Celularul de partid

Într-o localitate a patriei noastre, oamenii s-au gândit să-şi aleagă primar. La Bucureşti se face campanie electorală. În localitatea cu pricina oamenii erau mai sărăcuţi şi nici vreme nu prea aveau de mitinguri, că-i băteau nevestele dacă veneau afumaţi acasă. Aşa că fiecare dintre cei doi candidaţi şi-a ademenit susţinătorii cum s-a priceput şi dânsul mai bine.

Unul era cojocar. A croit un cojocel din piele, cu două fețe, și-a colindat uliţele de la un capăt la altul, tot închizându-se şi deschizându-se la nasturi. Pe dinafară, cojocelul era din piele de oaie. Pe dinăuntru, se vedea blana de lup. Cetăţenii care-l întâlneau se dădeau sfioşi la o parte şi şopteau admirativ în urmă: „Gospodar şi priceput omul acesta. Ferice de noi dacă-l vom alege primar, și nu-l vom supăra, ca să nuse descheie prea des la cojocel…”.
Al doilea, zugrav de meserie, a trântit nişte afişe cu el însuși, pe uşa cârciumii, de stăteau consumatorii cu gurile căscate ore în şir să le privească. Ba, vreo doi s-au şi dat la o parte, să-i facă loc să treacă celui din poză, atât părea de viu. Era ca pozele alea cu chinezoaice, care fac cu ochiul când te dai mai într-o parte. Candidatul din afiș nu făcea însă cu ochiul, ci cu degetul mare, arătătorul și mijlociul, ca și cum ar fi numărat la șpăgi, ca orice gospodar. Copleşiţi de talentul acestuia, cetăţenii se gândeau să-i dea lui voturile.

În ziua alegerilor, soarele strălucea pe cer. Era cald şi bine. La urne veni doar o muiere, căutându-l pe-al ei, care o minţise că merge să voteze. Mai trecură pe-acolo maidanezii localităţii. De la alte alegeri ştiau că se lasă cu ciolane. Altcineva nimeni. Absenteismul fu explicat spre seară, în agora cârciumii, unde oamenii îşi mărturisiră unul altuia, obidiţi, că sunt prea mulţi doi candidaţi, că e unul mai potrivit decât celălalt şi nu se pot hotărî.
La următorul tur de scrutin, mai apăru un candidat. Ăsta nici nu făcea cojoace, nici nu picta. El vorbea la mobil. Fi-su îi adusese de la oraş un telefon special, cum nici prin reclamele deşănţate nu vezi, un telefon cu care vorbea fără încetare „la centru, la partid”. Omul stătea toată ziua cu el lipit de ureche, de ziceai că nişte neastâmpăraţi de copii i-l unseseră cu clei.
Electoratul n-avea celulare. Păcatele mele, doar nu creşteau telefoanele pe câmp! Dar lasă că avea candidatul pentru toți. El vorbea toată ziua „la centru”, și „centrul” ăsta vorbea cu şeful de post, cu popa, cu învăţătorul, cu cârciumarul, cu inginerul, cu doamna doctor. Iar pe ăştia îi asculta lumea.

Lumea îl votă pe candidatul cu celular fără să se mai codească. Învinşii veniră să-l felicite sincer. Învingătorul se alese din partea lor cu un cojocel din acelea speciale şi-un poster înfăţişând praşila a doua la porumb pe o ploaie mocănească.
În lunile care urmară, primarul purtă câteva mii de convorbiri telefonice cu „centrul”. Ca să nu-l deranjeze, în vreme ce se ostenea pentru bunăstarea lor, concetăţenii mergeau pe lângă dânsul în vârful picioarelor, sorbindu-l din priviri. Nu-și mai luau ochii de la el, așa că nimeni n-ar putea să spună cu siguranță unde-au dispărut găinile din coteț, purceii din cocină, văcuțele de pe tăpșan și bunătățile de pensii de cincizeci de lei…