Abstract: În contextul schimbărilor climatice, controlul surselor de apă devine una dintre cele mai explozive provocări la adresa stabilităţii mediului de securitate. În cvasitotalitatea sa, civilizaţia umană s-a născut în albiile marilor fluvii, întrucat acestea au asigurat oamenilor atât resursele bazale de supravieţuire şi dezvoltare cât şi protecţia naturală în calea invaziilor. Un astfel de curs de apa este Nilul, în bazinul căruia s-au născut marile civilizaţii egipteană, nubiană şi etiopiană. Dacă, până de curând, Egiptul a fost principalul beneficiar al „darurilor” Nilului, proiectul Marelui Baraj al Renaşterii Etiopiene aflat în construcţie pe cursul Nilului Albastru schimbă radical starea de fapt. Care va fi impactul acestui baraj asupra hidropoliticii regionale? Este posibil să asistăm la izbucnirea unui război regional? Şi, dacă răspunsul este afirmativ, care ar putea fi impactul unui conflict egipteano-etiopian asupra securităţii regionale?

Key words: Fluviul Nil, Nilul Albastru, Marele Baraj al Renaşterii Etiopiene, Etiopia, Egipt, Frăţia Musulmană, Sudan, China, Cornul Africii, război, migraţie

Motto: “Singurul motiv pentru care Egiptul ar mai intra, din nou, în război este apa.” – Anwar el Sadat, 1979

În cvasitotalitatea lor, leagănele omenirii au fost albiile marilor cursuri de apă, de la Tigru şi Eufrat la Indus şi Gange, de la Dunăre şi Tibru la Amudaria şi Sir Daria, de la Colorado şi Mississippi la Amazon şi Orinoco, de la Yangtze şi Mekong la Amur şi Volga, de la Nil şi Congo la Zambezi şi Okavango. În aceste albii, locuitorii umani ai planetei au găsit atât resursele de hrană şi de dezvoltare cât şi protecţia naturală în calea invaziilor. Altfel spus, civilizaţia umană a fost, şi este în continuare, o civilizaţie a apei, imperativul controlului surselor de apă modelând definitoriu comportamentul politic al indivizilor şi, mai apoi, pe cel al statelor. Acest imperativ dobândeşte conotaţii explozive în regiuni semiaride şi aride precum cele din Orientul Mijlociu şi Levant, unde conflictele au avut drept principală miză controlul bazinelor Iordanului, Tigrului şi Eufratului. Prin urmare, orice intervenţie care urmăreşte modificarea debitelor acestor cursuri de apă în favoarea exclusivă a unui stat riveran se transformă, automat, într-o sursă de conflict. Spre exemplu, tensiunile dintre Turcia, de pe teritoriul căreia izvorăşte Eufratul, şi celelalte două state riverane situate în aval, Siria şi Irakul. Aceste tensiuni s-au declanşat începând cu anul 1983, ca urmare a deciziei unilaterale a guvernului de la Ankara de a construi barajul Atatürk şi, subsecvent, de a controla debitul fluvial în aval, tensiuni considerate, chiar şi în prezent, a fi o cauză ascunsă a „jocului la două capete” al Turciei în conflictele care au dus la eşuarea celor două state arabe.

Aşadar, devine evident că finalizarea, de către Etiopia, a unui proiect hidrotehnic de anvergura Marelui Baraj al Renaşterii Etiopiene (MBRE) pe cursul Nilului Albastru, dobândeşte caracterul unei „bombe cu ceas”. Care va fi impactul acestui baraj asupra hidropoliticii regionale? Este posibil să asistăm la izbucnirea unui război regional? Şi, dacă răspunsul este afirmativ, care ar putea fi impactul unui conflict egipteano-etiopian asupra securităţii regionale?

Succinte note hidrografice şi economice despre bazinul Nilului

Nilul, supranumit „părintele fluviilor africane”, izvorăşte la sud de Ecuator, dintr-o regiune muntoasă împădurită, bogată în precipitaţii, situată pe teritoriul statelor est-africane Rwanda şi Burundi (vezi Fig.1).

Fig. 1: Bazinul hidrografic al Nilului[1]

Cursul Nilului se îndreaptă spre nord, de-a lungul coastei nord-estice a Africii, fiind alcătuit din două segmente:

• primul, intitulat Nilul Alb, este denumit astfel datorită suspensiilor argiloase care îi conferă un aspect lăptos. Este cuprins între izvoare şi locul de confluenţă cu apele principalului său afluent, Nilul Albastru, loc situat la nord de capitala sudaneză, Khartoum;
• al doilea, intitulat Nil, delimitat între locul de confluenţă şi cel de vărsare.

Nilul traversează opt state africane: Rwanda, Burundi, Tanzania, Uganda, Etiopia, Sudanul de Sud, Sudan, Egipt şi se varsă în Marea Mediterană printr-o deltă, întinsă pe o suprafaţă de peste 24000 km², unde trăieşte aproximativ 85% din populaţia Egiptului.

Cu o lungime de 4132 mile/6650 km, Nilul reprezintă cel mai lung curs de apă de pe glob[2]. De asemenea, Nilul este posesorul unui bazin hidrografic impresionant, alcătuit din zeci de afluenţi şi lacuri, care acoperă o suprafaţă totală de 3112380 km², reprezentând aproximativ o zecime din suprafaţa totală a Africii^[3] (vezi Fig. 1). Dintre aceşti afluenţi, cei mai importanţi sunt:

• pe malul stâng: Bahr al-Ghazal şi Wadi al-Malik (Nilul Galben),
• pe malul drept: Atbara (Nilul Negru), Nilul Albastru şi Sobat.

Nilul este doar parţial navigabil din cauza cataractelor, cascadelor şi mlaştinilor generate atât de activitatea tectonică din dreptul Văii Riftului cât şi de debitul mediu scăzut al fluviului, de numai 2830 m³/s, care atinge doar 2% din volumul Amazonului şi doar 15% din debitul fluviului Mississippi. La vărsarea sa în apele Mediteranei, debitul Nilului este alimentat în proporţie de 86% de pe teritoriul Etiopiei, prin apele Nilului Albastru^[4]. Cu toate acestea, precipitaţiile responsabile de debitul crescut al Nilului Albastru nu cad decât în sezonul ploios, şi nu acoperă decât o parte a teritoriului etiopian, motiv pentru care Etiopia se confruntă frecvent cu episoade dramatice de secetă, urmate de foamete şi de episoade de violenţă[5].

În bazinul Nilului locuiesc peste 300 de milioane de locuitori aparţinând celor 11 state riverane (Burundi, R.D.Congo, Egipt, Eritreea, Etiopia, Kenya, Rwanda, Sudan, Tanzania, Uganda) iar, în imediata sa vecinătate, alte 140 de milioane îşi asigură, parţial, necesarul de apă din afluenţii Nilului. Fluviul asigură alimentarea cu apă a 32 de mari oraşe şi metropole printre care Cairo, Alexandria, Khartoum, Kampala, Gizeh, Asyut, Mwanza, Juba, fiind principala sursă de apă a populaţiei rwandeze, ugandeze, burundeze, egiptene şi sudaneze. Prognozele demografice estimează că, la nivelul anului 2025, cei aproximativ 568,3 milioane de locuitori ai acestei regiuni vor continua să depindă, în mod absolut, de apele Nilului^[6].

Apele Nilului servesc atât uzului casnic cât şi activităţilor economice, de la irigaţii şi pescuit la producţia de energie electrică, transport fluvial şi turism. Dar, principala întrebuinţare a fluviului rămâne agricultura, fie prin sistemele de irigaţii, bine dezvoltate în Egipt şi Sudan, fie prin aluviunile depuse în urma inundaţiilor sale periodice, mai ales în bazinul superior unde predomină agricultura de subzistenţă. Întrucât în ansamblul lor, statele riverane sunt preponderent agricole, fiind dominate de sărăcie şi subdezvoltare, unele dintre acestea fiind înconjurate de zone aride, orice modificare, chiar şi pe termen scurt, a debitului Nilului, poate avea consecinţe economice, sociale şi politice majore, cu larg şi profund impact asupra structurii societale, stabilităţii şi securităţii regiunii.

Scurt istoric al hidropoliticii[7] regionale

Competiţia pentru controlul apelor Nilului datează din antichitate, când faraonii egipteni au cucerit regatul Nubiei[8] şi, o dată cu el, cursul superior al fluviului, devenind hegemoni incontestabili ai regiunii. Acest statut s-a perpetuat de-a lungul timpului transformându-se într-o cutumă, Egiptul fiind asociat în mentalul colectiv cu Nilul şi cu dreptul incontestabil de a beneficia pe deplin de apele sale. Dar, competiţia a fost renăscută de interferenţa puterilor coloniale, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

Cu toate că partiţionaseră Africa de comun acord, în cadrul Conferinţei de la Berlin din perioada noiembrie 1884 – aprilie 1885, francezii continuau să fie nemultumiţi de modul în care britanicii puseseră stăpânire pe nord-estul continentului, de la izvoarele Nilului până la vărsarea sa. Pe cale de consecinţă, aceştia au decis să îşi clădească un cap de pod în Sudan. Această încalcare a prevederilor acordului a generat reacţia britanicilor care au trimis, în anul 1898, o forţă expediţionară cu misiunea de a spulbera trupele franceze cantonate în dreptul localităţii sudaneze Fashoda^[9]. Un an mai târziu, cele două puteri coloniale au ajuns la un acord, Franţa preluând controlul în bazinul fluviului Congo iar, Anglia în cel al Nilului Alb.

Pe lângă motivaţiile legate de controlul regiunii, această confruntare a fost generată şi de impresia falsă a englezilor că izvoarele Nilului ar proveni exclusiv din lacurile Victoria, Edward, Albert şi Kyoga. De altfel, interesul coloniştilor englezi pentru stăpânirea şi extinderea zonelor fertile de la periferia bazinului Nilului era unul strict economic, explicat prin dependenţa industriei textile britanice de importurile de bumbac. Acest interes economic punctual era componenta unei mize mult mai importante pentru Imperiul Britanic, care viza atât controlul asupra Canalului Suez şi Golfului Aden, prin care drumul maritim dintre metropolă şi Indii era înjumătăţit – Egiptul având o poziţie strategică de excepţie, la mijlocul acestei distanţe, în vecinătatea Cornului Africii (ale carui porturi erau locuri obligatorii de escală a navigatorilor şi placi turnante ale comerţului regional) – cât şi asupra Mediteranei Levantine, ţinta expansionismului rusesc (care devenise principala ameninţare la adresa supremaţiei britanice în Asia).

Dar, cum debitul Nilului Alb nu a fost niciodată unul crescut, ca urmare a evaporării intense din regiunile mlăştinoase şi a precipitaţiilor scăzute, în anul 1930, coloniştii englezi au proiectat canalul Jonglei^[10] (vezi harta din Fig.2), care ar fi urmat să devină una dintre cele mai costisitoare construcţii hidrotehnice de pe continent. Canalul ar fi trebuit să străbată marile mlaştini şi să alimenteze cu apă regiunile aride din Sudan şi Egipt. Demarată abia în anul 1978, construcţia canalului a fost întreruptă peste câţiva ani, în 1984, ca urmare a izbucnirii celui de-al doilea război civil sudanez (1983-2005), fiind teoretic reluată, cu sprijin tehnic egiptean, în anul 2008, fără a fi fost încă finalizată.

Fig.2: Canalul Jonglei[11]

Tot în plină perioadă colonialistă, în anul 1929, între Egipt şi alte colonii britanice din Africa de Est a fost semnat Acordul privind Apele Nilului^[12] – The 1929 Exchange of note between His Majesty’s government in the United Kingdom and the Egyptian government on the use of Waters of the Nile for irrigation. Prin prevederile acordului, Egiptul a dobândit dreptul de a beneficia anual de 48 miliarde m³ de apă, de toate apele din sezonul secetos precum şi de putere de veto în privinţa oricărei lucrări hidrotehnice din amonte iar, Sudanul a primit dreptul de folosinţă a 4 miliarde m³ de apă anual. Impus de englezi, acordul a fost semnat fără consultarea părţii etiopiene. Treizeci de ani mai târziu, acordul a fost renegociat. Noul acord, intitulat Acordul din anul 1959 privind deplina utilizare a apelor Nilului – The 1959 Agreement between the Republic of the Sudan and the United Arab Republic for the Full Utilization of the Nile Waters, a fost şi mai generos cu fostele state ale condominiumului egipteano-sudanez, acestea urmând să primească anual 99% din volumul mediu al fluviului – respectiv Egiptul 55,5 miliarde m³ iar Sudanul 18,5 miliarde m³. Totodată, a fost aprobată construcţia de către Egipt a barajului de la Aswan (1971) precum şi construcţia de către Sudan a barajelor Roseires (1966) şi Khashm al-Girba (1964). Dar, acest nou acord a fost considerat un abuz din partea statelor situate în amonte. Etiopia, din nou, nu a fost semnatară şi, în semn de protest, împăratul Haile Selassie I (1892-1975) a forţat desprinderea Bisericii Naţionale Ortodoxe Etiopiene de Biserica Ortodoxă Coptă din Alexandria^[13]. La rândul lor, celelalte state riverane subsahariene, in baza Doctrinei Succesiunii de Stat – Clean Slate Doctrine sau a Doctrinei Nyerere[14] a Succesiunii tratatelor – Nyerere Doctrine of Treaty Succession care degreveaza statul succesor de beneficiile sau de obligațiile anterioare ale tratatelor statului predecesor[15], au contestat obligaţia de a respecta prevederile tratatelor semnate de fosta putere colonială.

În replică, Egiptul a încurajat mişcările secesioniste de sorginte islamistă din Eritreea şi revendicările Somaliei musulmane în privinţa Ogadenului etiopian. În anul 1979, preşedintele egiptean Anwar el Sadat (1918–1981) a declarat că oricine atentează la dreptul istoric al ţării sale de a beneficia de apele Nilului va trebui să suporte consecinţele războiului^[16]. Situaţia s-a acutizat în anii 1980 când, seceta a scăzut debitul Nilului, sute de mii de etiopieni au murit de foame iar, Egiptul s-a confruntat cu spectrul foametei şi al prăbuşirii energetice ca urmare a secării lacului de acumulare de la Aswan.

Pe de altă parte, reglementarea utilizării apelor Nilului a făcut obiectul mai multor convenţii şi acorduri internaţionale^[17] care au utilizat termenul de equitable shares – cote echitabile. Dar, cu toate acestea, Egiptul şi Sudanul continuă să beneficieze de ”partea leului” din debitul mediu anual al fluviului, în condiţiile în care 85% din acest volum de apă provine din platoul etiopian. Mai mult, în anii 1990, administraţia egipteană Mubarak a decis construcţia canalului de irigaţii Toshka, o „a doua vale a Nilului” şi una dintre cele mai costisitoare construcţii hidrotehnice din lume, menită să preia 10% din apele lacului Nasser pentru irigarea vestului ţării^[18]. Finalizarea proiectului, urmată de punerea în funcţiune a sistemului de irigaţii egiptean, au amplificat tensiunile cu Etiopia şi cu restul statelor subsahariene riverane care, în anul 2010, au semnat un acord cadru de cooperare privind cotele de utilizare a apelor Nilului[19], intitulat Nile Basin Initiative (NBI) – Iniţiativa Bazinului Nilului. În cadrul acestui acord s-a prevăzut înfiinţarea unei comisii multinaţionale cu rol de cenzor şi drept de veto asupra viitoarelor proiecte hidrotehnice (canale, irigaţii, baraje) care ar putea viza bazinul fluvial. Comisia multinaţională, cu sediul central în capitala Etiopiei, Addis-Abeba, urma să-şi desfăşoare activitatea în cooperare cu reprezentanţii Băncii Mondiale, principala organizaţie finanţatoare a acestei structuri. Dar, prevederile noului acord au fost respinse de Egipt şi de Sudan, devenind practic inoperante.

Marele Baraj al Renaşterii Etiopiene 

La circa 25 de mile de graniţa cu Sudanul, pe cursul Nilului Albastru, în regiunea  Benishangul-Gumuz, Etiopia este pe cale să finalizeze[20] cel mai mare baraj de pe continentul african (cu lungimea de 1800m şi adâncimea de 155m^[21]), contestând dreptul juridic şi istoric al Sudanului şi Egiptului de folosinţă aproape exclusivă a debitului fluvial. Decizia Etiopiei a fost susţinută şi de Kenya, Uganda, Rwanda, Burundi şi Tanzania, state de pe teritoriul cărora izvorăsc ceilalţi afluenţi ai Nilului.

În anul 2011, guvernul etiopian şi-a anunţat intenţia de a construi, în cooperare cu China, o serie de baraje pe cursurile râurilor Tekeze, Omo şi Gibe. Cu aceiaşi ocazie, liderii de la Addis Abeba au anunţat că, din fonduri şi cu eforturi proprii, Etiopia va demara construcţia Grand Ethiopian Renaissance Dam – Marelui Baraj al Renaşterii Etiopiene pe cursul Nilului Albastru[22] (vezi harta din Fig.3).

Fig.3: Harta Etiopiei cu MBRE[23]

Considerat a fi cel mai mare proiect hidrotehnic de pe continentul african, evaluat la aproximativ 5 miliarde de $, MBRE ar urma să includă un lac de acumulare de 74 miliarde m³, pentru a cărui umplere vor fi necesari între 5 şi 15 ani[24], precum şi o hidrocentrală cu capacitatea de 6000 de megawaţi^[25].

Preconizată iniţial a fi finalizată în cursul anului 2015, construcţia barajului a întâmpinat greutăţi generate de presiunile Egiptului şi ale aliaţilor săi asupra potenţialilor finanţatori internaţionali (Banca Mondială, European Investment Bank, African Development Bank[26]), sub pretextul impactului politic şi ecologic pe care o astfel de lucrare hidrotehnică îl va avea asupra statelor situate în aval. Dar, se pare că etiopienii au primit sprijinul Chinei, prin Exim Bank, care joacă această „carte” în relaţia cu Egiptul şi Sudanul[27], la ora actuală, barajul fiind finalizat în proporţie de peste 60%[28].

Impactul geopolitic al construcţiei MBRE

Evident, problema Nilului a devenit una geopolitică, implicaţiile pe termen lung ale construcţiei acestui baraj fiind semnificative.

Pe de o parte, etiopienii susţin că lacul de acumulare va diminua evaporarea Nilului, va creşte debitul fluviului, va controla inundaţiile spre Sahel şi va furniza energie ieftină atât Etiopiei cât şi statelor din jur (Djibouti, Kenya, Sudan, Yemen), devenind un vector de prosperitate.

Pe de altă parte, Egiptul susţine că acest baraj se va transforma într-un instrument de putere pentru Etiopia, mai ales în condiţiile creşterii demografice prognozate în bazinul Nilului, de peste 600 de milioane de locuitori, până la jumătatea acestui secol^[29].

Analizând ascensiunea geopolitică din ultimii ani a Etiopiei, devine evident că acest baraj va schimba radical raporturile de forţe în regiune, în defavoarea Egiptului. Situaţia se anunţă a fi una explozivă în contextul încălzirii climatice şi al creşterii demografice în bazinul Nilului, reacţia Egiptului putând fi una de proporţii, cu impact geopolic şi geoeconomic major dacă este să ne gândim doar la volumul traficului comercial maritim dintre spaţiul indo-pacific şi nordul Atlanticului, care trece obligatoriu prin Canalul Suez.

În anul 2015, administraţia preşedintelui egiptean Abdel Fattah el-Sisi a semnat, în Addis Abeba, un acord preliminar cu Etiopia şi Sudan în privinţa acestui baraj, în care se stipulează că părţile vor evita să îşi aducă prejudicii unele altora şi că vor oferi compensaţii reciproce în cazul unor pierderi. Dar, cu toate acestea, partea egipteană continuă să afirme că decizia Etiopiei de construcţie a MBRE încalcă prevederile Tratatului din 1959 în care Egiptul avea drept de veto în privinţa construcţiilor hidrotehnice din întreg bazinul Nilului.

Dacă preşedintele el-Sisi a adoptat un limbaj mai diplomatic, amintindu-le etiopienilor că viaţa conaţionalilor săi depinde total de apele Nilului şi că „nimeni cu poate să se atingă de porţia de apă a Egiptului”[30], nu acelaşi a fost discursul fostului ministru egiptean al apelor, Mohamed Nassr Allam[31], care a condamnat decizia guvernului de la Addis Abeba spunând că va avea efecte catastrofice asupra Egiptului.

În opinia lui Allam, umplerea bazinului de acumulare al Marelui Baraj va diminua simţitor nivelul lacului Nasser din spatele Barajului de la Aswan[32], va reduce producţia de energie electrică a Egiptului, va scădea debitul fluviului şi va reduce capacitatea de irigare a solurilor determinând fenomene de eroziune pe sute de hectare, falimentul micilor agricultori şi o criză în alimentarea cu apă potabilă a populaţiei egiptene. Sau, altfel spus, Marele Baraj, va conferi Etiopiei controlul asupra securităţii alimentare şi energetice a Egiptului, transformându-se într-o ameninţare la adresa securităţii nationale a statului egiptean şi într-un incontestabil vector de putere regională pentru etiopieni.

Pe măsură ce construcţia barajului se apropie de sfârşit, în presa egipteană au apărut informaţii legate de finanţarea proiectului etiopian de către finanţatorii qatarezi[33] şi sudanezi, statul sudanez aflându-se printre beneficiarii proiectului etiopian. Cu toate acestea, se pare că principalul finanţator este China, chestiune dezvăluită într-o telegramă publicată de site-ul Wikileaks în septembrie 2012, în care ambasadorul egiptean în Liban vorbea despre decizia ţării sale de a ataca acest baraj construit cu fonduri chineze[34].

În acest context, Meles Alem, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al Etiopiei, a atras atenţia că Etiopia nu trebuie să ceară nimănui permisiunea de a beneficia sau nu de bogăţiile sale naturale, respingând totodată ideea unei finanţări externe, dinspre Qatar, a Marelui Baraj[35]. Mai mult, reprezentantul Etiopiei a criticat argumentaţia Egiptului, susţinând că aceasta se bazează pe un act semnat în perioada colonială, când stăpânii englezi dictau politica locală. Sudanul, aflat în avantaj, s-a raliat poziţiei Etiopiei şi a început, la rândul său, să conteste valabilitatea vechiului tratat.

În replică, egiptenii au cerut medierea Băncii Mondiale în calitatea sa de finanţatoare a Iniţiativei Bazinului Nilului, pe care au chemat-o să valideze studiile de impact înaintate de etiopieni şi sudanezi[36], şi au iniţiat noi negocieri tripartite la nivel înalt cu Sudanul şi cu Etiopia[37].

Dar, lucrurile sunt departe de a se rezolva. Pe zi ce trece, jocul regional se complică tot mai mult prin intervenţia atat a unor actori statali precum China, Turcia, Arabia Saudită, SUA, Federaţia Rusă, Israel cât, mai ales, a unor actori nonstatali extrem de influenţi precum Banca Mondială şi organizaţia islamistă Frăţia Musulmană – la care se pare că se află una dintre „cheile” întregii probleme.

Iniţiatoare şi beneficiară a „primăverii arabe”, Mișcarea politico-socială ultraconservatoare panislamică intitulată Jama’ At Harakat Ikhwan al – Muslimeen (Ikhwan) – Frăția Musulmană^[38] a preluat oficial conducerea Egiptului în 30 iunie 2012 o dată cu victoria în alegeri a doctorului în inginerie Mohammed Morsi, fost conferenţiar al California State University, Northridge[39] şi preşedinte al Partidului Libertăţii şi Justiţiei, afiliat organizaţiei. Dar, intervenţia în forţă a armatei egiptene, fidelă valorilor seculare ale doctrinei Atatürk – Nasser, cu sprijinul nemijlocit al Arabiei Saudite şi al altor state din regiune[40], l-a înlăturat de la putere pe Morsi în data de 3 iulie 2013, reinstaurând statul laic egiptean. Pe cale de consecinţă, militanţii locali ai Frăţiei s-au regrupat în „state refugiu” precum:

• Turcia – unde Frăţia Musulmană a preluat puterea încă din anul 2003 prin Partidul Justiţiei şi Dezvoltării AKP[41] şi prin preşedintele Reçep Tayyip Erdoğan[42];
• Tunisia – unde Mişcarea Ennahda şi liderul său, Rachid Ghannouchi, erau foarte influenţi[43];
• Sudan – unde regimul generalului Omar al Bashir a fost adus la putere şi susţinut de Frăţia Musulmană Sudaneză[44], în ciuda divergenţelor dintre acesta şi liderul local al Frăţiei, Hassan Abd Allah al Turabi[45];
• Iordania – unde monarhia hashemită este supusă presiunii exercitate de palestinienii relocaţi (şi în mare parte încetăţeniţi) după anul 1948 (care, între timp, au depăşit 2 milioane din totalul de 9,5 milioane de cetăţeni iordanieni[46]), mare parte membri şi simpatizanţi ai Jabhat al-ʿAmal al-Islāmī – Frontului Acţiunii Islamice, partid afiliat Mişcării[47];
• Maroc – unde Partidul Justiţiei şi al Dezvoltării afiliat Mişcării a devenit principala forţă politică a ţării, câştigând scrutinul din anul 2016, când a obţinut şi postul de prim ministru prin reprezentantul său, Abdelilah Benkirane[48];
• Yemen – unde Congregaţia Yemenită pentru Reformă Al Islah, ramura politică a miliţiei salafite Frontul Islamic, afiliată Frăţiei Musulmane[49], a fost un actor major în cursul „primăverii” yemenite din anul 2011 şi al instabilităţii ulterioare;
• Qatar – unde activează una dintre cele mai vechi şi mai puternice filiale ale organizaţiei[50], susţinută financiar şi logistic de membrii casei dinastice al-Thani. De altfel, acest sprijin constant acordat Frăţiei, a reprezentat cauza reală a fracturii din cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), dintre Qatar şi monarhiile aliniate Arabiei Saudite, ostile ambiţiilor regimului de la Doha. Astfel, într-un gest fără precedent, în iulie 2017, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahreinul, cărora li s-au alăturat Egiptul, Yemenul şi Maldivele, au întrerupt relaţiile diplomatice cu Qatarul ca urmare a susţinerii acordate de acest stat Frăţiei Musulmane[51] şi proiectelor sale islamiste globale[52]. Totodată, saudiţii au publicat o listă de 12 organizaţii şi 59 de persoane afiliate Frăţiei, pe care le-au acuzat de activităţi teroriste, printre care şi unii membri ai familiei dinastice al-Thani[53];
• Palestina – unde Frăţia Musulmană se află la conducerea statului prin Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya – Mişcarea de Rezistenţă Islamică[54] Hamas,

precum şi în alte state, unde nucleele Frăţiei erau bine reprezentate şi tolerate de autorităţi.

Având poziţii influente în „statele refugiu”, Frăţia Musulmană şi-a declarat ostilitatea faţă de regimul preşedintelui el-Sisi, atât prin intermediul unor lideri politici afiliaţi din statele respective[55] cât şi direct, în cadrul conferinţelor organizate în Istanbul şi în Lahore[56]. În aceste condiţii, devine evident că, în cazul unui impact economic, chiar şi moderat, al Marelui Baraj Etiopian asupra agriculturii egiptene, revolta populaţiei afectate va fi imediat instrumentalizată de către islamişti, care vor încerca să stârnească o nouă „primavară” în Egipt. Pe cale de consecinţă, decizia Sudanului de a se alătura Etiopiei în acest potenţial conflict trebuie privită nu doar prin prisma beneficiilor comerciale ci şi prin intervenţia organizaţiei islamiste, aflate oficial la conducerea statului începând cu anul 1993.

Şi lucrurile nu se opresc aici. Dintre liderii „statelor refugiu” care au condamnat puciul secular de la Cairo, cel mai vocal a fost preşedintele Erdoğan, care a decis suspendarea relaţiilor diplomatice la nivel de ambasador dintre ţara sa şi Egipt[57]. Această decizie trebuie privită în conjuncţie cu inaugurarea la sfârşitul lunii septembrie 2017, în Somalia, a celei mai mari baze militare a Turciei dinafara teritoriului naţional[58], bază aflată în conjuncţie cu cea deja operaţională în Qatar. La rândul sau, Qatarul a dezvoltat o relaţie tensionată atât cu Egiptul, ca urmare a sprijinului acordat islamiştilor locali, cât şi cu aliaţii Arabiei Saudite din CCG.

Situaţia este şi mai complicată prin reaşezarea actualei politici externe americane pe făgaşul său tradiţional, proisraelian. Declaraţia preşedintelui Donald Trump de recunoaştere a Ierusalimului drept capitală a statului evreu[59] a declanşat un val de reacţii ostile din partea liderilor palestinieni[60] şi a aliaţilor lor, mai mult sau mai puţin conjuncturali, printre care Turcia şi Iranul[61]. Această declaraţie trebuie privită în continuarea ofensivei declanşate de noua putere de la Casa Albă împotriva islamismului global – identificat cu Frăţia Musulmană, ofensiv atât de sugestiv descrisă prin fotografia de grup (cu preşedintele Trump, regele saudit Salman şi preşedintele egiptean el-Sisi), care a încheiat lucrările Summit-ului de la Riyadh din mai 2017[62] (vezi fotografia din Fig.4).

Fig.4: Fotografie simbolică a Summit-ului de la Riyadh[63]

Totodată, este important de reţinut că liderul suprem al Frăţiei Musulmane, Mohamed Badie, condamnat la închisoare pe viaţă pentru numeroase infracţiuni printre care şi terorism, a afirmat în faţa completului de judecată egiptean că „Palestina este cauza noastră principală. Eliberaţi-ne şi vom elibera Ierusalimul şi Palestina”[64]. Şi, ar mai trebui reţinute atât atitudinea fermă împotriva acestei decizii a preşedintelui francez, Emmanuel Macron[65] şi a altor lideri europeni, cât şi protestele de stradă propalestiniene din Tunisia, Maroc, Algeria, Mauritania, Malaezia, Indonezia, Turcia şi Pakistan, state unde Frăţia Musulmană este bine reprezentată.

O altă „cheie” a potenţialului conflict se află la Beijing, China fiind unul dintre finanţatorii master-plan-ului de dezvoltare şi de transformare a Etiopiei într-o putere regională a Africii de Est. De altfel, implicarea Chinei în hidropolitica Nilului nu ar trebui să surprindă. Începand cu 1991, anul dispariţiei imperiului sovietic şi al reconfigurării sistemului internaţional, China a pătruns masiv în Africa, preluând spaţiile controlate de foştii competitori sovietici, români şi nu numai. Astfel, printr-o politică susţinută de tip smart power, care a combinat componenta economică, politică şi educativ – culturală cu sprijinul militar[66] China a devenit jucător geostrategic activ nu doar în statele africane ale fostului bloc comunist ci şi în cele cunoscute pentru orientarea pro-occidentală, precum Nigeria sau Africa de Sud, ca urmare a dezinteresului subsecvent afro-scepticismului[67], deja tradiţional, al politicii americane. Pe cale de consecinţă, ambiţiile Beijing-ului de a transforma Africa Subsahariană într-o a doua Chină, nu puteau să ocolească Etiopia, statul considerat a fi polul diplomatic al Africii Subsahariene, gazdă a sediului central al Uniunii Africane şi a Comisiei Economice ONU pentru Africa[68] – United Nations Economic Commission for Africa. Acest statut special al Etiopiei reprezintă un element de atractivitate pentru orice jucător geostrategic interesat să influenţeze procesul decizional din cadrul organismelor internaţionale care activează la nivel regional, chestiune care nu avea cum să scape diplomaţiei chineze. De altfel, investiţiile chineze în Etiopia nu se rezumă doar la infrastructura hidro-energetică ci ele vizează şi alte sectoare economice, de la infrastructura rutieră şi feroviară la telecomunicaţii, agricultură şi sectorul minier[69], statul african fiind unul dintre pilonii coridorului strategic sudic al Drumului Mătăsii – „One Belt One Road Initiative” (vezi harta din Fig. 5).

Fig.5: Harta Iniţiativei Drumului şi a Centurii Mătăsii[70]

Şi, nu trebuie omisă nici prezenţa militară chineză din Djibouti (unde funcţionează deja o bază militară) precum şi din alte state africane, prezenţă militară pe care am descris-o pe larg în lucrarea intitulată „Control of key maritime straits – China’s global strategic objective” – “Controlul strâmtorilor maritime – obiectivul strategic global al Chinei”[71]. Această prezenţă militară trebuie coroborată atât cu nevoia de securizare a investiţiilor şi, subsecvent, a dominaţiei chineze din Cornul Africii, cât şi cu interesul manifestat de Beijing în preluarea controlului traficului comercial prin Canalul Suez şi Golful Aden, interes concretizat prin transformarea Chinei în principalul partener al guvernului egiptean în implementarea marilor proiecte de dezvoltare durabilă[72].

Încă o „cheie” se află la Moscova, ale cărei trupe staţionează în peninsula Sinai, în cadrul Forţei Multinaţionale prevazute prin termenii Acordului de pace din anul 1978 dintre Egipt şi Israel, şi care a primit dreptul de folosinţă a unor baze militare egiptene pentru operaţiuni aeriene împotriva rebelilor/teroriştilor islamişti libieni şi numai[73]. Totodată, Rusia este un partener economic tradiţional al Etiopiei, în iunie 2017 cele două state fiind semnatarele unui memorandum privind cooperarea în domeniul nuclear[74].

O „cheie” foarte importantă se află la Washington unde, administraţia republicană şi-a declarat susţinerea atât pentru regimul secular al preşedintelui el-Sisi[75] cât şi pentru continuarea şi dezvoltarea parteneriatului strategic cu Etiopia[76]. De altfel, înafara prezenţei politice şi economice, SUA deţin şi o prezenţă militară consistentă în regiune, prin baza militară din Camp Lemonnier – Djibouti subordonată USAFRICOM.

Nu trebuie uitaţi nici Israelul, un jucător în general tăcut, dar prezent în regiune prin interesele sale directe de securitate care, de curând, prin vocea premierului Beniamin Netanyahu[77], şi-a declarat anvergura politică globală şi nici Iranul, adversarul declarat al statului evreu şi al monarhiei saudite, care îşi proiectează deja forţa în Yemen (prin rebelii houthis), în Siria şi în Liban (atât direct cât şi prin miliţiile Hezbollah).

Şi, mai sunt şi organizaţiile internaţionale active în regiune – de la Uniunea Africană şi Initiaţiva Bazinului Nilului până la ONU, Liga Arabă sau Consiliul de Cooperare al Golfului – care, chiar dacă nu deţin o „cheie”, neavând mize similare actorilor statali şi nonstatali, devin jucători influenţi atât în etapa preconflict prin asigurarea cadrului de dialog politic şi de mediere între părţi, cât, mai ales, în etapa postconflict, prin trupe de restabilire a păcii şi prin reconstrucţie. Trebuie însă amintit că aceste organizaţii internaţionale au capacităţi limitate de intervenţie, ca urmare a intereselor divergente ale membrilor săi, jucătorii geostrategici activi amintiţi anterior.

Prin urmare, impactul geopolitic al MBRE excede cu mult dimensiunile unui diferend local iar perspectivele nu par a fi deloc pozitive dacă ar fi să luăm în calcul raportul publicat în anul 2010 de către InterAction Council (I.A.C.) – Consiliului de Inter-Acţiune, un grup consultativ compus din foşti şefi de stat şi de guvern din 40 de state ale lumii, în care se atrage atenţia asupra unei potenţiale crize globale a apei cu impact „devastator în viitor” asupra păcii, stabilităţii politice şi dezvoltării economice viitoare a planetei^[78].

Care ar putea fi impactul unui conflict egipteano-etiopian asupra securităţii regionale? Răspunsul nu poate fi decât unul: devastator. Multitudinea jucătorilor cu interese contrare, interferenţa componentei islamiste şi a imperativelor de securitate ale unor jucători „cheie” din Orientul Mijlociu riscă să transforme Egiptul şi Etiopia în state eşuate, pe modelul sirian şi somalez. O astfel de perspectivă ar crea un patrulater de instabilitate care ar urma să fie delimitat pe latura nordică de o axă imaginară care ar uni Siria şi Libia trecând prin Egipt şi pe latura sudică de o axă imaginară care ar uni Yemen şi Etiopia trecând prin Somalia şi Eritreea. Apariţia acestui patrulater:

• ar afecta fluxurile maritime prin Canalul Suez, Golful Aden şi prin Strâmtoarea Bab el-Mandeb cu toate consecinţele aferente în plan economic şi strategic,
• ar exporta insecuritate prin amplificarea tensiunilor interconfesionale în centrul Africii realizând joncţiunea cu regiunile aflate sub controlul islamiştilor din vestul şi din nordul continentului, ducând la apariţia unei „centuri de instabilitate” transafricană,
• ar intensifica presiunea migraţiei în Europa şi ar sfârşi, cel mai probabil, prin a conduce la implozia UE ca urmare a adâncirii divergenţelor de fond, deja existente, între statele europene.

Este posibil să asistăm la izbucnirea unui război regional? Pe termen scurt (0-3 ani), având în vedere încrengătura de interese şi mai ales consecinţele unui astfel de conflict asupra echilibrului strategic din regiunea Mediteranei Levantine, a Africii Mediteraneene şi a Cornului Africii, răspunsul este negativ. Dar, cu toate acestea, nu poate fi exclusă posibilitatea iniţierii unor acţiuni de tip asimetric, menite să amplifice tensiunile dintre cele două state sau să sporească nemulţumirile în rândul populaţiei egiptene.

Pe termen mediu şi lung (3 – 20 de ani) însă, riscul izbucnirii unui astfel de conflict creşte, mai ales dacă, presiunii demografice exercitate de cei peste 600 de milioane de potenţiali locuitori ai zonei, i se vor adăuga următorii factori favorizanţi:

• nu va intra în vigoare un tratat privind cotele de repartiţie a apelor Nilului, acceptat de către toate statele riverane;
• economia Egiptului va continua să fie preponderent agrară, dependentă de apele Nilului;
• nu se va implementa un master-plan regional de lucrări hidrotehnice menite să combată evaporarea apelor Nilului;
• schimbările climatice vor accelera deşertificarea;
• diferendul va căpăta conotaţii interconfesionale şi interetnice;
• vor reapărea forţe politice interesate în crearea semicercului de instabilitate din estul şi sudul Mediteranei.

În orice caz, finalizarea şi operaţionalizarea MBRE reprezintă actul de naştere al Etiopiei în calitate de putere regională şi sfârşitul dominaţiei exclusive a Egiptului în Cornul Africii. Pornind de la mecanismele de declansare a eco – crizelor[79], analizate de Thomas Homer-Dixon, devine evident că, în lipsa unor măsuri eficiente politice, hidrotehnice, economice şi militare, bazinul Nilului ar putea deveni o „bombă cu ceas” care riscă să afecteze grav echilibrul strategic, politic şi demografic într-una dintre cele mai „fierbinţi” zone de pe glob. Pe cale de consecinţă, doar gestionarea mai eficientă a resurselor de apă şi găsirea formulelor de consens între politicile de grup „vor permite umanităţii să răspundă mai bine problemelor de astăzi şi dificultăţilor şi surprizelor la care ne putem aştepta în viitor din cauza încălzirii planetei^[80]”, cum bine afirma, în anul 2012, fostul premier canadian Jean Chretien, într-o reuniune a Consiliului de Inter-Acţiune.

Scris de Dr. Alba Iulia Catrinel Popescu Ph.D.

Bibliografie selectivă

1. Cooperative Framework Agreement, Nile Basin Initiative,http://www.nilebasin.org/index.php/nbi/cooperative-framework-agreement,
2. Das Neves D., The food situation in Ethiopia is also of great concern, UNDP, 30.05.2017, http://www.undp.org/content/undp/en/home/blog/2017/5/23/La-situation-alimentaire-en-Ethiopie-aussi-est-extr-mement-pr-occupante.html,
3. Ethiopia denies receiving funding from Qatar to build Renaissance Dam, MEMO Middle East Monitor, 24.11.2017, https://www.middleeastmonitor.com/20171124-ethiopia-denies-receiving-funding-from-qatar-to-build-renaissance-dam/,
4. Kirkpatrick D.D., In Snub to U.S., Russia and Egypt Move Toward Deal on Air Bases, New York Times, 30.11.2017, https://www.nytimes.com/2017/11/30/world/middleeast/russia-egypt-air-bases.html,
5. Former world leaders, including Jean Chretien, sound alarm on global water crisis, thestar.com, 10.09.2012, http://www.thestar.com/news/canada/2012/09/10/former_world_leaders_including_jean_chretien_sound_alarm_on_global_water_crisis.html,
6. Grand Ethiopian Renaissance Dam Project, https://www.salini-impregilo.com/en/projects/in-progress/dams-hydroelectric-plants-hydraulic-works/grand-ethiopian-renaissance-dam-project.html,
7. Greenfield D. , Muslim Brotherhood claims Saudi Arabia, Israel, America and Iran are behind coup, Frontpage, 10.08.2013, https://www.frontpagemag.com/point/200089/muslim-brotherhood-claims-saudi-arabia-israel-daniel-greenfield,
8. ISRAELI PM BENJAMIN NETANYAHU FULL SPEECH AT UN 9/19/17, https://www.youtube.com/watch?v=_JF9cWmjgEc,
9. Jones J., The Fashoda Incident, West Chester University, History, http://courses.wcupa.edu/jones/his312/lectures/ fashoda.htm,
10. Kameri-Mbote P., Water, Conflict, and Cooperation: Lessons From the Nile River Basin (No. 4), Wilson Center, http://www.wilsoncenter.org/publication/water-conflict-and-cooperation-lessons-the-nile-river-basin-no-4,
11. Kedar M., Why the Saudis and Muslim Brotherhood Hate Each Other, Arutz Sheva, 13.05.2014, http://www.israelnationalnews.com/Articles/Article.aspx/14994,
12. Landler M., Trump Recognizes Jerusalem as Israel’s Capital and Orders U.S. Embassy to Move, The New York Times, 06.12.2017, https://www.nytimes.com/2017/12/06/world/middleeast/trump-jerusalem-israel-capital.html,
13. Nile Basin Initiative: Water Resources Planning and Management Project, http://www.ess.co.at/WATERWARE/NILE/background.html,
14. Nisman D., China’s African Water Scramble, Huffington Post, https://www.huffingtonpost.com/daniel-nisman/chinas-african-water-scra_b_2248874.html,
15. Ozyagli F., Hassan Al-Banna: The man who started it all, World Bulletin, http://www.worldbulletin.net/personage/115124/hassan-al-banna-the-man-who-started-it-all,
16. Palestinians call ‘days of rage’ over US Jerusalem move, Al Jazeera, 06.12.2017, http://www.aljazeera.com/news/2017/12/palestinian-days-rage-trump-jerusalem-plan-171206103433314.html,
17. Popescu A.I.C., Control of key maritime straits – China’s global strategic objective, Geostrategic Pulse Supplement, No 225, 25.11.2016, INGEPO Consulting.
18. Popescu A.I.C., The decline of Kemalism and Turkey’s „grey zone” destiny, „GEOSTRATEGIC PULSE” Supplement, no 237, 20 May 2017, INGEPO-Consulting Braşov
19. Russia and Ethiopia sign a Memorandum of understanding on cooperation in peaceful uses of athomic energy, ROSATOM, 19.06.2017, http://www.rosatom.ru/en/press-centre/news/russia-and-ethiopia-sign-a-memorandum-of-understanding-on-cooperation-in-peaceful-uses-of-atomic-ene/,
20. Toshka Project – Mubarak Pumping Station/, Egypt, water-technology.net, http://www.water-technology.net/projects/mubarak/,
21. UNRWA, Where We Work, 01.12.2016, https://www.unrwa.org/where-we-work/jordan,
22. S. Relations With Ethiopia, US Department of State, BUREAU OF AFRICAN AFFAIRS, 10.05.2017, https://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/2859.htm,
23. Verhoeven H., Africa’s Next Hegemon: Behind Ethiopia’s Power Plays, 12.04.2015, http://ogadentoday.com/?p=6991,
24. Xuequan M., Ethiopia’s Grand Renaissance Dam 60 pct completed, Xinhua, 08.08.2017, http://www.xinhuanet.com/english/2017-08/08/c_136506781.htm,
25. Wolf A.T., Newton J.T., Case Study ofTransboundary Dispute Resolution: the Nile waters Agreement, Oregon State University, Institute for Water abd Watersheds, http://www.transboundarywaters.orst.edu/research/case_studies/Nile_New.htm.

 

 

[1]http://siteresources.worldbank.org/EXTAFRNILEBASINI/Images/map_full_size.jpg, accesat la data de 22.01.2018.

[2]Harold Edwin Hurst, Charles Gordon Smith, Magdi M. El-Kammash, Nile River, Britannica, https://www.britannica.com/place/Nile-River, accesat la data de 25.01.2018

^[3]Nile Basin Initiative: Water Resources Planning and Management Project, http://www.ess.co.at/WATERWARE/NILE/background.html, accesat la data de 25.01.2018.

^[4]Andrew Carlson, Who Owns the Nile? Egypt, Sudan and Ethiopia’s History-Changing Dam,vol.6, 06.03.2013, http://origins.osu.edu/article/who-owns-nile-egypt-sudan-and-ethiopia-s-history-changing-dam, accesat la data de 25.10.2015.

[5]David Das Neves, The food situation in Ethiopia is also of great concern, UNDP, 30.05.2017, http://www.undp.org/content/undp/en/home/blog/2017/5/23/La-situation-alimentaire-en-Ethiopie-aussi-est-extr-mement-pr-occupante.html, accesat la data de 25.01.2018.

^[6]Nile Basin Initiative: Water Resources Planning and Management Project, op.cit.

[7]Termen introdus de publicistul olandez Harry Verhoeven. Vezi: Harry Verhoeven, Africa’s Next Hegemon: Behind Ethiopia’s Power Plays, 12.04.2015, http://ogadentoday.com/?p=6991, accesat la data de 27.10.2015

[8]Bel Trew, Archeologists race to save Nubian history from Nile waters, The Times, 06.03.2017, https://www.thetimes.co.uk/article/archaeologists-race-to-save-nubian-history-from-nile-waters-q6r2rnckw, accesat la data de 27.02.2018

^[9]Jim Jones, The Fashoda Incident, West Chester University, History, http://courses.wcupa.edu/jones/his312/lectures/ fashoda.htm, accesat la data de 25.10.2015.

^[10]Daniel Doran, The Jonglei Canal Project: A Case Study on Water Security in Southern Sudan, Peace Operations Training Institute, http://www.peaceopstraining.org/cotipso/theses/the-jonglei-canal-project-a-case-study-on-water-security-in-sou/, accesat la data de 24.10.2015.

[11]Economic dimension of the conflict, http://www1.american.edu/faculty/singerman/eagleeyeondarfur/economicdimensionsmain.html, accesat la data de 12.01.2018

^[12]Aaron T. Wolf, Joshua T. Newton, Case Study ofTransboundary Dispute Resolution: the Nile waters Agreement, Oregon State University, Institute for Water abd Watersheds, http://www.transboundarywaters.orst.edu/research/case_studies/Nile_New.htm, accesat la data de 24.10.2015.

^[13]Martin W. Lewis, Religious Change and Tension in Ethiopia, GeoCurentts, 21.06.2013, http://www.geocurrents.info/cultural-geography/religion/religious-change-and-tension-in-ethiopia, accesat la data de 25.10.2017.

[14]Doctrină formulată de preşedintele tanzanian Julius Kambarage Nyerere (1922 – 1999).

[15]Alpha Bisima, A critical review of the ‘Nyerere Doctrine of State Succession’, Graduates Brain – box, 24.02.2011, http://graduatesbrain-box.blogspot.ro/2011/01/nyerere-doctrine-of-state-succession_24.html, accesat la data de 25.10.2015.

^[16]Patricia Kameri-Mbote, Water, Conflict, and Cooperation: Lessons From the Nile River Basin (No. 4), Wilson Center, http://www.wilsoncenter.org/publication/water-conflict-and-cooperation-lessons-the-nile-river-basin-no-4, accesat la data de 25.10.2015.

^[17]Este vorba despre Acordul de la Helsinki din 1966, Convenţia Naţiunilor Unite privind legiferarea utilizării non-navigabile a cursurilor de apă din 1997, Iniţiativa Nile Basin 1999.

^[18]Toshka Project – Mubarak Pumping Station/, Egypt, water-technology.net, http://www.water-technology.net/projects/mubarak/, accesat la data de 20.10.2015.

[19]Cooperative Framework Agreement, Nile Basin Initiative,http://www.nilebasin.org/index.php/nbi/cooperative-framework-agreement, accesat la data de 20.01.2018

[20]Mu Xuequan, Ethiopia’s Grand Renaissance Dam 60 pct completed, Xinhua, 08.08.2017, http://www.xinhuanet.com/english/2017-08/08/c_136506781.htm, accesat la data de 20.01.2018

^[21]Grand Ethiopian Renaissance Dam Project, https://www.salini-impregilo.com/en/projects/in-progress/dams-hydroelectric-plants-hydraulic-works/grand-ethiopian-renaissance-dam-project.html, accesat la data de 25.01.2018.

[22]Daniel Nisman, China’s African Water Scramble, Huffington Post, https://www.huffingtonpost.com/daniel-nisman/chinas-african-water-scra_b_2248874.html, accesat la data de 27.01.2018

[23] Jean Kumagai, The Grand Ethiopian Renaissance Dam Gets Set to Open, IEEE SPECTRUM, 30.12.2016, https://spectrum.ieee.org/energy/policy/the-grand-ethiopian-renaissance-dam-gets-set-to-open, accesat la data de 27.01.2018

[24]Jean Kumagai, op.cit.

^[25]Grand Ethiopian Renaissance Dam Project, op.cit.

[26]Ashok Swain, Qazal Jamali, The China Factor: New Challenges for Nile Basin Cooperation, New Routes: Water – a source of development and conflict, Volume 15, Life & Peace Institute, 3/2011, pp.7-10, http://ecopeaceme.org/uploads/New_Routes_March_2011_Published_Article.pdf, accesat la data de 27.03.2018

[27]Daniel Nisman, op.cit.

[28]Ayah Aman, Cairo taps World Bank to mediate Ethiopian dam dispute, AL-MONITOR, 12.01.2018, https://www.al-monitor.com/pulse/originals/2018/01/egypt-world-bank-intermediary-ethiopia-renaissance-dam.html, accesat la data de 27.01.2018

^[29]Harry Verhoeven, Africa’s Next Hegemon: Behind Ethiopia’s Power Plays, 12.04.2015, http://ogadentoday.com/?p=6991, accesat la data de 27.10.2015.

[30]Samy Magdy, Egypt warns Ethiopia Nile dam dispute is ‘life or death’, 18.11.2019, Times of Israel, https://www.timesofisrael.com/egypt-warns-ethiopia-nile-dam-dispute-life-or-death/, accesat la data de 27.01.2018

[31]Griff Witte, Egypt sees Ethiopian dam as a risk to water supply, The Guardian, 18.06.2013, https://www.theguardian.com/world/2013/jun/18/egypt-ethiopia-dam-blue-nile, accesat la data de 27.01.2018

[32]Situat la frontiera dintre Egipt şi Sudan, Barajul de la Aswan a fost construit de egipteni în anii 1960, cu sprijin sovietic, cu scopul de a regulariza inundaţiile, de a produce energie electrică şi de a stoca apa pentru perioadele secetoase.

[33]Mohamed Asal, Qatar funds Ethiopia’s dam to escalate crisis with Egypt, Egypt Today, 14.11.2017, https://www.egypttoday.com/Article/2/32555/Qatar-funds-Ethiopia%E2%80%99s-dam-to-escalate-crisis-with-Egypt, accesat la data de 25.01.2018.

[34]Daniel Nisman, op.cit.

[35]Ethiopia denies receiving funding from Qatar to build Renaissance Dam, MEMO Middle East Monitor, 24.11.2017, https://www.middleeastmonitor.com/20171124-ethiopia-denies-receiving-funding-from-qatar-to-build-renaissance-dam/, accesat la data de 25.01.2018.

[36]Ayah Aman, op.cit.

[37]Egypt, Ethiopia and Sudan to meet on Monday for Nile dam talks, MEMO Middle East Monitor, 28.01.2018, https://www.middleeastmonitor.com/20180128-egypt-ethiopia-and-sudan-to-meet-on-monday-for-nile-dam-talks/, accesat la data de 25.01.2018.

^[38]Fatma Ozyagli, Hassan Al-Banna: The man who started it all, World Bulletin, http://www.worldbulletin.net/personage/115124/hassan-al-banna-the-man-who-started-it-all, accesat la data de 29.03.2017

[39]Mohamed Morsy Fast Facts, CNN Library, 23.06.2016, http://edition.cnn.com/2012/12/28/world/meast/mohamed-morsy–fast-facts/index.html, accesat la data de 07.04.2017

[40]Daniel Greenfield, Muslim Brotherhood claims Saudi Arabia, Israel, America and Iran are behind coup, Frontpage, 10.08.2013, https://www.frontpagemag.com/point/200089/muslim-brotherhood-claims-saudi-arabia-israel-daniel-greenfield, accesat la data de 25.01.2018.

[41]Alba Iulia Catrinel Popescu, The decline of Kemalism and Turkey’s „grey zone” destiny, „GEOSTRATEGIC PULSE” Supplement, no 237, 20 May 2017, INGEPO-Consulting Braşov

[42]Pinar Tremblay, Muslim Brotherhood crumbling around Erdogan, AL-MONITOR, 24.01.2018, https://www.al-monitor.com/pulse/originals/2018/01/turkey-muslim-brotherhood-last-bastion-crumbling.html, accesat la data de 25.01.2018

[43]Hussein Ibish, Is this the end of the failed Muslim Brotherhood project?, The National, 05.10.2013,  https://www.thenational.ae/is-this-the-end-of-the-failed-muslim-brotherhood-project-1.478124, accesat la data de 25.01.2018

[44]National Islamic Front, http://www.sudanupdate.org/WHOSWHO/NIF.HTM, accesat la data de 07.07.2017

[45]Hassan al-Turabi, Sudan opposition leader who hosted Osama bin Laden, dies, The Guardian, 06.03.2016, https://www.theguardian.com/world/2016/mar/06/hassan-al-turabi-sudan-opposition-leader-who-hosted-osama-bin-laden-dies, accesat la data de 25.01.2018

[46]UNRWA, Where We Work, 01.12.2016, https://www.unrwa.org/where-we-work/jordan, accesat la data de 25.01.2018

[47]Curtis Ryan, Jordan’s Islamic Action Front Presses for Role in Governing, Carnegie Middle East Center, 19.08.2008, http://carnegie-mec.org/sada/20919, accesat la data de 07.07.2017

[48]Justice and Development Party: Morocco, 26.02.2016, InternationalRelations.org, http://internationalrelations.org/justice-and-development-party-morocco/, accesat la data de 08.07.2017

[49]Stacey Philbrick Yadav, Yemen’s Muslim Brotherhood and the perils of powersharing, Brookings, 2015, https://www.brookings.edu/wp-content/uploads/2016/07/Yemen_Yadav-FINALE.pdf, accesat la data de 07.07.2017, p.1

[50]Caroline Alexander, Sam Dodge, Muslim Brotherhood Is at the
Heart of Gulf Standoff With Qatar, Bloomberg, 07.06.2017, https://www.bloomberg.com/graphics/2017-muslim-brotherhood/, accesat la data de 07.07.2017

[51]Tamara Qiblawi, Mohammed Tawfeeq, Elizabeth Roberts, Hamdi Alkhshali, Qatar rift: Saudi, UAE, Bahrain, Egypt cut diplomatic ties,CNN, 27.07.2017, http://edition.cnn.com/2017/06/05/middleeast/saudi-bahrain-egypt-uae-qatar-terror/index.html,  accesat la data de 07.08.2017

[52]Mordechai Kedar, Why the Saudis and Muslim Brotherhood Hate Each Other, Arutz Sheva, 13.05.2014, http://www.israelnationalnews.com/Articles/Article.aspx/14994, accesat la data de 07.04.2017

[53]Terror list: 59 individuals and 12 Qatari-affiliated entities as listed in the Saudi, UAE, Bahraini, Egyptian statement, Arab News, http://www.arabnews.com/node/1112391/saudi-arabia, accesat la data de 07.08.2017 

[54]Nael Masalha, Shadi Hamid, More than just the Muslim Brotherhood: The problem of Hamas and Jordan’s Islamic Movement, BROOKINGS, 06.02.2017, https://www.brookings.edu/research/more-than-just-the-muslim-brotherhood-the-problem-of-hamas-and-jordans-islamic-movement/, accesat la data de 07.07.2017

[55]International reactions to Morsi’s removal, Al Jazeera, 05.07.2013, http://www.aljazeera.com/news/middleeast/2013/07/201373223029610370.html, accesat la data de 07.04.2017

[56]Al-Masry Al-Youm, Brotherhood international organization meets to examine escalation against Egypt,

EGYPT INDEPENDENT, 26.09.2013, http://www.egyptindependent.com/brotherhood-international-organization-meets-examine-escalation-against-egypt/, accesat la data de 07.01.2018

[57]Egypt downgrades diplomatic relations with Turkey, expels ambassador, Hürriyet Daily News, 23.11.2013, http://www.hurriyetdailynews.com/egypt-downgrades-diplomatic-relations-with-turkey-expels-ambassador-58413, accesat la data de 07.01.2018

[58]Turkey sets up largest overseas army base in Somalia, Al Jazeera, 01.10.2017, http://www.aljazeera.com/news/2017/10/turkey-sets-largest-overseas-army-base-somalia-171001073820818.html, accesat la data de 07.01.2018

[59]Mark Landler, Trump Recognizes Jerusalem as Israel’s Capital and Orders U.S. Embassy to Move, The New York Times, 06.12.2017, https://www.nytimes.com/2017/12/06/world/middleeast/trump-jerusalem-israel-capital.html, accesat la data de 07.01.2018

[60]Palestinians call ‘days of rage’ over US Jerusalem move, Al Jazeera, 06.12.2017, http://www.aljazeera.com/news/2017/12/palestinian-days-rage-trump-jerusalem-plan-171206103433314.html, accesat la data de 07.01.2018

[61]Olivia Beavers, Iran votes to declare Jerusalem ‘capital of Palestine’, The Hill, 27.12.2017, http://thehill.com/homenews/administration/366601-iran-votes-to-declare-jerusalem-the-capital-of-palestine, accesat la data de 07.01.2018

[62]Riyadh summit discusses ways of rooting out terrorism, Al Jazeera, 21.05.2017, http://www.aljazeera.com/news/2017/05/riyadh-summit-discusses-ways-rooting-terrorism-170521132843998.html, accesat la data de 07.01.2018

[63]Bridget Johnson, Al-Qaeda Slams Trump as ‘Hateful Crusader Master,’ Issues Fresh Call for Jihad, PJ MEDIA, 23.05.2017, https://pjmedia.com/homeland-security/2017/05/23/al-qaeda-slams-trump-as-hateful-crusader-master-issues-fresh-call-for-jihad/, accesat la data de 25.10.2015.

[64]Amira Abo el-Fetouh, Jerusalem is lost only in the eyes of the insolent, MEMO Middle East Monitor, 19.12.2017, https://www.middleeastmonitor.com/20171219-jerusalem-is-lost-only-in-the-eyes-of-the-insolent/, accesat la data de 25.01.2018.

[65]Peter Beaumont, Patrick Wintour, Macron tells Netanyahu that US recognition of Jerusalem is threat to peace, The Guardian, 10.12.2017, https://www.theguardian.com/world/2017/dec/10/benjamin-netanyahu-visits-europe-after-us-recognition-of-jerusalem-israel-capital, accesat la data de 07.01.2018

[66]Alba Iulia Catrinel Popescu, Control of key maritime straits – China’s global strategic objective, Geostrategic Pulse Supplement, No 225, 25.11.2016, INGEPO Consulting.

[67]Tendinţa de a marginaliza importanţa geopolitică şi geostrategică a Africii şi de a o reduce strict la condiţia de furnizor de materii prime. S-a conturat începând cu anul 1979, ca urmare a mutaţiilor din spaţiul islamic, şi s-a amplificat în ultimii 27 de ani.

[68]United Nations Economic Commission for Africa, https://www.uneca.org/pages/contacts, accesat la data de 07.01.2018

[69]Henok Tibebu, Ethiopia: Ethio-China Dynamic Economic Relations, The Ethiopian Herald, 18.02.2017,

http://allafrica.com/stories/201702180271.html, accesat la data de 07.03.2018

[70]Brian Eyler, Who’s afraid of China’s One Belt One Road Initiative?, East by Southeast, 24.04.2015, http://www.eastbysoutheast.com/wp-content/uploads/2015/04/One-Belt-One-Road.png, accesat la data de 07.03.2018

[71] Alba Iulia Catrinel Popescu, idem.op.cit. 

[72]Ibidem.

[73]David D. Kirkpatrick, In Snub to U.S., Russia and Egypt Move Toward Deal on Air Bases, New York Times, 30.11.2017, https://www.nytimes.com/2017/11/30/world/middleeast/russia-egypt-air-bases.html, accesat la data de 07.01.2018

[74]Russia and Ethiopia sign a Memorandum of understanding on cooperation in peaceful uses of athomic energy,  ROSATOM, 19.06.2017, http://www.rosatom.ru/en/press-centre/news/russia-and-ethiopia-sign-a-memorandum-of-understanding-on-cooperation-in-peaceful-uses-of-atomic-ene/, accesat la data de 07.01.2018

[75]Rachael Revesz, Donald Trump praises Egypt President al-Sisi and plans trip to Cairo, INDEPENDENT, 21.05.2017, http://www.independent.co.uk/news/world/americas/donald-trump-praises-egypt-president-abdel-fattah-al-sisi-safety-visit-cairo-saudi-arabia-meeting-a7747171.html, accesat la data de 07.01.2018

[76]U.S. Relations With Ethiopia, US Department of State, BUREAU OF AFRICAN AFFAIRS, 10.05.2017, https://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/2859.htm, accesat la data de 07.01.2018

[77]ISRAELI PM BENJAMIN NETANYAHU FULL SPEECH AT UN 9/19/17, https://www.youtube.com/watch?v=_JF9cWmjgEc, accesat la data de 07.01.2018

^[78]Former world leaders, including Jean Chretien, sound alarm on global water crisis, thestar.com, 10.09.2012, http://www.thestar.com/news/canada/2012/09/10/former_world_leaders_including_jean_chretien_sound_alarm_on_global_water_crisis.html, accesat la data de 25.10.2015.

[79]Thomas F. Homer-Dixon, Environmental Scarcities and Violent Conflicts: Evidence from Cases, Part 1, Peace and Conflict Studies Program, University of Toronto International Security, Vol. 19, No. I (Summer 1994), pp. 5-40, http://dlc.dlib.indiana.edu/dlc/bitstream/handle/10535/2855/Environmental_Scarcities_and_Violent_Conflict.pdf?sequence=1, accesat la data de 25.03.2018

^[80]Former world leaders, including Jean Chretien, sound alarm on global water crisis, Idem.op.cit.