrie 1947 – Sinaia

Familia Regală s-a deplasat la Sinaia pentru a petrece sărbătorile de Crăciun. Seara, Regele i-a telefonat principesei Anne, care se afla în Danemarca. Sărbătorile au fost discrete și prudente, fără manifestări de bucurie. În aer se simțea instabilitatea relațiilor dintre Casa Regală și puterea comunistă, susținută de sovietici. La masa de Crăciun, Regele și mama sa au invitat un aghiotant și o doamnă de companie. „Abia dacă am respectat tradiția de a oferi daruri”, își va aminti mai târziu Mihai. Micul anturaj a schimbat doar „câteva mici obiecte simbolice”.

26 decembrie 1947, Sinaia-Predeal

În a doua zi de Crăciun, Regele i-a primit la Peleș pe Principesa Ileana, mătușa sa, pe soțul ei, arhiducele Anton de Habsburg, și pe cei trei copii ai lor. În mai multe variante ale biografiei sale se spune că Regelui nu îi tihnea prezența acestei rudenii, așa că a plecat la Predeal însoțit de unul dintre apropiații săi, Vania Negroponte. Principesa Ileana fusese infirmieră la spitalul „Inima Reginei”, ocazie cu care, în 1945, îl întâlnise pe Emil Bodnăraș (care avea să devină, cum am scris, ministrul comunist al Apărării). În memoriile sale (citate tot de Ioan Scurtu), Principesa Ileana (fiică a Reginei Maria) avea să scrie că de Bodnăraș o legase o „stranie prietenie”, în virtutea căreia a apelat la el de multe ori, iar el „nu a lăsat niciodată un apel al meu fără răspuns”.

27 decembrie 1947 – Pregătirile

Pe 27 decembrie 1947, scrie Ioan Scurtu, au fost numiți în funcțiile de conducere ale mai multor comandamente ofițeri superiori și zece ofițeri care fuseseră militanți comuniști sau apropiați ai comuniștilor. În același timp, mai mulți ofițeri din Armată au fost trecuți în rezervă pentru că nu prezentau garanții de încredere pentru noul regim. Militarii au fost anunțați că se vor lua măsuri de îmbunătățire a hranei și echipamentelor. Instituțiile strategice au fost securizate. În 1997, Ioan Scurtu a publicat în „Dosarele istoriei” textul original al abdicării, întocmit de juristul Grigore Geamănu, fost P.N.Ț.-ist intrat în Frontul Plugarilor. Varianta finală, cea care avea să fie semnată de Rege, a fost mult comprimată. Nu se precizează cine a intervenit pe textul inițial. Acesta ar fi trebuit să sune astfel: „În fața dezvoltării țării noastre sub raport politic, economic și social, în sensul democrației populare caracterizată printr-un șir de schimbări. Schimbările survenite de la 23 august 1944 în viața statului român pe plan politic, economic și social ca urmare a afirmării tot mai accentuate în viața statului a forțelor politice reprezentante ale maselor largi populare – muncitori, țărani și intelectuali, care au creat noi raporturi între principalii actori ai vieții de stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiilor stabilite în pactul fundamental – Constituția țării -, ele cerând o grabnică și fundamentală schimbare, cu atât mai mult cu cât România se dezvoltă spre formele de viață reprezentate de statul democrației populare. În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai țării, conștient de răspunderea ce îmi revine, consider că instituția monarhiei nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României. În consecință, pe deplin conștient de importanța actului ce-l fac în interesul poporului român, abdic pentru mine și pentru urmașii mei la tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României”.

29 decembrie 1947 – București-Sinaia

A trecut deja o săptămână de când Regele s-a întors în țară. Primul ministru, Petru Groza, îi cere mareșalului Curții Regale, Dumitru Negel, să îl programeze pentru o audiență la Rege, a doua zi, la ora 10.00. Comunicările dintre guvern și Rege se fac, în mod obișnuit, prin mareșalul Curții. Groza cere ca și Regina-mamă să fie prezentă la întâlnirea programată la Palatul Elisabeta, situat pe șoseaua Kiseleff. Negel îi telefonează Regelui, care se află la Sinaia, și îl ridică de la masă pentru a-l anunța cu privire la solicitarea lui Groza. Regele e nemulțumit de tonul imperativ cu care i se cere audiența și îi spune mesagerului că se va întoarce la București în cursul după-amiezii. Ne putem închipui scena: 10 minute mai târziu, Regele este chemat din nou la telefon. Petru Groza insistă ca întâlnirea să aibă loc dimineața, neapărat. Convorbirile au loc în jurul orei 20.30.

Regele și Regina-mamă pleacă dis-de-dimineață din Sinaia, către București. (Mai târziu, monarhul își va aminti că drumul a fost plin de puncte de control și că accesul în Capitală fusese restricționat. Doar mașinii sale i s-ar fi permis să intre). Ajung la Palat pe la ora 12.00. Regina, care purta o rochie neagră de lână, se retrage în apartamentul său, așteptând audiența, în vreme ce Mihai decide să-l primească pe Groza într-un birou de la etaj, cu vedere spre curtea interioară. Petru Groza sosește purtând sub braț o mapă roșie. E însoțit de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mareșalul Curții, Dumitru Negel, îi informează că suveranul îi așteaptă. În biroul în care va avea loc istoricul episod, Regele o convoacă și pe mama sa. Groza – „greoi și cu capul ras” – și Dej – „slab, cu părul negru”, dar albit la tâmple – vor săruta ceremonios mâna Reginei Elena. În memoriile disponibile, jocul din spatele ușilor închise este punctat uneori cu detalii dramatice. Groza era, se pare, un histrion care spunea glume nesărate în cele mai nepotrivite momente. „Ei bine, Maiestate, a venit timpul să stabilim un divorț amiabil”.

„Șantajul”

Regelui i se pune în vedere să semneze actul de abdicare, redactat sub forma obișnuită a unui decret. Groza și Dej îi promit că va putea să își „păstreze veniturile obținute de pe urma proprietăților personale din țară”. Regele le contestă legitimitatea de a-i cere să renunțe la tron. Apoi cere un răgaz de 48 de ore pentru a studia documentul, însă cei doi îl refuză, spunând că trebuie semnat pe loc. Regele se retrage într-o încăpere alăturată să citească singur documentul. În salon, Groza și Dej încearcă să o convingă pe Regina-mamă. „Groza îi spusese mamei să nu își facă griji, că el nu îl va lăsa pe fiul ei să moară la umbra piramidelor. Făcea aluzie la regele Victor-Emmanuel, care, alungat din Italia, se refugiase în Egipt, unde murise fără niciun ban”. Regele povestește că, după ce s-a întors în salon, Groza ar fi supralicitat și ar fi folosit șantajul pentru a-l convinge să nu mai amâne decizia: „Mi-au comunicat că, tergiversând semnarea actului, locuitorii Bucureștiului își vor da seama că aici se întâmplă ceva deosebit, iar ei, membrii guvernului, adică și comuniștii, vor fi nevoiți, pentru a contracara orice formă de opoziție, să execute peste o mie de studenți dintre cei care fuseseră arestați în ultimul an. […] Știm că, pentru a se menține la putere, atât el, cât și ceilalți colaboratori ai Moscovei nu vor da înapoi de la nimic, nici chiar de la omorîrea acelor tineri, vinovați de a fi înțeles că susținerea Coroanei”.

Controversa celor 1.000

„Numai în relatările de după 1989 apare problema celor 1.000 de studenți care urmau să fie uciși dacă regele nu semna actul de abdicare, iar suveranul nu putea să-și asume o asemenea răspundere, întrucât viața lor fusese pusă în mâinile sale. În toate evocările anterioare, această chestiune nici măcar nu este menționată, astfel că abdicarea era legată de amenințări mai generale: arestarea miilor de persoane, a căror listă era deja întocmită, pericolul războiului civil și al răspunderii regelui pentru vărsarea de sânge, existența unui dosar care putea fi folosit în cazul unui refuz etc. În mod cert, documentele cercetate până în prezent nu consemnează faptul că, în decembrie 1947, s-ar fi aflat în închisorile din România o mie de studenți”. Ca într-o piesă de teatru pe care aproape că ne-o putem imagina, Regina Elena își privește fiul, pe tânărul rege care a împlinit 26 de ani. Ea știe ce e exilul: și-a urmat tatăl, Regele Constantin al Greciei, când a fost obligat să-și părăsească țara. Mihai se duce într-un colț al încăperii. În dreptul a două ferestre, așază foaia de hârtie pe un birou și o semnează. Totul a durat «un ceas, un ceas și jumătate». Sfârșitul întrevederii încă păstrează o notă cinematografică: jovial, Groza l-ar fi pus pe Mihai să-i pipăie unul dintre buzunarele de la veston, să vadă că purta pistol.

În alte relatări, Regina ar fi fost cea invitată să pipăie buzunarul. Groza le-ar fi spus că își luase măsuri de siguranță, să nu pățească la fel ca mareșalul Antonescu, arestat de Rege în 23 august 1944. După ce Groza și Dej au plecat, Elena și Mihai au rămas tăcuți în birou. «Regina netezea pernele pe care stătuseră, ca și cum ar fi vrut să șteargă» orice urmă a prezenței celor doi. Personalul din Palatul Elisabeta a aflat că ceva nu era în regulă. Cei doi, mamă și fiu, se așază la masă, dar abia se ating de mâncare. În aceeași zi, într-o sesiune extraordinară care durează 45 de minute, Parlamentul ia act de abdicare. Vorbind la radio despre această cotitură, Petru Groza transmite că Regele a renunțat de bună voie la tron pentru a se putea căsători și că Guvernul i-a acordat 750.000 de lire sterline, cu promisiunea că va putea să își păstreze proprietățile personale și profiturile care îi revin de pe urma exploatării acestora.

31 decembrie 1947

„Celelalte zile […] au trecut într-un fel ciudat de confuzie… ești bolnav de o boală foarte gravă, cu dureri imense, și ajungi la un punct al suferinței când nu mai simți nimic. Eram cuprins de un fel de amorțire încă înainte de 30 decembrie”, își va aminti regele. În timp ce, la București, însărcinații cu probleme administrative ale curții negociază cu Guvernul lista persoanelor care îl vor urma pe rege în exil, Mihai și mama sa se duc la Sinaia. Regele conduce tăcut. Afară ninge. Când ajung la Peleș, e aproape întuneric. E ora 16.30. „Administratorul Coroanei a cerut pentru noi uzufructul anului 1947: acesta reprezenta aproximativ 4 milioane de franci elvețieni. Comuniștii au răspuns că tezaurul Băncii Naționale era gol. Ne-au acordat suma de 280.000 de franci elvețieni și 50.000 de dolari”. La Peleș, o comisie guvernamentală inventaria din ajun toate bunurile și obiectele. În memoriile sale, Regina avea să noteze că atmosfera din palat era una de asediu și că a fost urmărită la fiecare pas, ca să nu sustragă bunurile de pe inventar. Plecarea din țară, cu destinația Elveția, este anunțată pentru 3 ianuarie 1948.

În noapte

Regele, regina și membrii suitei care primiseră aprobarea să îi urmeze în exil s-au trezit cu noaptea în cap în acea sâmbătă de 3 ianuarie 1948. La gara din Sinaia i-a așteptat un tren de „5-6 vagoane”. Informațiile din această categorie sunt neclare: nu știm dacă amintirile despre trenul din noiembrie 1947 nu se confundă cu trenul din noiembrie 1947. „Cineva din personal s-a ocupat de luarea cuferelor noastre, precum și a celor patru automobile pe care guvernul mă autorizase să le păstrez. Am reușit să le urcăm într-un vagon. Groza îmi promisese că mă va lăsa să îmi iau avionul meu și marele iaht care fusese oferit tatălui meu. Aghiotantul meu de la marină a plecat numaidecât pentru a scoate această ambarcațiune din apele teritoriale românești. Nu a fost lăsat să urce la bord. În ceea ce privește avionul, guvernul a retractat și în acest caz cele spuse inițial, însă pilotul meu a reușit să îl scoată din țară decolând sub nasul comuniștilor! El mi l-a adus în Elveția”. În tren, toți pasagerii au fost controlați, bagajele – răvășite, iar pâinea și fructele de pe o măsuță a Reginei Elena „au fost tăiate în două”.

Drumul către granița de vest s-a făcut cu „obloanele coborâte”, spune Regele în convorbirile cu Mircea Ciobanu. Mereu a existat suspiciunea că garnitura nu va merge pe direcția hotărâtă, ci se va afunda undeva înspre lagărul din Est. Ajuns la Lausanne, Regele a fost întâmpinat de principesa Irina, soră a mamei sale. Apoi, a reîntâlnit-o pe principesa Anne de Bourbon-Parma, cu care a plecat la munte „să se deconecteze”. Mihai avea să spună că nu a luat poziție față de ceea ce se întâmpla la București din respect pentru neutralitatea Elveției. Pe 20 februarie 1948, Guvernul a retras cetățenia română Regelui și altor 34 de rude și colaboratori de-ai săi. La sfârșitul acelei luni, după câteva zile petrecute la Paris, unde „nu i s-a permis să facă declarații”, Mihai a plecat la Londra. Abia în 4 martie 1948, la hotelul Claridges din capitala Marii Britanii, fostul suveran susținea o conferință de presă în care vorbea despre circumstanțele abdicării. După Londra, Regele s-a îmbarcat într-un transatlantic, pentru o călătorie de 12 zile în S.U.A. În 10 martie, vaporul a ajuns la New York și mai mulți ziariști au urcat la bord. Îi interesau declarațiile unei delegații evreiești venite la O.N.U. pentru a semna recunoașterea statului Israel. Câțiva reporteri, însă, au fost curioși să îl intervieveze și pe Mihai. L-au întrebat despre personalitatea Anei Pauker. Pe 22 martie 1947, Regele a fost primit pentru 15 minute de președintele Truman.

Ce negocieri au existat?

În 2012, istoricii Dan Cătănuș și Vasile Buga, de la Institutul Național de Studiere a Totalitarismului (I.N.S.T.), aflat în subordinea Academiei Române, au publicat un volum intitulat „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952″. Printre alte dovezi scrise ale întâlnirilor dintre cei doi lideri comuniști există și o stenogramă din 3 februarie 1948. La discuția respectivă, din partea română au participat Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker, V. Luca, L. Rădăceanu și Vlădescu Răcoasa (ambasadorul român în U.R.S.S.). Din partea sovietică, alături de Stalin au fost Viaceslav Molotov (care era prim viceprim-ministru), S.I. Kavtaradze și interpretul L.E. Kotliar. Regele Mihai părăsise România cu o lună înainte de această întâlnire. Stenograma este narată, adică ceea ce se consemnează este prezentat la persoana a treia. Trebuie să avem în vedere și faptul că discuțiile dintre Casa Regală și guvernul pro-sovietic de la București s-au deteriorat după abdicare. De altfel, suveranul avea să spună în 1995 că, deși Groza făcuse anumite promisiuni, „ca de obicei mințise: noi nu am obținut niciodată nimic de la el”.

Esențialul notelor discuției din 3 februarie 1948

I.V. Stalin întreabă dacă regele a plecat definitiv sau se mai întoarce. P. Groza răspunde că regele poate încă să se întoarcă în țară, însă doar ca un cetățean de rând. I.V. Stalin întreabă ce a făcut regele cu domeniile sale, pădurile din România, dacă le-a vândut.
P. Groza răspunde că partea principală a domeniilor regale a fost totdeauna proprietatea statului și că numai venitul de pe urma acestora aparține regelui. Acum, toate aceste domenii revin în proprietatea deplină a statului. Regelui îi mai aparțin suprafețe însemnate de teren, dar, având în vedere că acesta nu se mai folosește de vechile privilegii, pe baza legii reformei agrare proprietatea sa funciară va fi expropriată și vor mai fi lăsate doar 50 hectare de pământ. I.V. Stalin întreabă dacă este adevărat că guvernul român a cumpărat de la rege domeniile acestuia cu 3 milioane de dolari sau acestea sunt doar zvonuri. P. Groza răspunde că guvernul român a cumpărat de la rege 360 de tone de vin cu 1 milion de franci elvețieni, în condițiile în care regelui i-a fost dată doar jumătate din această sumă, iar a doua jumătate din această sumă o poate primi cu condiția că se va purta bine. Guvernul i-a dat regelui exact atât cât trebuia, pentru a nu spune că guvernul l-a umilit, dar nu prea mult, pentru ca acesta să nu se simtă independent. I.V. Stalin face observația că românii au un rege foarte original. Să dea Domnul tuturor un asemenea rege!
P. Groza adaugă că, așa cum i-a spus în ajun lui Molotov, guvernul român a trebuit să țină seama de faptul că regele a fost decorat de Guvernul Sovietic cu ordinul „Pobeda” (Victoria). I.V. Stalin spune că toate acestea au fost făcute bine și întreabă dacă regele a luat cu sine ordinul. P. Groza răspunde că regele a luat cu sine ordinul și adaugă că guvernul român a contat pe o asemenea apreciere a acțiunilor sale.

Memoriile lui Sudoplatov

Unul dintre capii spionajului sovietic din anii ’40-’50, Pavel Sudoplatov, face următoarea referire la Regele Mihai în memoriile sale, apărute și în traducere românească scrie: „Vîșinski a condus personal negocierile cu regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte a rentei viagere în Mexic”. Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului sovietic între anii 1939-1942, director general al Direcției a IV-a din N.K.V.D., însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste. Istoricii români sunt rezervați cu privire la acuratețea informațiilor cuprinse în memoriile fostului general N.K.V.D. Ei spun că, pentru a fi luată în considerare, afirmația lui Sudoplatov trebuie confirmată și de alte surse. Să nu uităm că a fost făcută de un maestru al dezinformării.

Simpatiile lui Stalin

Istoricul Dan Cătănuș spune că Stalin avea față de Regele Mihai un fel de simpatie, care transpare din stenogramele pe care le-a studiat. Regele Mihai primise, într-adevăr, Орден „Победa” (Ordinul Victoria), „în semn de recunoaștere pentru curajul dovedit prin desprinderea de Germania hitleristă și coalizarea cu Puterile Aliate într-un moment în care nu se prefigura înfrângerea Germaniei” (Arthur Gould Lee). Ordinul Victoriei a fost acordat doar către 17 persoane, 13 ruși și 4 străini. Ultimul care l-a primit a fost Brejnev, în 1978. Regina-mamă Elena vorbește despre acest episod în jurnalul său. Ceremonia de acordare a Ordinului a avut loc în 6 iulie 1945, în Sala Tronului de la Palatul Regal de pe Calea Victoriei. Apoi, Regele Mihai l-a rugat pe Stalin să accepte, la rândul său, o decorație românească. „Azi dimineață pe neașteptate și-a făcut apariția Susaikov și a cerut să fie primit de rege”, scrie Regina-mamă, Elena. „I-a spus că Stalin a trimis un mesaj prin care afirma că era încântat de propunerea lui Mihai de a-l decora, dar aflându-se într-o funcție politică și militară totodată, nu putea să accepte propunerea și a sugerat ca Mihai să-l decoreze pe Malinovski în locul lui. Stalin ar privi acest lucru ca și cum l-ar decora pe el însuși”. Regele i-a trimis mareșalului decorația imediat”. Chiar dacă anumite condiții negociate ar fi urmat să intre în vigoare odată cu plecarea Regelui în exil, nimeni nu a verificat până acum dacă afirmațiile lui Petru Groza în fața lui Stalin aveau sau nu bază reală. „Nu cunosc alte amănunte legate de tratativele interne privind plecarea Regelui Mihai, dar astfel de elemente contabile e posibil să fie consemnate undeva. Nu mi se pare imposibil. În orice caz, decizia comuniștilor de a prelua puterea totală în statul român mi se pare de domeniul evidenței. Ei au hotărât că trebuie să o facă la sfârșitul anului 1947 și au făcut-o”, afirmă istoricul Dan Cătănuș.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

8 + 7 =