Capătă consistenţă un concept destul de vehiculat în ultimele decenii: ţara cu autoservire. Instituţionalizarea se petrece în trei planuri. Primul este acela al autoservirii propriu-zise a cetăţeanului cu bunuri. În ţara noastră şi un sugar ştie să se autoservească atunci când bunurile, acadele ori mineraliere, sunt la îndemână. Autoservirea cu bunuri nu este periculoasă în sine. Ea creează premisele descentralizării, degrevând statul de povara dădăcirii fiecăruia în parte, prin învechita metodă a lui „mură-n gură”. Conform principiului Lavoisier, “nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”, nu pierde nimeni, fiecare se autoserveşte din altă parte.
Planul al doilea este cel al autoservirii cu idei. E din ce în ce mai nerentabil să emiţi o idee proprie. Necesită consum nervos şi mănâncă timp în care poţi să faci ceva util societăţii, un şanţ, o ciorbă, un partid. E mult mai eficientă autoservirea. Idei, slavă Domnului, mişună în jur cu duiumul, ca ţânţarii, doar să le-apuci. Nimeni nu mai ştie de unde vin ele, toată lumea se autoserveşte. Cineva le-o fi emis, dar nu obligatoriu în galaxia noastră, mai ales că unele se dovedesc şi destul de vechi (distanţele dintre galaxii sunt imense).
În fine, cel de-al treilea plan pe care se săvârşeşte încet, dar sigur, autoservizarea, este cel al serviciilor. Tot mai mulţi se tund singuri, îşi repară singuri pantofii, îşi zugrăvesc singuri prin casă ş.a.m.d. Nemulţumirile amplifică dispariţia personalului de specialitate. Ajungem, de pildă, la autoservirea în sănătate. Intri într-un cabinet gol, îţi faci o injecţie, îţi pui un pansament, te operezi de apendicită, lucruri simple, la îndemână. Sau dai bacalaureatul. Mergi la şcoală, în sala în care ar fi trebuit să se afle comisia de examinare, îţi pui câteva întrebări grele, te gândeşti ce te gândeşti şi dacă ştii răspunzi.
