Abstract: La data de 8 iunie 2015, geopoliticianul rus Serghei Alexandrovici Karaganov, autorul doctrinei care îi poartă numele, publica articolul intitulat Eurasian Way Out of the European Crisis[1], în care pleda pentru o Uniune a Europei „care să se întindă de la Lisabona la Vladivostok, un spaţiu uriaş de liber schimb şi liberă circulaţie”, garantată de tratate de securitate colectivă între state şi organizaţii, care va „rezolva” problema „zonelor gri” din Turcia, Moldova, Ucraina şi Georgia. Includerea Turciei în categoria „zonelor gri” din bazinul Mării Negre, la un loc cu state provenite din fostul spaţiu sovietic, părea destul de hazardată la momentul respectiv, având în vedere cei peste 60 de ani de apartenenţă turcă la structurile NATO, perioadă care i-a conferit o cupolă de securitate tradusă printr-o dezvoltare economică remarcabilă. Dar, renunţarea la tradiţia kemalistă care interzice amestecul religiei în sfera politico-militară, autoritarismul şi populismul guvernării Erdoğan par să împlinească destinul sumbru al Turciei, prefigurat de geopoliticianul rus. În ce direcţie se îndreaptă Turcia erdoğanistă? Va reveni la statutul de neutralitate, împlinind „profeţia” lui Karaganov? Va deveni o contrapondere a Arabiei Saudite sau va împărţi cu aceasta rolul de lider al lumii islamice sunnite? Sau din contra, pragmatismul va învinge şi Turcia kemalistă va renaşte din propria-i „cenuşă”?

Key words: Turcia, conservatorism, kemalism, califat, neo-otomanism, Frăţia Musulmană, hanabilah, bazinul Mării Negre, Federaţia Rusă, NATO.

Motto – “Minaretele sunt baionetele noastre, cupolele lor coifurile noastre, moscheile sunt cazărmile noastre și credincioșii, soldații noștri/ Această armată divină îmi aşteaptă religia,/ Allah e mare, Allah e mare.”- Ziya Gokalp “Rugăciunea soldatului”

Considerat a fi o „eminenta cenusie” a geopoliticii rusesti contemporane, Serghei Alexandrovici Karaganov, decan al Şcolii de Economie Internaţională şi Politică Externă din Moscova si consilier pe probleme de politică externă al preşedintelui Vladimir Vladimirovici Putin, a publicat, la data de 8 iunie 2015, articolul intitulat Eurasian Way Out of the European Crisis, în care a sustinut crearea unei Uniuni a Europei „care să se întindă de la Lisabona la Vladivostok, un spaţiu uriaş de liber schimb şi liberă circulaţie”, garantat de tratate de securitate colectivă între state şi organizaţii, care vor „rezolva” problema „zonelor gri” [2] din Turcia, Moldova, Ucraina şi Georgia[3].

Includerea Turciei în categoria „zonelor gri” din bazinul Mării Negre, la un loc cu state provenite din fostul spaţiu sovietic, părea destul de hazardată la momentul respectiv, având în vedere cei peste 60 de ani de apartenenţă turcă la structurile NATO, care i-au conferit o foarte eficienta cupola de securitate. Prin urmare, atribuirea acestui statut propriu statelor esuate, aflate in imposibilitatea de a-si exercita controlul asupra propriului teritoriu si, in extenso, statelor tampon (mai degraba denumite „pantec moale”) lipsite de garantii de securitate si incapabile de a-si proiecta puterea in vecinatatea lor imediata, nu putea decat sa surprinda.

„Inadvertenta” lui Karaganov era cu atat mai mare cu cat, in anul 1997, Aleksandr Gelievici Dughin, cealalta „eminenta cenusie” de la Kremlin, trasa axe strategice[4] menite sa izoleze şi sa încercuiasca Turcia, bastionul atlanticist din Levant, de al carui control depinde transformarea sau nu a Marii Negre intr-un „lac” rusesc[5]. Dar, actualele procese geopolitice din spatiul turc, renunţarea la tradiţia kemalistă care interzice amestecul religiei în sfera politico-militară, autoritarismul şi populismul guvernării Erdoğan par să împlinească destinul sumbru al Turciei, prefigurat de geopoliticianul rus.

In ce directie se indreapta Turcia erdoğanista? Va reveni la statutul de neutralitate, implinind „profetia” lui Karaganov? Va deveni o contrapondere a Arabiei Saudite sau va imparti cu aceasta rolul de lider al lumii islamice sunnite? Sau din contra, pragmatismul va învinge şi Turcia kemalistă va renaşte din propria-i „cenuşă”

Scurt intermezzo ideologic

Conservatorismul reprezinta doctrina politică fundamentata de filozoful irlandez Edmund Burke[6](1729-1797) ca reactie la ideile de constituționalism, democrație liberală, alegeri libere și corecte, drepturi ale omului, comerț liber, libertate religioasă, proprii liberalismului european din secolele XVII și XVIII. Aparatul axiomatic conservator, centrat pe respectarea si mentinerea tradiției (sociale, culturale, confesionale, ideologice, economice, politice), sustine ca:

  • omul este o ființă eminamente religioasă si, pe cale de consecinta, religia reprezinta axul in jurul caruia se construieste societatea civilă;
  • interesul societatii/statului primeaza in fata interesului individului (viziune statocentrica);
  • răul este specific doar ființei umane, nu și instituțiilor statului;
  • drepturile individului decurg din obligațiile sale;
  • inegalitatea umană, consecinta naturala a organizării sociale, nu se accepta in privinta moralitatii indivizilor.

Unipolaritatea ultimilor 26 de ani a impus, in plan ideologic, suprematia doctrinei neoliberale construita în jurul conceptelor de libertate, progres, mișcare, de participare minimală a statului în decizia economica si de pozitionare a individului in centrul preocuparilor de securitate ale statului. Deși nu contestă caracterul anarhic al mediului de securitate și nici caracterul sau competițional, neoliberalii susțin că doar integrarea într-o piață comună și sistemul comun de securitate pot aduce stabilitate. Uniunea Europeana, produs regional al globalizarii, a reprezentat materializarea acestei teorii. Iar, cosmopolitanismul neoliberal a adaugat componenta morala, cu rol normator al comunității globale si al pieței comune. Si, pentru ca sistemul internaţional a fost unipolar, neoliberalismul a fost asimilat unui instrument ideologic de expansiune a puterii hegemonului american.

In contrapondere, conservatorismul a devenit tot mai vizibil in zonele de marginalitate ale sistemului globalizat, precum America de Sud si Africa dar si in zonele de compresie dintre spatiile globale (occidental si non-occidental) precum Orientul Mijlociu si Estul Europei. Ulterior, conservatorismul a devenit ideologia contestatarilor sistemului international, incepand cu puterile emergente (China si Rusia) si continuand cu state nemultumite de ecuatia de putere regionala, ca de exemplu Marea Britanie, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia si Turcia. De altfel, in ultimul deceniu s-a constatat aparitia unor forme hibride, de democratii partiale, numite sisteme iliberale, care amesteca principii liberale precum democratia, constitutionalismul, multipartitismul cu autoritarism si restrangerea libertatilor civile, exemplul clasic fiind spatiul fostului imperiu sovietic. Totul a culminat, insa, cu victoria in alegeri, in noiembrie 2016, a presedintelui american Donald Trump, a carui campanie a fost dominata de discursuri de tip neoconservator jacksonian[7], cu teme izolationiste, protectioniste, antiglobaliste si iliberale.

In lumea islamica, conservatorismul s-a manifestat atat in spatiul Shi’a unde teocratia iraniana a reimpus normele Shari’a dupa succesul Revolutiei Islamice din anul 1979, cat si in spatiul Sunna unde revirimentul scolii juridice hanabilah/hanbalite, ultraconservatoare, a adancit prapastia culturala dintre musulmanii hanbaliti si restul lumii.

Conservatorismul Sunna (cutuma, traditia profetului)

Islamul nu este doar o religie. Islamul reprezinta un sistem juridic, social, administrativ, politic. Dupa schisma islamica dintre anii 655-661, care a dus la separarea musulmanilor în cele doua mari confesiuni[8], s-au diferentiat scoli juridice avand modalitati diferite de interpretare a dreptului canonic, derivate din Coran, cutuma (Sunna), reflectie si consensul invatatilor (iğmā ulamā). In sunnism s-au constituit scolile malekita[9], shafiita[10], hanefita si hanabilah/hanbalita. Primele trei scoli juridice accepta ajustarile cutumei ca urmare a reflectiei credinciosilor, fiind considerate moderate. Spre exemplu, hanefismul  teoretizat de clericul Abū Ḥanīfa an-Nu‘man ibn Thābit (700-767), care a dominat cea mai mare parte a fostului Imperiu Otoman (cu exceptia nordului Africii) si a Imperiului Mogul, a combinat preceptele Coranului, cutuma si consensul invatatilor cu reflectia individuala, analogia (Qiyas), preferinta juridica (Istihsan) si traditia locala (Urf). Moderatia hanefita a otomanilor a fost una dintre cheile mentinerii unitatii si stabilitatii imperiului in conditiile unei mari diversitati etnice si confesionale precum si o supapa ideologica care a permis schimburile culturale cu civilizatiile non-musulmane.

Scoala hanabilah / hanbalita, fondata de clericul Musnad Imam Ahmad bin Hanbal (780-855) respinge cu desăvârșire reflecția, susținând aplicarea strictă a Coranului și a cutumei[11]. A avut putini adepti ca urmare a austeritatii pe care a impus-o credinciosilor, motiv pentru care influenta sa a fost minora in primele secole ale expansiunii islamice. A fost „resuscitata” abia in secolul al XIV-lea, de catre clericul arab Ahmad Ibn Taymiyyah (1263-1328), iritat de apetenta pentru lux a societății otomane si de indepartarea acesteia de la idealul salafit[12] (stramosesc) al lumii medineze din perioada Profetului[13]. Devenind o amenintare la adresa randuielii otomane, invatatura hanbalita a fost interzisa pe teritoriul imperiului astfel ca, din nou, influenta sa a devenit nesemnificativa. In secolul al XVIII-lea, scoala hanbalita a fost din nou „resuscitata” de catre clericul beduin Muhammad bin ’Abd al-Wahhab (1703-1792), care a reluat în „Cartea Unității” criticile lui Ibn Taymiyyah la adresa decadenței otomane[14], pe care le-a proiectat asupra tuturor celor care nu se aliniază rigorilor hanbalite, de la sunniții care aparțin altor școli juridice, la shiiți, khagiriți și ceilalti reprezentanți ai denominațiunilor islamice, creștini si evrei[15] etichetati drept takfir – apostati, carora le-a declarat jihad – „război” „până când nu mai există necredința”. Identificand oportunitatea ideologica oferita de tezele lui ’Abd al-Wahhab pentru capacitarea triburilor de beduini interesate sa înlăture dominația otomana din Peninsula Araba și, mai apoi, a celei coloniale, clanul condus de Shaykh-ul ibn Saud[16] a adoptat doctrina hanbalita (wahhabită) „un Allah, un stăpân, o lege: accepți sau mori[17] drept scoala juridica oficiala a dinastiei. Masacrele saudite din Karbala (1801), Mecca și Medina (1803) au determinat reacția otomanilor care au blocat, pentru ultima data, expansiunea ideologiei hanbalite. Dar, procesele geopolitice contemporane, ecuatia de putere din Orientul Mijlociu consecutiva succesului Revolutiei Islamice din Iran și dependența globală de hidrocarburile saudite, au facilitat rezurecția casei Saud și a wahhabismului[18].

Petro-wahhabismul saudit si al monarhiilor aliniate din Golful Persic reprezinta un amestec extrem de eficient de ideologie hanbalita cu petrodolari si interese geopolitice. Profitand de disolutia treptata a nationalismului arab (puternic sprijinit de Moscova in perioada bipolaritatii), petro-wahhabismul a subrezit, in ultimii 27 de ani, scolile islamice sunnite moderate din Magreb și Africa Subsahariană, din Asia de Sud și Asia Centrală, alimentand islamismul radical.

Rolul catalitic al ideologiei hanbalite asupra paturilor sociale nemultumite a fost intuit si de alti clerici arabi, proveniti din regiuni ocupate de imperiul otoman si, mai apoi, de imperiile coloniale francez si britanic.

Hassan al Bannā (1906-1949), fiul imamului egiptean hanbalit Shaykh Ahmad Abd al-Rahman al-Bannā al-Sa’ati, a întemeiat, in anul 1928, in orasul Ismailia, mișcarea politico-sociala ultraconservatoare panislamica intitulata „Frăția Musulmană[19]Ikhwan. Scopul declarat al Miscarii a fost acela de a readuce valorile medineze in randul musulmanilor, de a contracara naționalismul secular arab inspirat de Reforma Turca si de a alunga colonistii occidentali de pe pamanturile Islamului. Retorica islamista radicala a lui al-Bannā, cel care considera legea islamica Shariah de provenienta divina, a fost dezvoltata ulterior de teoreticianul egiptean Sayyid Qutb (1906-1966), lider al Miscarii intre anii 1950-1960, executat de guvernul egiptean pentru radicalism si incitare la violenta extrema precum si de liderul spiritual al Miscarii, Sheikh Yusuf al-Qaradawi, cel care spunea ca „nu exista dialog intre ei (evreii) si noi, altul decat limbajul sabiei si al fortei[20].

Juristul egiptean Hassan Al-Hudaybi (1891-1973), al doilea lider marcant al Miscarii, a mai nuantat retorica radicala, eliminand conceptul cheie de takfir, motiv pentru care, de atunci, unii analisti considera „Fratia Musulmana” drept o organizatie „moderat islamista”. In anul 2007, „Fratia” a publicat Draft Platform of Political Party[21]– proiectul de constituire a unui partid politic, care nu a fost niciodata finalizat, apreciat de unii analisti optimisti a fi un pas spre democratizare, in fapt o „democratizare” sub rigorile Shariah. Realitatea este, insa, cu totul alta. „Fratia Musulmana” este profund scindata ideologic intre radicali si „moderati”[22], intre vechii activisti din echipa lui Qutb si adeptii lui Al-Hudaybi, existand temerea ca, pe fond, discursul “moderat” nu reprezinta altceva decat o camuflare inteligenta a aceluiasi radicalism hanbalit. O temere intemeiata avand in vedere radacinile ideologice ale Miscarii. Dar, asocierea cu gruparile teroriste Hamas, Jihadul islamic, Hezbollah[23] precum si sloganurile „Miscarii” tradeaza islamismul radical, hanbalit care anima „Fratia Musulmana”: „Allah este obiectivul nostru; Qur’an-ul este Constitutia; Profetul este Conducatorul; Jihadul este Calea; Moartea pentru Allah este Dorinta noastra”, „Credinciosii nu pot fi decat Frati[24]. Intrebarea logica este impotriva cui este directionat acest Jihad, care presupune moartea pentru Allah? Ceea ce, evident, conform scolii juridice fondatoare, conduce la conceptul de takfir. Prevalandu-se de aceasta prezumata „moderatie”, „Fratia Musulmana” a penetrat intreaga lume islamica si nu numai, activand direct sau prin organizatii afiliate in cel putin 31 de state precum Egipt, Iran, Arabia Saudita, Siria, Turcia, Bahrain, Palestina, Irak, Iordania, Qatar, Kuweit, Liban, Emiratele Arabe Unite, Yemen, Algeria, Libia, Mauritania, Maroc, Nigeria, Pakistan, Somalia, Sudan, Tunisia, Indonezia, Malaezia, Maldive, Tadjikistan, Federatia Rusa, Israel, Marea Britanie, SUA si in regiunile controlate de kurzi[25],[26]. Ceea ce este cu adevarat interesant este faptul ca, in timp ce unele state, ca de pilda Federatia Rusa, Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite, Egipt si Siria, au declarat aceasta organizatie terorista si au interzis-o prin lege, in alte state precum Israel, Bahrain, Kuweit, Iordania si Yemen, „Miscarea” are reprezentare parlamentara[27]. Mai mult, conform unui articol publicat de Brookings[28], unul dintre cei doi vicepresedinti al Irakului din timpul ocupatiei americane era membru al „Fratiei” (Ibrahim al-Eshaiker al-Jaafari/Rowsch Shaways) iar, in Maroc, unul dintre cele mai influente partide politice este asociat acestei organizatii (Justice and Development Party – Partidul Justitiei si al Dezvoltarii).

În toti acesti 90 de ani, „Frăția Musulmană” a reprezentat principala forță de opoziție a guvernelor naționaliste arabe din Nordul Africii și din Peninsula Arabă, initiatoare și principala beneficiară, alaturi de wahhabism, a vidului de putere creat de „primăvara arabă” dintre anii 2010 – 2012. Atat misionarii wahhabiti cat si activistii „Frăției Musulmane” au speculat economic cele două mari vulnerabilități ale societății postcoloniale, aflate în relație biunivocă – neopatriarhatul și guvernarea slabă, model preluat ulterior de „administratiile” altor grupari si organizatii islamiste. Pe scurt, modelul „Fratiei” consta in interventia eficienta, organizata, prompta in ajutorul populatiei musulmane abandonate de administratii incompetente si corupte. Acolo unde guvernele sunt incapabile de a oferi solutii saraciei si insecuritatii in care se zbate populatia locala, aceste structuri de „intrajutorare islamica” vin cu fonduri menite sa stabilizeze problemele, „la pachet” cu ideologie islamista. O activitate caritabila care ascunde o agenda islamista foarte incisiva.

Prin urmare, fiind de sorginte hanbalita, „Fratia Musulmana” nu poate dezvolta un „islamism moderat” asa cum sustin unele voci, contradictia fiind ontologica. De altfel, insusi termenul de islamism care implica automat conotatia unui fenomen politic, al unui activism politic islamic, nu poate fi asociat cu ideea de moderatie, ca urmare a actiunilor de prozelitism, de respingere a culturilor non-musulmane, de redesteptare a rigorilor si preceptelor salafite.

Scurte precizari despre Kemalism

Kemalismul reprezinta ideologia fondatoare a statului turc modern. Fiind, inainte de toate, o reactie adaptativa a societatii turcesti fata de anacronismul medieval al otomanismului, kemalismul s-a bucurat de o larga acceptare in randul elitei militare. Pe fond, doctrina politica a parintelui Turciei moderne, presedintele Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938), a preluat temele liberale ale vremii inglobandu-le in reforme menite sa separe statul de autoritatea religioasa. Ramane antologica fraza din discursul de abolire a Califatului: „religia Islamica va fi inlaturata daca va sfarsi prin a se transforma intr-un instrument politic, asa cum a fost cazul in trecut[29], rostit de Atatürk in data de 1 martie 1924[30]. Secularizarea a vizat sectoarele cheie ale societatii, de la administratie, educatie, cultura, sanatate, la institutiile de forta ale statului. Abolind sultanatul, inlaturand traditia califatului si adoptand grafia latina, reforma kemalista a reusit sa limiteze dezastrul generat de implozia Imperiului Otoman consecutiva infrangerii din Primul Razboi Mondial si sa acopere decalajul imens de dezvoltare fata de statele occidentale. Nationalismul otoman al secolului al XIX-lea, de tip conservator, generat de  nevoia de a mentine unitatea imperiului multietnic si multiconfesional, a fost inlocuit de nationalismul luminat al lui Atatürk.

Impactul kemalismului a fost covarsitor asupra lumii islamice sunnite. Nationalismul secularizat si republican turc a devenit modelul si catalizatorul nationalismului arab care a  contrabalansat, timp de 80 de ani, influenta mulahhilor in viata politica a Africii de Nord si a Orientului Mijlociu. De la Zaki al Arsuzi (1900-1968), sociologul sirian care a teoretizat doctrina ba’ath-ista (a reînvierii arabe), la presedintele egiptean Gamal Abdel Nasser (1918-1970), liderul ba’ath-ismului egiptean numit si nasserism, toti conducatorii societatii arabe secularizate datoreaza aceasta directie de gandire kemalismului si succesului proiectului democratic al Turciei. Kemalismul, ba’athismul si nasserismul au fost expresiile liberalismului in spatiul islamic sunnit, care au impiedicat crearea ummahlumii islamice si a califatului global.

Turcia “Fratiei Musulmane”

Recep Tayyip Erdoğan, presedintele in exercitiu al Turciei, este un produs al ideologiei islamiste promovate de ramura turca a „Frăției Musulmane” intitulata Milli Görüş – „Viziunea Nationala” si de liderul acesteia, Necmettin Erbakan[31](1926 – 2011). Ales primar al Istanbul-ului in anul 1994, din partea Refah PartisiPartidului Prosperității condus de Erbakan, ajunge dupa gratii in anul 1999, ca urmare a islamismului promovat public. Poezia “Rugaciunea Soldatului”, scrisa de poetul Ziya Gokalp (1876 – 1924) in anul 1912, recitata de Erdoğan in data de 6 decembrie 1997, in cadrul unei adunari publice din Siirt, avea sa duca la interzicerea partidului lui Erbakan si la condamnarea liderilor sai. In anul 2002, dupa ce şi partidul islamist Fazilet – al Virtutii a fost interzis de Curtea Constitutionala, impreuna cu Abdullah Gül[32] si cu alti membri reformatori, a infiintat Adalet ve Kalkınma Partisi – Partidul Dreptății și Justiției, abreviat AKP. Un an mai tarziu, cu un discurs de tip secular, in care s-a dezis de orientarile islamiste anterioare, Erdoğan a devenit prim-ministru din partea acestei formatiuni politice. In anul 2014, Erdoğan a fost ales presedinte al republicii fiind nevoit sa renunte la apartenenta politica oficiala.

In tot acest interval de timp, Erdoğan a fost acuzat ca in spatele „conservatorismului democratic” al unui Islam secular orientat spre sufism ar ascunde o agenda islamista, un plan bine pus la punct de transformare a Turciei intr-un califat condus de „Fratia Musulmana”. Acuzatii nicidecum lipsite de substrat.

Dupa caderea manu militari, in iulie 2013, a administratiei egiptene a „fratelui musulman” Muhammad Morsi, Turcia a devenit safe havenrefugiu si centru de comanda al „Fratiei Musulmane”[33]. De la declaratiile de condamnare a brutalitatii cu care fortele de securitate egiptene au imprastiat protestatarii islamisti din pietele Rabaa al-Adawiya si al-Nahda[34] la recentele critici la adresa intentiei administratiei Trump de a introduce „Fratia” in randul organizatiilor teroriste[35], tot comportamentul politic ulterior al actualului presedinte turc a sustinut agenda conservatoare, de stergere a mostenirii kemaliste. Argumentand ca nu este o grupare armata ci o miscare ideologica[36], dar omitand sa aminteasca trecutul presarat de asasinate politice, razmerite si de miscari insurgente al organizatiei, regimul Erdoğan s-a autodefinit drept protectorul „Fratiei Musulmane”, pe modelul consacrat deja de Iran – Hezbollah.

Evident, sprijinul acordat organizatiei nu s-a limitat doar la declaratii. In anul 2011, Turcia premierului (pe atunci) Erdoğan a sprijinit „primavara” egipteana soldata cu caderea regimului Mubarak si cu preluarea puterii de catre „Fratii Musulmani”[37]. Dupa succesul puciului secular din Egipt, membrii „Fratiei” au ajuns pe teritoriul turc cu largul concurs al „fratilor” palestinieni din Hamas si al autoritatilor din Qatar. Ulterior, in septembrie 2014, Turcia, prin presedintele Erdoğan, a oferit gazduire liderilor „Fratiei” expulzati din Qatar[38] la cererea Arabiei Saudite si a Emiratelor Arabe Unite dar si celorlati „frati” expulzati, la cererea Egiptului, din Tunisia, Iordania, Algeria si Sudan, dupa revoltele esuate din cursul „primaverii arabe”. Chiar si dupa arestarea lui Morsi si interzicerea organizatiei pe teritoriul Egiptului, Turcia a continuat sa asigure sprijin politic, de intelligence si militar „Fratiei”, fiind de notorietate arestarea, in anul 2014, de catre autoritatile de la Cairo, a ofiterului turc Irshad Hoz, acuzat ca furniza armament si luptatori organizatiei[39].

In luna octombrie 2011, la Istanbul, s-au desfasurat lucrarile unei conferinte a „Fratiei Musulmane” unde s-au pus bazele Consiliului National Sirian (SNC), o coalitie de forte anti-Assad alcatuita din „Frati” refugiati din Siria si nu numai, militanti apartinand militiei sunnite intitulate Grupul celor 74, cateva factiuni kurde, alawite si assiriene[40]. SNC, controlat practic de „Fratie”, a fost principalul beneficiar al asistentei militare americane, europene si saudite[41]. Dar, mare parte a armamentului, echipamentelor si a munitiei primite de „rebelii Fratiei Musulmane” a sfarsit prin a alimenta gruparile jihadiste care operau pe teritoriul sirian[42], transformand strategia administratiei Obama si a aliatilor sai intr-un esec cu consecinte majore asupra dezvoltarii ulterioare a ostilitatilor.

In cursul anului 2013, tot la Istanbul, au avut loc doua din cele trei „conferinte” organizate de Brotherhood’s International Center for Studies and Training – Centrul International de Studii si Antrenament al Fratiei, destinate elaborarii strategiilor viitoare ale organizatiei. Prima dintre ele, din data de 10 iulie, a reunit membri Hamas alaturi de lideri marcanti ai organizatiei precum Youssef Moustafa Nada[43], Rashed Al Ghanoushi, Mohamed Riyad Al Shafaka[44]. Deciziile „conferintei” au fost de continuare a opozitiei fata de „guvernul ilegitim” egiptean prin campanii de informare a populatiei, aducerea in fata justitiei a militarilor implicati in puci, apeluri la insubordonare civica. Celelalte doua „conferinte” – reuniuni ale liderilor „Fratiei” s-au desfasurat simultan in orasul Lahore din Pakistan si in Istanbul, in perioada 25-26 septembrie 2013[45]. In Lahore, „conferinta” a fost discreta, reunind lideri din Maroc, Malaezia, Mauritania, Libia, Somalia, Siria si din Kurdistanul Irakian[46]. Cu aceasta ocazie s-a decis planul de actiune privind situatia din Egipt dar si din celelalte state care au decis expulzarea activistilor, precum Tunisia, Sudan, Iordania, Algeria si statele apartinand Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG). La Istanbul, s-a desfasurat o „conferinta” publica a „Fratilor Musulmani” deveniti intre timp membri ai Uniunii Parlamentare Islamice.[47] Totodata, Turcia a sprijinit constituirea structurilor de guvernare egiptene „in exil” precum Consiliul Revolutionar Egiptean si Parlamentul Egiptean din exil[48], si a oferit spatiu in mass media nationala criticilor regimului militar de la Cairo, canale TV islamiste precum Rabaa, Al Maidan, Al Hewar, Al Sharq, Mekameleen transmitand de pe teritoriul turc[49]. La insistenta Arabiei Saudite, in cursul anului 2015, presedintele turc a conditionat reconcilierea relatiilor cu regimul generalului egiptean Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil el-Sisi de indeplinirea a patru conditii legate, evident, de activitatea „Fratiei Musulmane” respectiv: eliberarea lui Muhammad Morsi, eliberarea tuturor membrilor „Miscarii” aflati in detentie, anularea tuturor condamnarilor la moarte si abolirea oricarei interdictii de desfasurare a activitatilor politice – conditii evident inacceptabile pentru regimul de la Cairo[50].

Insa, devotiunea regimului Erdoğan fata de islamismul promovat de „Fratia Musulmana” nu s-a limitat la sustinerea organizatiei ci a vizat, in primul rand, implementarea politicii interne conservatoare si eliminarea kemalismului din societatea turca. Readucand religia in administratie si resuscitand ideea califatului si a sultanatului, Erdoğan a pus bazele unui nationalism de tip neo-otoman. Dar, neo-otomanismul presedintelui turc este unul ultraconservator, consfintind astfel victoria scolii juridice hanbalite, tocmai instrumentul ideologic utilizat de triburile arabe pentru a distruge dominatia imperiului otoman.

Lista masurilor anti-kemaliste incepe din 2004, din perioada in care Erdoğan era premier si Abdullah Gül era presedinte, cu tentativa de introducere in codul penal a infractiunii de adulter, urmata de numirea in pozitii cheie ale administratiei a unor persoane cunoscute pentru orientarea islamista si se continua cu desecularizarea educatiei[51] si a administratiei[52] prin abolirea interdictiei de purtare a hijabvalului si prin impunerea drept criterii de admitere in universitati absolvirea unor examene de religie in colegii islamice. Intre anii 2013 – 2014, tandemul islamist Gül – Erdoğan a promulgat legi privind restrictionarea vanzarilor de bauturi alcoolice[53], cenzura internetului[54], cresterea controlului politic asupra justitiei[55] si extinderea competentelor serviciului secret National Intelligence Organization (MİT)[56].

Dar, marile oportunitati de distrugere a statului kemalist i-au fost oferite tocmai de occidentali. Pe fondul criteriilor de preaderare impuse de Uniunea Europeana, dar si a lobby-ului extrem de influent al „Fratiei Musulmane” de la Washington[57], regimul islamist de la Ankara a trecut la epurari succesive la nivelul sistemului de comanda din armata, politie, servicii secrete. Mai intai, in anul 2003, prin decizia Marii Adunari Nationale a Turciei s-a decis reformarea Consiliului de Securitate si asigurarea dominatiei civile[58]. In anul 2007, armata a suferit o a doua infrangere din partea regimului islamist. Avand rol constitutional de aparare a secularismului, armata a amenintat cu represalii daca primul ministru Erdoğan, il va propune pe ministrul de externe islamist Abdullah Gül, fostul sau coleg din partidul lui Erbakan si la acel moment membru al AKP, pentru functia de presedinte al statului[59]. In replica, Erdoğan a declarat alegeri anticipate, AKP a castigat cu 47% si Gül a devenit presedinte. Un alt moment, cunoscut sub denumirea de „operatiunea barosul” s-a derulat intre anii 2011 si 2012 (concomitent cu „primavara araba”). In iulie 2011, sefii categoriilor de arme in frunte cu seful statului major general si-au dat demisia ca urmare a arestarii abuzive a 250 de militari[60] intre care 22 de generali, sub acuzatia de complot. Intre timp, in septembrie 2012, numarul celor condamnati a crescut la 322 de militari, acuzati ca in anul 2003 ar fi pus la cale o tentativa de puci[61]. Apoi momentul 2013, cand acelasi prim ministru a ordonat, sub aceeasi acuzatie de tentativa de lovitura de stat[62], arestarea politistilor care si-au permis deschiderea unui dosar penal impotriva unuia dintre fii sai. Au urmat epurari ale sistemului judiciar, ale Turkish National PolicePolitiei Nationale a Turciei, in mod special ale Istanbul Police DepartmentDepartamentului de Politie din Istanbul de unde proveneau politistii implicati in anchetarea faptelor de coruptie ale fiului premierului. Au fost concediati si arestati specialisti in contraterorism, intelligence, criminalitate organizata. Le-au urmat magistrati si jandarmi. In tot acest interval de timp, rapoartele expertilor pe spatiul turc din serviciul Congresului SUA prezentau lucrurile intr-o lumina pozitiv-neutra[63] iar, indicatiile primite de armata turca au fost de non-interventie[64]. Apogeul a fost atins de, inca neelucidatul puci din 15 iulie 2016, in care  organizatorii au actionat ca niste incepatori, desi erau generali cu mare experienta profesionala[65]. Rezultatul acestui puci il reprezinta epurarea masiva a armatei, politiei, sistemului judecatoresc, sistemului de invatamant, a presei si administratiei, sub acuzatia de participare la complotul pus la cale de rivalul islamist al actualului presedinte, clericul si ideologul Fethullah Gülen.

Acuzatiile la adresa lui Gülen nu sunt lipsite de substrat. HizmetServiciul, miscarea gülenista, de sorginte islamista, este una dintre cele mai influente miscari de masa din Turcia. Croita la sfarsitul anilor 1960 pe modelul „Fratiei Musulmane” cu care, intre timp, a devenit concurenta, a fost introdusa, incepand cu anul 2016, in lista organizatiilor teroriste, de catre guvernul de la Ankara[66]. Chiar daca nu este inregistrata oficial, avand un caracter semiclandestin, Hizmet patroneaza o retea globala de institutii de invatamant care au reprezentat instrumente de tip soft power de extindere a influentei statului turc. Reteaua este finantata din donatiile credinciosilor, care variaza intre 5-20% din veniturile lunare[67]. Desi in anul 2011 Hizmet, prin magistrati, a fost un participant activ al „operatiunii barosul”, incepand cu anul 2013 a intrat in dizgratia lui Erdoğan, predicatorul Gülen fiind nevoit sa se autoexileze in SUA.

In conditiile unei armate timorate de epurari succesive si a eliminarii din sistem a zeci de mii de specialisti din domenii vitale ale statului, programul islamizarii Turciei nu mai poate fi stopat.

Iar, succesul referendumului constitutional din data de 16 aprilie 2017, privind extinderea prerogativelor prezidentiale si transformarea Turciei intr-un stat prezidential[68], a consfintit apusul kemalismului.

Desigur, puterea regimului Erdoğan este generata de sprijinul pe care il are din partea electoratului alcatuit preponderent din persoane cu venituri mici si medii. Modul de operare social si economic al „Fratiei Musulmane”, bazat pe retelele de intrajutorare islamica coroborat cu specularea ideologica a frustrarilor claselor dezavantajate au fidelizat un electorat al carui procentaj creste de la un an la altul. Politica populista a actualului presedinte a avut la baza succesul economic din perioada anilor 2000, cand investitiile straine au crescut de la 1 miliard $ in 2002 la 165 miliarde $ in 2015, PIB/capita a crescut de la 3.500 $ in 2002 la 10.404 $ in 2014, Turcia aflandu-se in perioada 2002-2014 pe un trend constant de crestere economica – in medie de 4,9% pe an[69]. Acest succes economic s-a datorat continuarii politicilor comerciale liberale implementate de guvernarea Bülent Ecevit, infrastructurii si pozitiei geografice ofertante, tratatului vamal cu UE care dateaza din anul 1996, fortei de munca calificate si competitive, mediului investitional sigur, aspecte care au atras investitiile occidentale.

Prin urmare, capitalul occidental si lipsa de reactie a partenerilor euro-atlantici fata de manifestarile autoritariste ale actualului presedinte au intarit un regim iliberal, tot mai apropiat de valorile islamului ultraconservator.

Care sunt coordonatele politicii externe ale Turciei Erdoğan-iste?

Neo-otomanismul administratiei Erdoğan presupune, atat intoarcerea la traditia sultanatului si a califatului cat, mai ales, maximizarea influentei turcesti in teritoriile fostului Imperiu Otoman, recladirea „lumii turcesti” si, mai apoi, confirmarea rolului de lider al lumii islamice sunnite. Ambitiile globale ale actualului presedinte turc au fost prefigurate de mentorul sau, fostul prim-ministru Nekmettin Erbakan, cel care a creat o contrapondere a CCG, intitulata D-8 Organization for Economic Cooperation – Organizatia pentru Cooperare Economica D8. Organizatia reuneste 8 state musulmane: Turcia, Iran, Egipt, Pakistan, Indonezia, Nigeria, Bangladesh si Malaezia[70], care insumeaza o piata de desfacere de 1,8 miliarde de locuitori si un PIB total de 3339,7 miliarde $[71].

Pentru atingerea acestor obiective, regimul Erdoğan urmareste o strategie in trei pasi:

  1. renasterea „lumii otomane”, principalele tinte fiind statele/populatiile turcofone sau de origine turcica din Caucaz, Asia Centrala, Orientul Mijlociu, Nordul Africii si din Peninsula Balcanica;
  2. afirmarea rolului de lider al lumii sunnite;
  3. crearea califatului global.

Sansele de implementare ale acestui proiect strategic sunt considerabile avand in vedere potentialul:

  • geostrategic – caracterul pivotal al Turciei, la intersectia Africii, Asiei si Europei, la 4 ore distanta de zbor de la Istanbul spre 50 de state din Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Europa, Asia Centrala[72].
  • uman – o populatie de 80,2 milioane locuitori, cu spor demografic pozitiv de 0,9%/an si urbanizata in proportie de 73,4%[73],
  • militar – a 2-a armata ca si efective din Alianta Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) dupa cea americana si a 8-a dintr-un clasament de 126 de armate nationale[74].
  • economic – a 18-a economie a lumii si a 7-a economie a Europei cu GDP de 800 miliarde $ in 2014 si o crestere economica estimata pentru intervalul 2016 – 2018 de 4,5% – 5%/an[75].
  • institutional – stat membru in 25 de organizatii internationale printre care se numara: Organizația Natiunilor Unite (ONU), NATO, Organizația de Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), Uniunea Africana (UA), Consiliul Europei, Liga Statelor Arabe, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizatia de Cooperare Economica Asia-Pacific (APEC), Consiliul de Cooperare al Statelor Turcofone[76].
  • ideologic – nationalism neo-otoman, hanbalit, iliberal, capabil sa capaciteze forte din intreaga lume islamica sunnita, cu sprijinul direct al „Fratiei Musulmane”.

Fig.1:Axele strategice de politica externa ale Turciei

In acest context, optiunile strategice ale Turciei sunt determinate de convergenta a sapte axe strategice majore care ii croiesc directiile de politica externa (vezi harta din Fig.1), respectiv:

  • Axa Marii Negre: Ankara – Moscova;
  • Axa balcanica: Sarajevo – Tirana – Pristina;
  • Axa turcofona: Baku – Asgabat – Astana – Taskent – Dushanbe;
  • Axa Golfului: Riad – Cairo;
  • Axa islamista radicala: Raqqa – Tripoli – Gaza – Mogadishu;
  • Axa levantina: Teheran – Damasc – Beirut – Gaza (Tel Aviv);
  • Axa euro-atlantica: Washington – Bruxelles – Berlin.
  1. Axa Marii Negre: Ankara – Moscova: este consolidată în jurul coridoarelor energetice şi comerciale comune, a ideologiei comune iliberale si a interesului comun de blocare a crearii unui stat kurd independent, susţinut de SUA, la graniţa turco-siriană/turco-irakiană. Acest stat kurd laic si republican, cap de pod american in Levantul ruso-turco-iranian, ar putea servi la constructia unor axe strategice cu Israel si cu bazele americane din Irak, Siria, Arabia Saudita, Cornul Africii (Djibouti), Asia de Sud (Afganistan), precum si cu un potential stat tuareg (din sudul Libiei/nordul statului Mali) asigurand proiectia intereselor occidentale asupra Orientului Mijlociu si a regiunii centrale a Sahelului. La nivelul cooperarii economice/energetice bilaterale se distinge proiectul Turkish Stream, gazoductul cu o capacitate de transport de 63 miliarde mc, care ar urma sa transforme Turcia intr-un hub al gazoductelor rusesti. Turkish Stream reprezinta alternativa proiectului South Stream, abandonat de Federatia Rusa in anul 2014 ca urmare a opozitiei UE. Avand termen de finalizare la sfarsitul anului 2019, gazoductul ar urma sa scoata din circuit conductele ucrainene, consfintind incheierea unui episod al razboiului hibrid dus de Federatia Rusa impotriva Ucrainei[77]. De asemenea, Ungaria, Macedonia, Serbia si Grecia, state aflate in siajul geopolitic al Moscovei, si-au exprimat interesul de a participa la proiect[78]. Dar, cooperarea dintre cele doua state nu se rezuma la Turkish Stream. In mai 2010, au fost semnate 17 acorduri menite sa accelereze cooperarea bilaterala printre care demararea unui proiect de contructie in Akkuyu a unei centrare nuclearo-electrice de 4800 MW cu 4 reactoare, finantata exclusiv si urmand a ramane in proprietatea Rusiei, infiintarea unei banci cu capital mixt ruso-turc, investitii in industria turismului si suspendarea reciproca a regimului de vize pentru cetatenii celor doua tari[79]. Totodata trebuie amintit proiectul de constructie a oleoductului trans – anatolian, menit sa sunteze aglomeratia Stramtorilor Turcesti. Realizat cu participarea companiilor rusesti, acesta este prevazut a transporta zilnic 1,5 milioane de barili de petrol rus si kazakh din terminalul Samsun de la Marea Neagra in portul Ceyhan, la Marea Mediterana[80].

Toate aceste investitii cresc dependenta energetica a Turciei fata de Federatia Rusa. La nivelul anului 2010, aceasta dependenta era deja considerabila, peste 50% din consumul intern de gaze naturale si o cincime din consumul intern de petrol fiind asigurate de conductele rusesti. Desi au existat opinii care au pledat pentru cresterea ponderii energiei alternative in structura energetica, preferinta pentru transformarea Turciei intr-un hub de gazoducte si oleoducte care deservesc Europa, Orientul Mijlociu si Caucazul, a avut evidente conotatii geopolitice. De altfel, functionalitatea relatiei ruso-turce a fost, pe deplin, probata in timpul crizei georgiene din anul 2008 si a războaielor în derulare din Ucraina şi din Siria când „jocul geopolitic” al Turciei a sfârşit prin a servi intereselor Rusiei.

Cu toate acestea, este o axa tensionată de competiţia privind controlul populațiilor turcice din Asia Centrală și Caucaz, de conflictul inghetat armeano-azer asupra enclavei Nagorno-Karabakh (unde Rusia sustine Armenia si Turcia Azerbaidjanul), de relatia conflictuala a Turciei cu Grecia si Cipru (state apropiate de Federatia Rusa), de relatia cu militantii kurzi din Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) si cu cei din miliţia kurdă siriană intitulata Unităţile de Apărare a Poporului (YPG), de competitia privind proiectarea propriilor interese in Peninsula Balcanica, de divergentele majore privind „Fratia Musulmana” – interzisa pe teritoriul Federatiei Ruse precum şi de „clasica” problemă a dominației asupra Strâmtorilor Turcesti. Seria de incidente de securitate, de la doborarea avionului rus de către militantii turkomani[81], la asasinarea ambasadorului rus Andrei Karlov[82] au acutizat disensiunile dintre cele două puteri regionale dar interesele bilaterale si, mai ales, perspectiva statutului de „zona gri”, a unei potentiale neutralitati a Turciei – daca fractura fata de partenerii euroatlantici se va adanci, au determinat revigorarea relaţiei.

  1. Axa balcanica Sarajevo – Tirana – Pristina: Bosnia Hertegovina, Albania si Kosovo prezinta o serie de caracteristici convergente care asigura unitatea si soliditatea axei. Sunt state europene majoritar musulmane, cu istorie asemanatoare (foste colonii turcesti, apoi austro-ungare, apoi foste state comuniste), implicate in conflicte armate recente cu Serbia (aliatul Federatiei Ruse in Balcani), actualmente pozitionate in spatiul de vecinatate al UE. Fiind situate inafara comunitatii europene si a cupolei sale de securitate, cele trei state au avut de ales intre „noua lume otomana” si „noua lume rusa”. Evident, multiplele conexiuni culturale, confesionale, educationale, economice, politice cu Turcia au inclinat decisiv balanta in favoarea Ankarei. De altfel, lobby-ul turcesc a sustinut aderarea Albaniei (incununata cu succes in 2008) si a Bosniei Hertegovina la NATO, acest efort diplomatic cimentand relatiile din interiorul axei. De asemenea, Turcia a jucat un rol activ de mediator in regiune, dovada fiind Declaratia de la Istanbul din aprilie 2010[83] sau rezolutia parlamentului sarb din martie 2010 prin care s-au exprimat regrete fata de masacrul din Srebrenica din iulie 1995[84]. Mentinerea acestor state in sfera de influenta turca reprezinta un capital geopolitic important, utilizat in mod adecvat de Turcia. De exemplu, in contextul „crizei migrantilor”, atat de profitabila intereselor Ankarei, rutele de transport balcanice au jucat un rol fundamental in afluirea migrantilor pe tarmurile Greciei sau la granitele spatiului Schengen. Mai mult, reteaua de interese turcesti din Balcani, in imediata vecinatate a frontierei europene, a transformat Turcia intr-un partener geopolitic obligatoriu al UE in regiune. Un statut „jucat” de presedintele Erdoğan in negocierile cu Bruxelles-ul sau cu Berlin-ul privind managementul „rutei terestre” de migratie ilegala transfrontaliera, gestionat de axa balcanica.
  2. Axa turcofona Baku – Asgabat – Astana – Taskent – Dushanbe: este cimentata in jurul istoriei comune, a confesiunii musulmane, a traditiilor si limbii comune turcice. In anii 1990, pe fondul slabiciunii Federatiei Ruse, Turcia a desfasurat o intensa campanie de recuperare a spatiului turcic din Asia Centrala, utilizand instrumente economice, politice si culturale, printre care si influenta retea Gülen. Incepand cu anii 2000, „ofensiva” turca in Asia Centrala s-a mai estompat, ca urmare a repozitionarii Rusiei in rolul de hegemon regional si a emergentei Chinei dar, au ramas active atat institutiile create in acea perioada precum TÜRKSOY (Joint Administration of Turkic Culture and Art – Administratia Comuna a Culturii si Artei Turce)[85] cat si vastele retele de intrajutorare si educatie islamica patronate de Hizmet – Gülen si de „Fratia Musulmana”, ultima activa indeosebi in Tadjikistan[86]. De altfel, competitia geopolitica in Asia Centrala este una dintre cele mai acute intrucat implica doi hegemoni regionali, Rusia si China, carora li se supra-adauga factorul islamist – fie el de origine turcica, saudita sau afgano-pakistaneza, precum si ambitiile regionale ale Iranului. Dintre toti jucatorii regionali, miza cea mai mare apartine Rusiei, pentru care Asia Centrala reprezinta componenta sudica a inelului sau de securitate. Dar, in ultimii ani, ambitiile hegemonice globale ale Chinei si nevoile sale de resurse energetice au vizat inclusiv acest spatiu, devenit tinta a „Strategiei Drumului si a Centurii Matasii”. Totodata, nu trebuie omisa reticenta liderilor acestor regimuri autoritariste fata de o eventuala „cupola” turceasca in regiune, reticenta alimentata de educatia sovietica si de influenta rusa ulterioara (Turkmenistan, Uzbekistan). Prin urmare, pentru moment, Turcia proiecteaza o strategie de tip soft power, rezumandu-se la a fi un patron confesional/cultural al regiunii si un eficient partener de afaceri. In acest sens, strategii de la Ankara au urmarit atat dezvoltarea pietei de desfacere pentru produsele turcesti cat si dezvoltarea retelelor de gazoducte/oleoducte dinspre Kazakhstan si Turkmenistan spre terminalele turcesti, trecand prin Caucaz (unde functioneaza deja oleoductul Baku – Tbilisi – Erzurum/gazoductul Baku – Tbilisi – Ceyhan). Volumul schimburilor comerciale variaza de la un stat la altul. Nivelul maxim al cooperarii economice s-a inregistrat pe relatia cu Turkmenistan unde, tranzactiile comerciale in anul 2015 au atins 2,4 miliarde[87] si cu Kazakhstan unde, in acelasi an, au atins 2 miliarde[88], state bogate in resurse energetice cu care Turcia a dezvoltat parteneriate strategice. Cu toate acestea, infiintarea in anul 2009 a Consiliului de Cooperare al Statelor de Limba Turca[89] (Consiliul Turcic), cu Turcia, Azerbaijan, Kazakhstan, Kyrgyzstan in calitate de membri fondatori, organism menit sa intensifice cooperarea si la nivel politic, a reprezentat semnalul ca strategia Turciei in regiune este una a pasilor marunti dar, perseverenti.
  3. Axa Golfului Riad – Cairo: este o axa tensionata de competitia care se prefigureaza intre Turcia si Arabia Saudita privind conducerea lumii sunnite, de relatia celor doua state cu Egiptul si de interferenta „Fratiei Musulmane”. Chiar daca apartin aceleiasi scoli juridice ultraconservatoare, intre wahhabiti si adeptii lui Hassan al Bannā s-a dezvoltat o relatie de rivalitate care a dus la decizia sauditilor, in martie 2014, de introducere a „Fratiei” in lista organizatiilor teroriste[90]. O rivalitate legata de leadership-ul viitor al lumii islamice, in conditiile in care eficienta socio-economica a „retetei” aplicata de „Miscare” capaciteaza musulmani de pe toate continentele, demonstrand o anvergura panislamica. Marele semnal de alarma pentru dinastia saudita a fost tras in anul 2001, cand Sheikh Raad Salah, lider palestinian al „Fratiei”, si-a anuntat intentia de a aduce apa din fantana sfanta Zamzam din Mecca la Moscheea Al Aksa din Ierusalim pentru a lega intre ele „locurile sfinte”. A urmat discursul liderului „Fratiei”, Sheikh Safwat Hijazi, din data de 1 mai 2012. Reluand o idee vehiculata inca din perioada secolului al XIII-lea, Hijazi a afirmat ca Ierusalimul va fi viitoarea capitala a Califatului global si nu Mecca sau Medina[91]. Evident, intr-o astfel de situatie, Arabia Saudita ar trebui sa imparta rolul de „gardian al locurilor sfinte” cu Palestina, o chestiune cu impact multiplu asupra echilibrelor fragile din lumea islamica actuala, care redeschide o disputa mai veche privind locurile de pelerinaj ale Islamului[92]. Ruptura dintre Arabia Saudita si „Fratia Musulmana” precum si emergenta Turciei in calitate de protector al „Miscarii” dar si de ambitios lider regional tensioneaza automat relatiile bilaterale turco-saudite. In aceasta ecuatie intervine insa si Egiptul, cu care Turcia are relatii reci in urma puciului soldat cu indepartarea de la putere a „Fratiei Musulmane”. O actiune la care Arabia Saudita (si nu numai) a avut un rol activ in sprijinul generalului el-Sisi. Dar, relatiile dintre cele trei state sunt departe de a fi clarificate. Pe de o parte, interferenta fostei administratii Obama in sprijinul regimului Morsi a afectat increderea sauditilor si a miscarilor seculare egiptene in aliantele cu americanii, pe care le considerau solide, temeri sporite si de acordul nuclear al SUA cu Iranul[93]. Pe de alta parte, intervin recentele mutari geopolitice ale Egiptului in problema siriana cand a votat in favoarea rezolutiei propuse de Rusia pentru un armistitiu care nu a inclus si orasul Allep[94], lipsa de sprijin acordat operatiunilor militare saudite din Yemen[95] si, mai mult decat atat, primirea in anul 2015 a unei delegatii a militiei pro-iraniene Houthis la Cairo[96]. Aceste decizii ale egiptenilor au reincalzit relatiile turco-saudite, cel mai concret semnal fiind includerea Hizmet – Gülen in lista organizatiilor teroriste de catre Arabia Saudita si aliatii sai din CCG[97]. Dar, in ciuda optimismului unor analisti, perspectiva detensionarii axei Ankara – Riad este putin probabila, fiind inexorabil legata de relatia regimului Erdoğan cu „Fratia Musulmana” si, subsecvent, de ambitiile regionale ale presedintelui turc, aspecte fundamentale ale neo-otomanismului actualei administratii de la Ankara.
  4. Axa islamista radicala Raqqa – Tripoli – Mogadiscio: o axa in care „Fratia Musulmana” are un cuvant greu de spus. Initiatorii si beneficiarii valului de anarhie care a cuprins circa 23 de state asiatice si africane[98] in perioada anilor 2011-2012, cunoscut sub numele de „primavara araba”, au fost, pana la un punct, membrii acestei organizatii. Acestia au speculat oportunitatea oferita de auto-incendierea tunisianului Tarek el-Tayeb Mohammed Bouazizi (1984-2011) în semn de protest față de regimul autocrat al președintelui Zine El Abidine Ben Ali, pentru a inlatura de la putere regimurile seculare, nationaliste si a le inlocui cu regimuri islamiste afiliate „Miscarii”. Daca, în marea majoritate a cazurilor, institutiile de forta nationale au restabilit, intr-un final, ordinea premergatoare protestelor, nu acelasi lucru s-a intamplat in Libia, Yemen si Siria unde, prezenta/interventia unor puteri interesate sa isi proiecteze interesele in zonele respective au declansat conflicte/razboaie de tip proxy intre numeroase factiuni rivale islamiste si seculare. In toate aceste trei state, legaturile regimului Erdoğan cu membrii locali ai „Fratiei” au transformat Turcia in „jucator”. Precum se stie, „primavara siriana” a fost declansata, in data de 28 ianuarie 2011, de membrii locali ai „Fratiei Musulmane”[99] care au denuntat public abuzurile dictaturii alawite a familiei Assad si a partidului unic Ba’ath. Protestele antiguvernamentale din Damasc[100]s-au extins rapid in toata Siria, culminand cu evenimentele sangeroase ale saptamanii 15-21 martie 2011, considerate a fi „punctul zero” al razboiului civil sirian. Un razboi proxy complicat prin interventia Rusiei, Iranului si Chinei de partea regimului Assad si a SUA, Iordaniei, Arabiei Saudite de partea fortelor anti-Assad[101]. Initial, Turcia s-a situat de partea rebelilor, ca urmare a nemultumirii starnite de refuzul regimului sirian de a permite tranzitarea teritoriului national de catre gazoductul Qatar-Turcia[102] dublata de interesul „Fratiei Musulmane” de a indeparta ultimul regim Ba’ath-ist. Ulterior, miza anihilarii kurzilor din Siria si Irak prin intermediul regimului de la Damasc sau a islamistilor din DAESH a devenit prioritara. Astfel, Turcia a devenit un jucator in tabara islamistilor DAESH prin permeabilizarea granitelor in favoarea acestora[103], prin blocarea ajutoarelor militare pentru kurzii din Kobane[104], prin blocarea spațiului aerian propriu pentru tranzitul aeronavelor militare americane care aveau misiunea de a bombarda pozițiile DAESH[105] etc.

Mai mult, exista acuzatii extrem de grave la adresa regimului Erdoğan formulate de catre Dr. Ahmet Yayla, profesor de criminologie al Universitatii George Mason si fost sef regional al serviciului de contraterorism si operatiuni al politiei turce[106]. Conform declaratiilor lui Yayla, Turcia a sprijinit in mod constant DAESH, Jabhat-al Nusra, Ahrar us-Sham. Citand rapoarte ale Conflict Armament Research (CAR) – organizatie finantata de UE, Yayla sustine ca aproape toate dispozitivele explozive ilegale (IED) folosite de DAESH au continut explozivi, substante chimice, componente electronice sau alte componente provenite din Turcia, aspect valabil si pentru armamentul folosit de jihadisti. Totodata, permeabilitatea frontierei turco-siriene a permis traversarea acesteia de circa 30.000 de luptatori, care s-au alaturat fortelor DAESH. Mai mult, acelasi ofiter sustine ca DAESH a recrutat mii (peste 3000) de cetateni turci care alcatuiesc astazi o retea functionala, bine pusa la punct in interiorul Turciei. Aceasta retea desfasoara activitati de recrutare, suport logistic, tranzactii financiare, productie de echipamente (de ex. o fabrica de uniforme si veste pentru incarcaturi explozibile). Yayla aminteste si de scandalul “RedHack”, din septembrie 2016, in care adresa de e-mail a ginerelui lui Erdoğan, Berat Albayrak, a fost sparta si informatiile obtinute au fost publicate in mass media turca, rezultand ca familia actualului presedinte turc ar fi implicata in traficarea petrolului DAESH[107]. De asemenea, acesta mentioneaza si atitudinea autoritatilor de la Ankara de evitare a etichetarii DAESH drept organizatie terorista, atitudine vizibila pana la inceputul anului 2016. Situatia prezentata de Yayla este cu atat mai ingrijoratoare cu cat, conform acestuia, operatiunile contrateroriste impotriva gruparilor salafiste radicale au fost stopate in perioada anilor 2014 – 2015, la ordinul guvernului AKP. Sustinerea politica tacita acordata DAESH a determinat, conform PEW Research Center citat de ofiterul turc, cresterea bazinului de simpatizanti ai islamistilor in randul tinerilor votanti AKP, circa 6 milioane dintre acestia exprimandu-si opinii favorabile fata de actiunile jihadistilor.

In Libia, conform GlobalSecurity.org[108], membrii „Fratiei” sunt reuniti in doua mari grupari: Brigăzile Islamiste Misrata (Uniunea Revoluționară Misrata) si Brigada Martirilor din 17 Februarie.

Brigăzile Islamiste Misrata (Uniunea Revoluționară Misrata) cu peste 200 de grupări armate, insumeaza peste 40.000 de membri care acționează în regiunea Misrata din nordul statului african, unde se află si baze de antrenament ale „Fratiei Musulmane”. Una dintre aceste grupari islamiste, Farj Libia, care din anul 2013 controlează capitala Tripoli și împrejurimile sale, este susținută in mod deschis, logistic si informativ de Turcia. Dar, implicarea Turciei de partea „Fratiei Musulmane” in Libia este mult mai complexa. In cursul anului 2015, prin sprijinul acordat Congresului General National – administratia „Fratiei Musulmane” din Tripoli, Ankara s-a aflat in opozitie cu guvernul de la Tobruk, recunoscut de ONU si de statele occidentale, aliate ale Turciei in NATO[109]. Mai mult, tensiunile dintre Turcia si guvernul libian din Tobruk au suferit o acutizare la sfarsitul anului 2015 cand oficialitatile libiene au interzis activitatea companiilor turcesti pe teritoriul national iar forte loiale acestora au atacat cargobotul turcesc Tuna 1 suspectat ca ar transporta armament islamistilor din Tripoli. Ulterior, constituirea Guvernului de Unitate Nationala cu sediul la Tripoli a detensionat oarecum situatia interna, oferindu-le, insa, Turciei si „Fratiei Musulmane” o victorie politica si imagologica importanta.

Conform Clarion Project, acest Guvern de Unitate Nationala finanteaza, prin ministerul apararii, Brigada Martirilor din 17 Februarie[110], o puternică militie islamistă patronata de „Fratie” care operează în regiunile Benghazi si Kufra (cu circa 12 batalioane bine inarmate cu armament greu si usor). Mai mult, aceeasi sursa sustine ca Departamentul de Stat al SUA ar fi angajat compania britanica Blue Mountain[111] sa-i asigure protectia ambasadei din Bengazi iar, aceasta din urma ar fi subcontractat serviciile de paza Brigazii Martirilor din 17 Februarie. In data de 11 septembrie 2012, cand paza a fost asigurata teoretic de islamistii afiliati „Fratiei Musulmane” (acestia au parasit posturile cu cateva ore inaintea atacului), militanti din Ansar al-Sharia[112]au atacat ambasada ucigand ambasadorul si alti trei diplomati americani. Este important de mentionat ca, in anul 2013, Brigada Martirilor din 17 Februarie avea o pagina de Facebook unde arbora steagul Al Qa’ida (AQ)[113].

Acest cap de pod turcesc in nordul Africii este completat de un al doilea in estul continentului, in Somalia. Stat colapsat ca urmare a razboiului fratricid dintre clanurile care-si impart teritoriul national, Somalia a devenit o pepiniera a infractionalitatii maritime si a islamismului african. Un islamism disputat, cel putin aparent, intre Al Shabaab, organizatie terorista afiliata AQ in Peninsula Araba si „Fratia Musulmana”, carora este posibil sa se asocieze militanti ai DAESH,, „refugiati” din calea interventiei militare occidentale. In acest cadru extrem de instabil, in plin Ramadan, in luna august 2011, premierul (pe atunci) Erdoğan face o vizita la Mogadishu impreuna cu familia si cu alte oficialitati de la Ankara[114]. Afirmand ca Turcia „nu-si va abandona fratii musulmani si surorile”, Erdoğan a antamat proiecte de investitii in infrastructura somaleza (spitale, scoli, drumuri) in valoare totala de 500 milioane $. Proiecte finalizate si incununate de constructia in Mogadishu, a celei de-a doua baze militare turcesti dinafara teritoriului national, dupa cea din Qatar. Scopul oficial al acestei investitii militare il reprezinta antrenarea fortelor nationale somaleze implicate in contracararea islamistilor din Al Shabaab[115]. Scopul neoficial il reprezinta proiectarea intereselor de putere ale Turciei in Cornul Africii, in dreptul stramtorii Bab el Mandeb, a coastei yemenite si a Golfului Persic, certificand obiectivul de transformare a sa in liderul lumii musulmane. Chiar daca amplasarea bazei millitare s-a realizat cu acordul ONU, ramane valabila intrebarea cum de s-au putut finaliza proiectele turcesti intr-o tara devastata de instabilitate si cum de a cutezat Erdoğan sa-si expuna familia unor riscuri considerabile in cursul vizitei oficiale din anul 2011. Un raspuns ar putea fi gasit in influenta pe care „Fratia Musulmana” o exercita asupra clanurilor si a islamistilor somalezi.

  1. Axa levantina Teheran – Damasc – Beirut – Gaza (Tel Aviv): o alta axa in care influenta „Fratiei Musulmane” dar si a Federatiei Ruse joaca un rol covarsitor. Desi tensionata de divergentele sectare din lumea musulmana, axa este intarita de interesele comune privind blocarea crearii unui viitor stat kurd protejat de americani, de raporturile de competitie cu Arabia Saudita si cu monarhiile din cadrul CCG, de relatia tensionata cu Israelul, de cooperarea economica si energetica si de sprijinul acordat palestinienilor din Fasia Gaza condusi de Hamas[116]. Mai mult, Siria, Libanul si Fasia Gaza sunt riverane „Leviathanului”[117], marele depozit gazeifer din bazinul levantin al Mediteranei, de a carui exploatare s-au declarat interesati toti jucatorii activi din teatrul de operatiuni sirian. Rusia, Iranul si, mai apoi Turcia, s-au aliat regimului Assad care, pe langa alte facilitati de ordin strategic, le-a garantat exploatarea depozitului in perimetrul sirian si tranzitul gazoductelor pe teritoriul controlat de acesta. Toate aceste puncte de convergenta au construit trilaterala Rusia – Turcia – Iran, numita astfel de ministrul de externe rus Sergey Lavrov. Trilaterala s-a reunit la Moscova in luna decembrie 2016, la nivel de ministri de externe, pentru a oferi solutii crizei siriene. Printre concluziile acestei reuniuni a fost determinarea celor trei state de „a respecta suveranitatea, independenta si integritatea teritoriala a Siriei”[118], altfel spus sprijin nemijlocit acordat guvernului Assad. Dar implicarea Turciei in regiunea levantina este mult mai profunda. Relatiile stranse dintre regimul Erdogan si liderii Hamas, care au culminat prin incercarea de spargere a blocadei israeliene asupra Fasiei Gaza din 31 mai 2010[119], s-au soldat cu o criza in relatiile bilaterale turco-israeliene. Criza Mavi Marmara – atacul fortelor israeliene asupra Gaza Freedom Flotilla – Flotila Libertatii in Gaza acuzata ca ar transporta armament destinat militantilor Hamas, a dus la expulzarea ambasadorului israelian de la Ankara si la anularea de catre Turcia a exercitiilor militare comune. In anul 2016, relatia turco-israeliana s-a normalizat. Israelul a acceptat sa plateasca daune in valoare de 20 milioane $ familiilor persoanelor ucise pe vasul Mavi Marmara iar, Turcia a primit permisiunea Israelului de a ajuta populatia palestiniana si de a dezvolta proiecte de infrastructura in Gaza. In contrapartida, Turcia s-a angajat sa previna orice actiune a Hamas indreptata impotriva Israelului[120]. Aceasta reconciliere a avut la baza interese economice, de exemplu transformarea portului Haifa intr-un hub al marfurilor turcesti in Orientul Mijlociu ca urmare a instabilitatii din Siria si a relatiilor tensionate turco-egiptene precum si insistentele administratiei Obama.
  2. Axa euro-atlantica Washington – Bruxelles – Berlin: se prefigureaza a fi axa cea mai tensionata pe termen mediu. Aceasta axa a fost construita in perioada bipolaritatii in jurul intereselor geopolitice si de securitate comune precum si a valorilor comune democratice, seculare, liberale ale participantilor. Neo-otomanismul, iliberalismul si legaturile actualului regim de la Ankara cu „Fratia Musulmana” coroborate cu planul „Fratiei Musulmane” de creare a Califatului global cu capitala spirituala la Ierusalim si cu Turcia pe post lider al noului Califat, trilaterala cu Rusia si Iranul, relatia contondenta cu Grecia, Cipru si Armenia, santajul practicat de Ankara la adresa partenerilor sai europeni in chestiunea migratiei ilegale transfrontaliere, retorica agresiva a presedintelui Erdoğan la adresa cancelarului german sau a partenerilor americani, retelele de spionaj turce active in UE[121], masurile de forta dictate de Ankara in privinta bazei militare de la Inçirlik in contextul puciului neelucidat din iulie 2016 precum si opozitia Turciei fata de proiectul unui viitor stat kurd sunt cateva dintre elementele care subrezesc aceasta axa. Adancirea acestor linii de fractura intre aliatii nord-atlantici, Israel, Arabia Saudita pe de o parte si Turcia de cealalta parte, va apropia regimul Erdoğan de Rusia si de Iran, iar transformarea sistemului administrativ intr-unul prezidential va scoate din joc eventualele forte de opozitie seculare si liberale. Cu viitoare referendumuri pentru eliminarea restrictiilor privind numarul de mandate prezidentiale si cu presiunea asigurata de activistii „Fratiei Musulmane” refugiati in Turcia din statele care le-au interzis activitatea, Erdoğan are in fata un viitor de neo-calif. In acest context, apartenenta Turciei la structurile euro-atlantice va fi tot mai improprie, ca urmare a diferentei majore de sisteme, de obiective, de interese. In plus, obligatia unanimitatii de voturi pentru activarea articolului 5 din cadrul NATO va pune in discutie disponibilitatea regimului de la Ankara de a-si sprijini aliatii in contextul unei agresiuni din partea unui stat islamist sau a altui stat cu care Turcia are relatii stranse. Decizia de izolare a Turciei in cadrul parteneriatelor sale vestice cu toate consecintele in planul apropierii Ankarei de puterile competitoare din cadrul sistemului international va fi pusa in balanta cu riscul tolerarii unui comportament tot mai incisiv, tot mai dedicat obiectivelor islamiste ale „Fratiei Musulmane”. Cert este ca, neo-otomanismul actualului regim de la Ankara a fost „ajutat” sa prinda radacini in societatea turca atat de europeni, care au deschis negocierile de aderare ale Turciei la UE impunand reguli de limitare a influentei militare in viata publica, cat, mai ales, de administratia Obama care, in numele „libertatilor democratice” si a utopiei „islamismului moderat” si controlabil a sustinut, chiar si prin dezangajare, ofensiva „Fratiei Musulmane” in MENA si recrudescenta islamismului intr-un spatiu dominat de ideologii seculare. In acest context, ar trebui luat in calcul scenariul revenirii Turciei la statutul de neutralitate interbelic. Un scenariu care va schimba radical ecuatia de putere din bazinul Marii Negre unde NATO echilibreaza strategic prezenta militara a Rusiei preponderent prin efectivele militare turcesti. Prin urmare, o regandire a strategiei NATO in regiunea Marii Negre devine un imperativ, la fel cum solutionarea focarelor de instabilitate din Siria, Libia, Irak, Yemen si Somalia sunt esentiale pentru contentia migratiei si a islamismului global.

In loc de concluzii: Incotro se indreapta Turcia? 

Apusul kemalismului si recrudescenta ideologiei ultraconservatoare, hanbalite in viata politica si culturala a Turciei, indreapta acest stat catre viitorul de „zona gri” prefigurat de Karaganov. Noua identitate de protector al „Fratiei Musulmane” si ambitiile regimului de Ankara de transformare in lider al unui califat cu capitala in Ierusalim, antagonizeaza atat Arabia Saudita si monarhiile Golfului cat, mai ales Israelul si noua administratie americana. De asemenea, santajul liderilor europeni in privinta migratiei ilegale si retorica injurioasa la adresa Germaniei si a Olandei au racit relatiile Ankarei cu capitalele europene. Situatii care risca sa adanceasca divergentele din cadrul parteneriatelor vestice ale Turciei. Totodata, relatiile dintre Ankara si Moscova, in ciuda intereselor comerciale, sunt tensionate mai ales de prezenta activa a „Fratiei Musulmane” in Caucaz si in Asia Centrala, spatii cu importanta geostrategica majora pentru Federatia Rusa. Un alt factor de presiune il reprezinta prezenta pe teritoriul Turciei a islamistilor din „Fratia Musulmana” precum si a celor din DAESH, tolerati de regimul de la Ankara ca si contrapondere a militantilor kurzi din PKK. In conditiile unei islamizari accentuate a spatiului public turcesc, riscul unor ciocniri intre islamisti si kurzii majoritar seculari este unul crescut, sporind instabilitatea interna. Pe de alta parte, epurarea profesionistilor din sistemul de forta si inlocuirea acestora cu elemente islamiste ofera spatiu de manevra „refugiatilor” din DAESH pe teritoriul Turciei, unde vor cauta sa se regrupeze. In acest context, Turcia risca sa se transforme intr-un safe haven pentru islamistii radicali din „Fratia Musulmana”, Hamas si DAESH, cu implicatii majore in plan politic, economic, diplomatic, social, cultural, etnic. Aceasta eterogenitate etnica si confesionala va genera premizele unor clivaje viitoare intre factiunile radicale sunnite si cele shiite, intre militantii DAESH si populatia kurda, intre membrii „Fratiei” si adeptii Hizmet, etc. Instabilitatea interna, prefigurata deja de frecventa atentatelor teroriste si de nemultumirea segmentelor seculare ale electoratului turc va avea consecinte directe asupra performantelor economice ale regimului Erdoğan prin cresterea inatractivitatii mediului investitional si prin scaderea ratingului de tara. Totodata, continuarea liniei iliberale va putea genera posibile masuri de retaliere din partea europenilor de tipul revizuirii tratatului vamal si nu numai. Toate aceste masuri, care vor lovi economia Turciei, vor necesita masuri de fidelizare ale bazinului electoral islamist, prin politici populiste dublate de adancirea procesului de islamizare.

Islamizarea accelerata, sprijinul „Fratiei Musulmane” cu subsidiarele acesteia Hamas si Jihadul Islamic, precum si doctrina hanbalita, situeaza Turcia pe o pozitie de forta in fata Arabiei Saudite in competitia pentru rolul de lider al lumii islamice sunnite. Mai mult, bunele relatii cu Iranul, prezenta militara in Africa si in Qatar, economia diversificata si armata dotata la standarde NATO reprezinta atuuri care anunta victoria Ankarei in fata Riadului. Un succes care ar reprezenta pasul decisiv in crearea Califatului.

Cu toate acestea, kemalismul nu si-a spus ultimul cuvant, inca. Desi oficial minoritar, segmentul kemalistilor ramane unul important in societatea turca. Acestuia i se adauga membrii retelei Gülen, supusi epurarilor masive din aparatul de stat precum si numeroasele factiuni kurde, asiriene si non-musulmane. De asemenea, schimbarea administratiei Obama, cunoscuta pentru lipsa de reactie fata de „Fratia Musulmana”, relatiile dificile ale regimului de la Ankara cu liderii europeni si cu cei arabi precum si ingrijorarea Israelului fata de preconizatul Califat cu capitala la Ierusalim, sunt factorii de presiune care ar putea stavili avantul islamismului practicat de „Fratie” si de noul sau protector, regimul Erdoğan. Dar, adevarata schimbare s-ar putea produce daca administratia Donald Trump isi va indeplini promisiunea de la inceputul mandatului si va include „Fratia Musulmana” in lista organizatiilor teroriste[122] sau, macar, ii va interzice activitatea pe teritoriul SUA. Argumentul conform caruia o astfel de decizie ar duce la o explozie a radicalismului este complet fals. Din momentul crearii sale, „Fratia Musulmana” a fost o platforma de recrutare a islamistilor radicali care a alimentat constant efectivele organizatiilor teroriste „la vedere” precum Hamas, Jihadul Islamic, DAESH. „Fratia Musulmana” nu ar putea functiona fara sprijinul financiar al retelelor de intrajutorare islamica alcatuite din banci, organizatii de caritate, sponsori. Arabia Saudita si monarhiile aliniate din regiunea Golfului, Federatia Rusa, Iordania, Tunisia, Algeria, Egiptul au interzis activitatea acestor retele. Prin urmare acestea opereaza in statele care au evitat sa actioneze impotriva acestei organizatii. Lipsa oricarei masuri de contracarare, in baza calculului foarte gresit ca islamistii „Fratiei” sint mai putin islamisti decat cei din DAESH, permite alimentarea financiara si cu personal a bazinului islamist si perpetuarea instabilitatii. Iar, lobby-ul extrem de eficient in zona politica americana din perioada administratiei Obama, care a condus o campanie de legitimare a acestei organizatii, politica de „multiculturalitate” a UE pe fondul careia s-a declansat criza migratiei in Europa precum si sprijinul activ al Turciei au permis diseminarea celulelor „Fratiei Musulmane” in Europa, riscul la adresa securitatii continentului fiind unul major.

Prin urmare, incotro se indreapta Turcia? Daca politica occidentala fata de „Fratia Musulmana” va continua ca si pana acum, proiectul Califatului global cu capitala la Ierusalim si cu Turcia pe post de lider se va contura tot mai mult. In aceste conditii, apartenenta Turciei la structurile NATO va deveni tot mai discutabila, riscul parasirii Aliantei fiind unul crescut. O situatie in care Turcia neutra va avea doua alternative, ori se aliniaza Rusiei (eventualitate greu de imaginat in conditiile politicii Moscovei fata de „Fratie”) ori isi urmeaza destinul „gri”, de lider al Califatului care va trebui sa treaca de opozitia sauditilor si a israelienilor, o opozitie care ii anunta „vremuri grele”. Daca, insa, occidentalii vor abandona politica fostei administratii Obama fata de „Fratia Musulmana”, atunci proiectul Califatului se estompeaza si sansele revenirii kemalismului cresc prin crearea cadrului geopolitic favorizant. Pana la urma, globalizarea isi spune cuvantul si doar decizia comuna de stopare a unui proiect menit sa radicalizeze si sa conduca lumea musulmana spre neomedievalismul preconizat de politologul britanic Hedley Bull (1932-1985) poate salva Turcia de la un destin nemeritat.

Bibliografie

  1. Karaganov S., Eurasian Way Out of the European Crisis, 07.06.2015, RUSSIA IN GLOBAL AFFAIRS, http://eng.globalaffairs.ru/pubcol/Eurasian-Way-Out-of-the-European-Crisis-17505;
  2. Encel F., Orizonturi geopolitice, Editura Cartier, 2011;
  3. Popescu A.I.C., Teoria dominaţiei globale – cadrul conceptual al geostrategiei Federaţiei Ruse în regiunea Mării Negre, „PULSUL GEOSTRATEGIC” Supliment, Nr.220, 5 Septembrie 2016, Editată de INGEPO-Consulting Braşov;
  4. Dughin A., Osnovy geopolitiki: Geopoliticheskoe budushchee Rossii, Bol’shoe prostranstvo, Moscow: ‘Arktogeya’, 1997; varianta românească Aleksandr Dughin, Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei, Editura Eurasiatică, București, 2011;
  5. Burke E., Reflectii asupra Revolutiei din Franta, Editura Nemira, București, 2000;
  6. Imam Ahmad ibn Hanbal: Life & Madhab, http://www.teachislam.com/dmdocuments/54/Imam%20Ahmad%20ibn%20Hanbal.pdf;
  7. Laoust H., Ibn Taymiyyah Muslim theologian, http://www.britannica.com/biography/Ibn-Taymiyyah;
  8. Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb Muslim theologian, http://www.britannica.com/biography/Muhammad-ibn-Abd-al-Wahhab;
  9. The Life Account of Shaykh Ibn ‘Abd al-Wahhab and Ibn Sa‘ud, Al-Islam.org,http://www.al-islam.org/new-analysis-wahhabi-doctrines-muhammad-husayn-ibrahimi/life-account-shaykh-ibn-%E2%80%98abd-al-wahhab-and;
  10. Crooke A., You Can’t Understand ISIS If You Don’t Know the History of Wahhabism in Saudi Arabia, 27.08.2014, THEWORLDPOST, http://www.huffingtonpost.com/alastair-crooke/isis-wahhabism-saudi-arabia_b_5717157.html;
  11. Ozyagli F., Hassan Al-Banna: The man who started it all, World Bulletin, http://www.worldbulletin.net/personage/115124/hassan-al-banna-the-man-who-started-it-all;
  12. Sheikh Al-Qaradawi Y., DISCOVERTHENETWORKS.ORG, http://www.discoverthenetworks.org/individualProfile.asp?indid=822;
  13. Brown N.J., Hamzawy A., The Draft Party Platform of the Egyptian Muslim Brotherhood: Foray Into Political Integration or Retreat  Into Old Positions?, Carnegie Endowment for International Peace, 2008, http://carnegieendowment.org/files/cp89_muslim_brothers_final.pdf;
  14. Yusuf K., Does the Muslim Brotherhood still have a role to play in Egypt’s revolutionary politics? Apud Helbawy, 2009, p65 & Ikwanonline, 2013, Middle East Monitor, 27.01.2014, https://www.middleeastmonitor.com/20140127-does-the-muslim-brotherhood-still-have-a-role-to-play-in-egypts-revolutionary-politics/;
  15. Global Muslim Brotherhood, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, https://www.globalmbwatch.com/global-muslim-brotherhood/;
  16. Muslim Brotherhood (MB), DISCOVERTHENETWORKS.ORG, http://www.discoverthenetworks.org/printgroupProfile.asp?grpid=6386;
  17. Marc Lynch, In Uncharted Waters: Islamist Parties Beyond Egypt’s Muslim Brotherhood, 16.12.2016, http://carnegieendowment.org/2016/12/16/in-uncharted-waters-islamist-parties-beyond-egypt-s-muslim-brotherhood-pub-66483;
  18. Wittes B., McCants W., Should the Muslim Brotherhood be designated a terrorist organization?, 30.01.2017, Brookings, https://www.brookings.edu/blog/markaz/2017/01/30/should-the-muslim-brotherhood-be-designated-a-terrorist-organization/;
  19. Mango A., Atatürk: the biography of the founder of modern Turkey, Overlook TP, 2002;
  20. OBITUARY: Necmettin Erbakan- Father Of Turkish Islamism, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 03.03.2011, https://www.globalmbwatch.com/2011/03/03/obituary-necmettin-erbakan-father-of-turkish-islamism/;
  21. RECOMMENDED READING: “Turkey’s Relationship With The Muslim Brotherhood”, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 27.10.2013, https://www.globalmbwatch.com/2013/10/27/recommended-reading-turkeys-relationship-with-the-muslim-brotherhood/;
  22. ‘Rabaa sign’ becomes the symbol of massacre in Egypt, WORLDBULLETIN, 18.08.2013, http://www.worldbulletin.net/interviews-in-depth/115243/rabaa-sign-becomes-the-symbol-of-massacre-in-egypt;
  23. Erdogan Defends Egyptian Muslim Brotherhood- Turkish President Does Not Consider Muslim Brotherhood Terrorist Organization, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 20.02.2017, https://www.globalmbwatch.com/2017/02/20/turkeys-erdogan-muslim-brotherhood-is-ideological-not-terrorist-organisation-middle-east-monitor/;
  24. Erdogan Defends Egyptian Muslim Brotherhood- Turkish President Does Not Consider Muslim Brotherhood Terrorist Organization, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 20.02.2017, https://www.globalmbwatch.com/2017/02/20/turkeys-erdogan-muslim-brotherhood-is-ideological-not-terrorist-organisation-middle-east-monitor/;
  25. Schanzer J., Merve Tahiroglu, Ankara’s Failure: How Turkey Lost the Arab Spring, Foreign Affairs, 25.01.2016, https://www.foreignaffairs.com/articles/turkey/2016-01-25/ankaras-failure;
  26. Hahn G.M., Obama’s Muslim Brotherhood Strategy, the ‘War’ Against Jihadism, and Russia’s Syria Intervention, Part 3: Obama’s America and Erdogan’s Turkey, Russian and Eurasian Politics, https://gordonhahn.com/2016/04/03/obamas-muslim-brotherhood-strategy-the-war-against-jihadism-and-russias-syria-intervention-part-3-obamas-america-and-erdogans-turkey/;
  27. The Syrian National Council, Carnegie Middle East Center, 25.09.2013, http://carnegie-mec.org/publications/?fa=48334;
  28. The Muslim Brotherhood in Syria, Carnegie Middle East Center, 01.02.2012, http://carnegie-mec.org/diwan/48370?lang=en;
  29. More divisions among Syrian opposition, Stratfor, 27.02.2012, www.stratfor.com/sample/analysis/more-divisions-among-syrian-opposition;
  30. Kareem Ezeldine, The “Caliphate” Dream Force of Attraction: Turkey and the MB, AL BAWABA EG, http://www.albawabaeg.com/51388;
  31. Brotherhood international organization meets to examine escalation against Egypt, Egypt Independent, 26.09.2015, http://www.egyptindependent.com/news/brotherhood-international-organization-meets-examine-escalation-against-egypt;
  32. Fact Box: ‘Egyptian Revolutionary Council’ Visits Washington DC, Atlantic Council, 04.02.2015, http://www.atlanticcouncil.org/blogs/menasource/fact-box-egyptian-revolutionary-council-visits-washington-dc;
  33. al-Burai A., Saudi recalibration: Ostracise Egypt and embrace Turkey, Middle East Eye, http://www.middleeasteye.net/columns/saudi-coercive-recalibration-embrace-turkey-and-ostracise-egypt-267045823;
  34. Cornell S.E.,The Islamization of Turkey: Erdoğan’s Education Reforms, The Turkey ANALYST, 02.09.2015, https://www.turkeyanalyst.org/publications/turkey-analyst-articles/item/437-the-islamization-of-turkey-erdo%C4%9Fan%E2%80%99s-education-reforms.html;
  35. Elver H., Turkey’s first ladies and the headscarf controversy, Al Jazeera, 20.09.2014, http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2014/09/turkey-first-ladies-headscarf–2014911114226379736.html;
  36. Schleifer, Turkey: President Approves Controversial New Alcohol Regulations, EURASIANET.org, 10.06.2013, http://www.eurasianet.org/node/67098;
  37. Tattersall N., Turkey’s Gul approves law tightening Internet controls, Reuters, 18.02.2014, http://www.reuters.com/article/us-turkey-government-idUSBREA1H1XL20140218;
  38. Yetkin M., Turkish President Gül approves judicial law with reservations, 27.02.2014, Daily News, http://www.hurriyetdailynews.com/turkish-president-gul-approves-judicial-law-with-reservations.aspx?pageID=449&nID=62973&NewsCatID=409;
  39. Turkey’s spy agency granted extraordinary powers, as President Gül approves MİT law, Daily News, 25.04.2014, http://www.hurriyetdailynews.com/turkeys-spy-agency-granted-extraordinary-powers-as-president-gul-approves-mit-law-.aspx?pageID=238&nID=65584&NewsCatID=338;
  40. Lopez C.M., History of Muslim Brotherhood Penetration of the U.S. Government, Counter Jihad Report, Gatestone Institute, 15.04.2013,https://counterjihadreport.com/history-of-muslim-brotherhood-penetration-of-the-u-s-government/;
  41. Letsch C., Turkey military chiefs resign over Sledgehammer ‘coup plot’ arrests, The Guardian, 30.07.2011, https://www.theguardian.com/world/2011/jul/30/turkey-military-chiefs-resign-sledgehammer;
  42. Migdalovitz C., Turkey’s 2007 Elections: Crisis of Identity and Power, Updated July 11, 2007, Congressional Research Service, https://fas.org/sgp/crs/mideast/RL34039.pdf;
  43. Toksabay E., Turkish court sentences 322 military officers to jail, Reuters, 21.09.2012, http://www.reuters.com/article/us-turkey-military-trial-verdict-idUSBRE88K0Y220120921;
  44. Yayla A.S., Turkey’s Crippled Counterterrorist Capacity: How Domestic Purges Represent an International Threat to Europe’s Security, 02.03.2017, file:///C:/Users/Iniyia/Downloads/Turkeys_Crippled_Counterterrorist_Capaci.pdf;
  45. Luttwak E., Why Turkey’s Coup d’État Failed, Foreign Policy, 16.07.2016, http://foreignpolicy.com/2016/07/16/why-turkeys-coup-detat-failed-erdogan/;
  46. Turkey to add Gülen movement to list of terror groups: President, Hurriyet Daily News, 27.05.2016, http://www.hurriyetdailynews.com/turkey-to-add-gulen-movement-to-list-of-terror-groups-president-.aspx?pageID=238&nID=99762&NewsCatID=338;
  47. What is the Gulen Movement?, http://hizmetmovement.blogspot.ro/p/what-is-gulen-movement.html;
  48. Gumus T., Turkey is about to use democracy to end democracy, Quartz, 05.04.2017, https://qz.com/950313/turkey-is-preparing-to-vote-on-a-constitutional-referendum-that-gives-president-recep-tayyip-erdogan-unprecedented-power/;
  49. Economic Outlook of Turkey, Republic of Turkey Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/prospects-and-recent-developments-in-the-turkish-economy.en.mfa;
  50. http://developing8.org/;
  51. Sursa – CIA WORLD FACTBOOK, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/tu.html;
  52. Turkey, THE WORLD FACTBOOK, CIA, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/tu.html;
  53. Turkey Military strength, GFP Strength in Numbers, http://www.globalfirepower.com/country-military-strength-detail.asp?country_id=turkey,
  54. International Organizations, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/sub.en.mfa?7cafe2ef-78bd-4d88-b326-3916451364f3;
  55. Russia’s Gazprom plans to build Turkish Stream pipeline by end of 2019, Hurriyet Daily News, 29.03.2017, http://www.hurriyetdailynews.com/russias-gazprom-plans-to-build-turkish-stream-pipeline-by-end-of-2019.aspx?pageID=238&nID=111375&NewsCatID=348;
  56. What is Turkish Stream?, The European Post, 08.04.2015, http://europeanpost.co/turkish-stream/;
  57. Weitz R., Medvedev’s Visit Marks New Stage in Russian-Turkish Energy Partnership, vol. 3, no. 12 of the Turkey Analyst, 21.06.2010, https://www.turkeyanalyst.org/publications/turkey-analyst-articles/item/217-medvedevs-visit-marks-new-stage-in-russian-turkish-energy-partnership.html;
  58. Martalogu T., Kremlin: Erdogan i-a prezentat lui Putin scuze pentru doborârea avionului militar rus, Agerpres, 27.06.2016, http://www.agerpres.ro/externe/2016/06/27/kremlin-erdogan-i-a-prezentat-lui-putin-scuze-pentru-doborarea-avionului-militar-rus-16-42-51;
  59. Oliphant, Rothwell J., Russian ambassador to Turkey Andrey Karlov shot dead by police officer in Ankara who shouted ‘Aleppo, revenge’, The Telegraph, 20.12.2016;
  60. Özden Zeynep O.,Turkey in the 21st Century: Quest for a New Foreign Policy, Routledge Taylor & Francis Group, New York, 2016;
  61. 31 March 2010- France 3 – Excuses publiques du Parlement serbe pour le massacre de Srebrenica / Serb Parliament Public Apology for the Massacre of Srebrenica FRENCH, 02.07.2015, http://speakingout.msf.org/fr/node/3794;
  62. TÜRKSOY (Joint Administration of Turkic Culture and Art), Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/turksoy-_joint-administration-of-turkic-culture-and-art_.en.mfa;
  63. D’Agostino G., The Islamic Revival in Central Asia, Islamic World Analyzes, http://www.islamicworld.it/wp/islamic-revival-central-asia/;
  64. Relations between Turkey and Turkmenistan, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/economic-relations-between-turkey-and-turkmenistan.en.mfa;
  65. Relations between Turkey and Kazakhstan, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/relations-between-turkey-and-kazakhstan.en.mfa;
  66. THE COOPERATION COUNCIL OF TURKIC SPEAKING STATES, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/turk-konseyi-en.en.mfa;
  67. Saudi to remove Muslim Brotherhood from terrorist lists, MEMO Middle East Monitor, 08.12.2016, https://www.middleeastmonitor.com/20161208-saudi-to-remove-muslim-brotherhood-from-terrorist-lists/;
  68. Kedar M., Why the Saudis and Muslim Brotherhood Hate Each Other, Arutz Sheva, 13.05.2014, http://www.israelnationalnews.com/Articles/Article.aspx/14994;
  69. al-Burai A., Saudi recalibration: Ostracise Egypt and embrace Turkey, MIDDLE EAST EYE, 17.10.2016, http://www.middleeasteye.net/columns/saudi-coercive-recalibration-embrace-turkey-and-ostracise-egypt-267045823;
  70. NEW INFORMATION: Egypt welcomes Syria cease-fire deal, 29.12.2016, http://www.weau.com/content/news/Turkey-says-Russia-helped-target-IS-in-Syria-408602125.html;
  71. Bayoumi A., The Saudi Egyptian divide runs deeper than Syria, The New Arab, 21.10.2016, https://www.alaraby.co.uk/english/comment/2016/10/21/the-saudi-egyptian-divide-runs-deeper-than-syria;
  72. Egypt receives a delegation from Yemen’s Houthi rebels, MEMO Middle East Monitor, 02.03.2015, https://www.middleeastmonitor.com/20150302-egypt-receives-a-delegation-from-yemens-houthi-rebels/;
  73. GCC declare Gulen group a ‘terrorist organisation’, MEMO Middle East Monitor, 14.10.2016, https://www.middleeastmonitor.com/20161014-gcc-declare-feto-a-terrorist-organisation/;
  74. Syria in Crisis: The Muslim Brotherhood in Syria, Carnegie Endowment for International Peace, http://carnegieendowment.org/syriaincrisis/?fa=48370;
  75. Agence France Presse, REPORT: The CIA Has Been Secretly Training Syrian Rebels For Months, Business Insider, 21.06.203, http://www.businessinsider.com/cia-secret-training-syrian-rebels-2013-6;
  76. Tamsin Carlisle, Qatar seeks gas pipeline to Turkey, The National,29.08.2009, http://www.thenational.ae/business/energy/qatar-seeks-gas-pipeline-to-turkey;
  77. Richard Spencer, Turkey accused of allowing Islamic State fighters to cross its border in Kobane attack, The Telegraph, 25.06.2015, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/syria/11699969/Turkey-accused-of-alowing-Islamic-State-fighters-to-cross-its-border-in-Kobane-attack.html;
  78. Kobani: anger grows as Turkey stops Kurds from aiding militias in Syria, The Guardian, 09.10.2014, http://www.theguardian.com/world/2014/oct/08/kobani-isis-turkey-kurds-ypg-syria-erdogan;
  79. Turkey Opens Airspace For U.S. Operations Against Islamic State, 24.07.2015, http://www.npr.org/2015/07/24/425978815/turkey-opens-airspace-for-u-s-operations-against-islamic-state;
  80. Yayla A.S., Turkey’s Crippled Counterterrorist Capacity: How Domestic Purges Represent an International Threat to Europe’s Security, Huffington Post, 02.03.2017, http://www.huffingtonpost.com/entry/turkeys-crippled-counterterrorism-capacity-how-domestic_us_58b87e1ee4b0ffd61787bd38;
  81. Gramer R., Latest Wikileaks dump sheds new light on Erdogan’s power in Turkey, Foreign Policy, 07.12.2016, http://foreignpolicy.com/2016/12/07/latest-wikileaks-dump-sheds-light-erdogan-turkey-berat-albayrak-redhack-hackers-oil/;
  82. Libyan Civil War – 2014, globalsecurity.org, http://www.globalsecurity.org/military/world/war/libya-civil-war-2.htm;
  83. Kayaoglu B., Why Turkey is making a return to Libya, AL MONITOR, 06.2016, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2016/06/turkey-libya-economic-interests-ankara-tripoli-embassy.html#ixzz4e1gzvvnF;
  84. Svirsky M., Report: Jihadist Group Hired to Defend U.S. Benghazi Mission, Clarion Project, 12.05.2013, https://clarionproject.org/report-jihadist-group-hired-defend-us-benghazi-mission-4/;
  85. http://www.bluemountaingroup.co.uk/;
  86. Popescu A.I.C., Ce se ascunde în spatele BOKO HARAM? – Colecţia „Geopolitica”, Editura Top Form, Bucureşti, 2016;
  87. Arman A., Erdogan: The hero of Somalia, Al Jazeera, 21.01.2015, http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2015/01/visit-erdogan-somalia-2015121124331818818.html;
  88. Turkey sets up first African military base in Somalia, Daily Sabah, 30.09.2016, https://www.dailysabah.com/war-on-terror/2016/09/30/turkey-sets-up-first-african-military-base-in-somalia;
  89. Leviathan Gas Field, Levantine Basin, Mediteranean Sea, Israel, http://www.offshore-technology.com/projects/leviathan-gas-field-levantine-israel/leviathan-gas-field-levantine-israel1.html;
  90. Russia-Iran-Turkey alliance most effective in solving Syrian crisis-Lavrov, RT, 20.12.2016, https://www.rt.com/news/371044-russia-turkey-iran-effective-meeting/;
  91. Mavi Marmara: Why did Israel stop the Gaza flotilla?, BBC NEWS, 27.06.2016, http://www.bbc.com/news/10203726;
  92. Fitsanakis J., Analysis: Unease in Europe as Turkey intensifies espionage abroad, Intel News.org, 30.03.2017, https://intelnews.org/2017/03/30/01-2087;
  93. Sharman J., Independent, Donald Trump branding Muslim Brotherhood a terrorist organisation risks alienating ‘entire Muslim world’, says the New York Times, 10.02.2017, http://www.independent.co.uk/news/world/americas/donald-trump-muslim-brotherhood-terrorists-new-york-times-alienate-world-claim-a7573176.html.

 

[1]Sergei Karaganov, Eurasian Way Out of the European Crisis, 07.06.2015, RUSSIA IN GLOBAL AFFAIRS,

http://eng.globalaffairs.ru/pubcol/Eurasian-Way-Out-of-the-European-Crisis-17505, accesat la data de 07.07.2016

[2]Frédéric Encel, Orizonturi geopolitice, Editura Cartier, 2011, pp.94-96

[3]Alba Iulia Catrinel Popescu, Teoria dominaţiei globale – cadrul conceptual al geostrategiei Federaţiei Ruse în regiunea Mării Negre, „PULSUL GEOSTRATEGIC” Supliment, Nr.220, 5 Septembrie 2016, Editată de INGEPO-Consulting Braşov

[4]Aleksandr Dughin, Osnovy geopolitiki: Geopoliticheskoe budushchee Rossii, Bol’shoe prostranstvo, Moscow: ‘Arktogeya’, 1997; varianta românească Aleksandr Dughin, Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei , Editura Eurasiatică, București, 2011

[5]Aleksandr Dughin, Idem, op.cit., p. 163

[6]Edmund Burke, Reflectii asupra Revolutiei din Franta, Editura Nemira, București, 2000.

[7]Andrew Jackson (1767-1845), cel de-al șaptelea președinte al SUA, cunoscut pentru autoritarismul, nationalismul si protectionismul politicii sale.

[8]Sunna care i-au urmat pe califii luminati si Shi’a care au considerat ca urmasii profetului sunt varul acestuia Ali si Hussein, nepotul lui Muhammad si factiunea Khagirita (secesionista, cu elemente din ambele confesiuni)

[9]Malekismul, fondat de Malik bin Anas (m.795), pune accentul pe reflectie si a influentat sunnismul magrebian, egiptean si vest-african.

[10]Șafiismul, dominant in islamul asiatic si est-african, kurd si palestinian, se bazeaza pe cutuma, reflectie si, in mai mica masura, pe consensul inteleptilor. A fost fondat de Aș-Șafi’ (m. 820).

[11]Imam Ahmad ibn Hanbal: Life & Madhab, http://www.teachislam.com/dmdocuments/54/Imam%20Ahmad%20ibn%20Hanbal.pdf, accesat la data de 11.09.2015

[12]Salafismul (nume provenit de la salaf – „strămoș”), considerat o facțiune ultraconservatoare, mai radicală decât wahhabismul cu care împărtășește ideologia comună hanbalită, a devenit interfața blamabilă a misionarismului wahhabit care a radicalizat lumea islamică sunnită de la Pacific la Atlantic.

[13]Henry Laoust, Ibn Taymiyyah Muslim theologian, http://www.britannica.com/biography/Ibn-Taymiyyah, accesat la data de 11.09.2015

[14]Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb Muslim theologian, http://www.britannica.com/biography/Muhammad-ibn-Abd-al-Wahhab, accesat la data de 11.09.2015

[15]The Life Account of Shaykh Ibn ‘Abd al-Wahhab and Ibn Sa‘ud, Al-Islam.org,

http://www.al-islam.org/new-analysis-wahhabi-doctrines-muhammad-husayn-ibrahimi/life-account-shaykh-ibn-%E2%80%98abd-al-wahhab-and, accesat la data de 11.09.2015

[16]Alastair Crooke, You Can’t Understand ISIS If You Don’t Know the History of Wahhabism in Saudi Arabia, 27.08.2014, THEWORLDPOST, http://www.huffingtonpost.com/alastair-crooke/isis-wahhabism-saudi-arabia_b_5717157.html

[17] Alastair Crooke, Idem. op.cit.

[18]Intre casele Saud si Wahhab există relații extrem de strânse, familiale, copiii clericului hanbalit și ai regelui saudit Muhammad ibn Saud încheind căsătorii care au urmași până în ziua de azi. Vezi: The Life Account of Shaykh Ibn ‘Abd al-Wahhab and Ibn Sa‘ud, Idem. op.cit.

[19]Fatma Ozyagli, Hassan Al-Banna: The man who started it all, World Bulletin, http://www.worldbulletin.net/personage/115124/hassan-al-banna-the-man-who-started-it-all, accesat la data de 29.03.2017

[20]Sheikh Yusuf Al-Qaradawi, DISCOVERTHENETWORKS.ORG, http://www.discoverthenetworks.org/individualProfile.asp?indid=822, accesat la data de 29.03.2017

[21]Nathan J. Brown, Amr Hamzawy, The Draft Party Platform of the Egyptian Muslim Brotherhood: Foray Into Political  Integration or Retreat  Into Old Positions?, Carnegie Endowment for International Peace, 2008, http://carnegieendowment.org/files/cp89_muslim_brothers_final.pdf, accesat la data de 29.03.2017

[22]Khalil Yusuf, Does the Muslim Brotherhood still have a role to play in Egypt’s revolutionary politics? Apud Helbawy, 2009, p65 & Ikwanonline, 2013, Middle East Monitor, 27.01.2014, https://www.middleeastmonitor.com/20140127-does-the-muslim-brotherhood-still-have-a-role-to-play-in-egypts-revolutionary-politics/, accesat la data de 29.03.2017

[23]Global Muslim Brotherhood, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, https://www.globalmbwatch.com/global-muslim-brotherhood/, accesat la data de 29.03.2017

[24]Khalil Yusuf, apud Helbawy, 2009, p65 & Ikwanonline, 2013, idem.op.cit

[25]Muslim Brotherhood (MB), DISCOVERTHENETWORKS.ORG, http://www.discoverthenetworks.org/printgroupProfile.asp?grpid=6386, accesat la data de 04.04.2017

[26]Marc Lynch, In Uncharted Waters: Islamist Parties Beyond Egypt’s Muslim Brotherhood, 16.12.2016, http://carnegieendowment.org/2016/12/16/in-uncharted-waters-islamist-parties-beyond-egypt-s-muslim-brotherhood-pub-66483, accesat la data de 04.04.2017

[27]Benjamin Wittes, William McCants, Should the Muslim Brotherhood be designated a terrorist organization?, 30.01.2017, Brookings, https://www.brookings.edu/blog/markaz/2017/01/30/should-the-muslim-brotherhood-be-designated-a-terrorist-organization/, accesat la data de 04.04.2017

[28]Benjamin Wittes, William McCants, idem.op.cit.

[29]„The religion of Islam will be elevated if it will cease to be a political instrument, as had been the case in the past “– Mustafa Kemal Atatürk

[30]Andrew Mango, Atatürk: the biography of the founder of modern Turkey, Overlook TP, 2002, p. 404

[31]OBITUARY: Necmettin Erbakan- Father Of Turkish Islamism, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 03.03.2011, https://www.globalmbwatch.com/2011/03/03/obituary-necmettin-erbakan-father-of-turkish-islamism/, accesat la data de 28.03.2017

[32]Presedinte al Turciei intre anii 2007 – 2014.

[33]RECOMMENDED READING: “Turkey’s Relationship With The Muslim Brotherhood”, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 27.10.2013, https://www.globalmbwatch.com/2013/10/27/recommended-reading-turkeys-relationship-with-the-muslim-brotherhood/ , accesat la data de 28.03.2017

[34]‘Rabaa sign’ becomes the symbol of massacre in Egypt, WORLDBULLETIN, 18.08.2013, http://www.worldbulletin.net/interviews-in-depth/115243/rabaa-sign-becomes-the-symbol-of-massacre-in-egypt, accesat la data de 28.03.2017

[35]Erdogan Defends Egyptian Muslim Brotherhood- Turkish President Does Not Consider Muslim Brotherhood Terrorist Organization, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 20.02.2017, https://www.globalmbwatch.com/2017/02/20/turkeys-erdogan-muslim-brotherhood-is-ideological-not-terrorist-organisation-middle-east-monitor/, accesat la data de 28.03.2017

[36]Erdogan Defends Egyptian Muslim Brotherhood- Turkish President Does Not Consider Muslim Brotherhood Terrorist Organization, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 20.02.2017, https://www.globalmbwatch.com/2017/02/20/turkeys-erdogan-muslim-brotherhood-is-ideological-not-terrorist-organisation-middle-east-monitor/, accesat la data de 28.03.2017

[37]Jonathan Schanzer, Merve Tahiroglu, Ankara’s Failure: How Turkey Lost the Arab Spring, Foreign Affairs, 25.01.2016, https://www.foreignaffairs.com/articles/turkey/2016-01-25/ankaras-failure, accesat la data de 28.03.2017

[38]Pana atunci marele suporter al organizatiei in Orientul Mijlociu.

[39]Gordon M. Hahn, Obama’s Muslim Brotherhood Strategy, the ‘War’ Against Jihadism, and Russia’s Syria Intervention, Part 3: Obama’s America and Erdogan’s Turkey, Russian and Eurasian Politics, https://gordonhahn.com/2016/04/03/obamas-muslim-brotherhood-strategy-the-war-against-jihadism-and-russias-syria-intervention-part-3-obamas-america-and-erdogans-turkey/, accesat la data de 28.03.2017

[40]The Syrian National Council, Carnegie Middle East Center, 25.09.2013, http://carnegie-mec.org/publications/?fa=48334, accesat la data de 28.03.2017

[41]The Muslim Brotherhood in Syria, Carnegie Middle East Center, 01.02.2012, http://carnegie-mec.org/diwan/48370?lang=en, accesat la data de 28.03.2017

[42]More divisions among Syrian opposition, Stratfor, 27.02.2012, www.stratfor.com/sample/analysis/more-divisions-among-syrian-opposition, accesat la data de 28.03.2017

[43]Director al Al-Taqwa bank, strategul financiar si unul dintre principalii sponsori ai miscarii.

[44]Kareem Ezeldine, The “Caliphate” Dream Force of Attraction: Turkey and the MB, AL BAWABA EG, http://www.albawabaeg.com/51388, accesat la data de 28.03.2017

[45]Brotherhood international organization meets to examine escalation against Egypt, Egypt Independent, 26.09.2015, http://www.egyptindependent.com/news/brotherhood-international-organization-meets-examine-escalation-against-egypt, accesat la data de 28.03.2017

[46]Gordon M. Hahn, idem.op.cit.

[47]Brotherhood international organization meets to examine escalation against Egypt, idem. op.cit.

[48]Fact Box: ‘Egyptian Revolutionary Council’ Visits Washington DC, Atlantic Council, 04.02.2015,  http://www.atlanticcouncil.org/blogs/menasource/fact-box-egyptian-revolutionary-council-visits-washington-dc, accesat la data de 28.03.2017

[49]Kareem Ezeldine, idem.op.cit.

[50]Ahmed al-Burai, Saudi recalibration: Ostracise Egypt and embrace Turkey, Middle East Eye, http://www.middleeasteye.net/columns/saudi-coercive-recalibration-embrace-turkey-and-ostracise-egypt-267045823, accesat la data de 28.03.2017

[51]Svante E. Cornell, The Islamization of Turkey: Erdoğan’s Education Reforms, The Turkey ANALYST,

02.09.2015, https://www.turkeyanalyst.org/publications/turkey-analyst-articles/item/437-the-islamization-of-turkey-erdo%C4%9Fan%E2%80%99s-education-reforms.html, accesat la data de 28.03.2017

[52]Hilal Elver, Turkey’s first ladies and the headscarf controversy, Al Jazeera, 20.09.2014, http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2014/09/turkey-first-ladies-headscarf–2014911114226379736.html, accesat la data de 28.03.2017

[53]Yigal Schleifer, Turkey: President Approves Controversial New Alcohol Regulations, EURASIANET.org, 10.06.2013, http://www.eurasianet.org/node/67098, accesat la data de 28.03.2017

[54]Nick Tattersall, Turkey’s Gul approves law tightening Internet controls, Reuters, 18.02.2014, http://www.reuters.com/article/us-turkey-government-idUSBREA1H1XL20140218, accesat la data de 28.03.2017

[55]Murat Yetkin, Turkish President Gül approves judicial law with reservations, 27.02.2014, Daily News, http://www.hurriyetdailynews.com/turkish-president-gul-approves-judicial-law-with-reservations.aspx?pageID=449&nID=62973&NewsCatID=409, accesat la data de 28.03.2017

[56]Turkey’s spy agency granted extraordinary powers, as President Gül approves MİT law, Daily News, 25.04.2014, http://www.hurriyetdailynews.com/turkeys-spy-agency-granted-extraordinary-powers-as-president-gul-approves-mit-law-.aspx?pageID=238&nID=65584&NewsCatID=338, accesat la data de 28.03.2017

[57]Clare M. Lopez, History of Muslim Brotherhood Penetration of the U.S. Government, Counter Jihad Report, Gatestone Institute, 15.04.2013,https://counterjihadreport.com/history-of-muslim-brotherhood-penetration-of-the-u-s-government/, accesat la data de 28.03.2017

[58]Constanze Letsch, Turkey military chiefs resign over Sledgehammer ‘coup plot’ arrests, The Guardian, 30.07.2011,  https://www.theguardian.com/world/2011/jul/30/turkey-military-chiefs-resign-sledgehammer, accesat la data de 28.03.2017

[59]Carol Migdalovitz, Turkey’s 2007 Elections: Crisis of Identity and Power, Updated July 11, 2007, Congressional Research Service, https://fas.org/sgp/crs/mideast/RL34039.pdf, accesat la data de 28.03.2017

[60]Constanze Letsch, idem.op.cit.

[61]Ece Toksabay, Turkish court sentences 322 military officers to jail, Reuters, 21.09.2012, http://www.reuters.com/article/us-turkey-military-trial-verdict-idUSBRE88K0Y220120921, accesat la data de 28.03.2017

[62]Ahmet S. Yayla, Turkey’s Crippled Counterterrorist Capacity: How Domestic Purges Represent an International Threat to Europe’s Security, 02.03.2017, file:///C:/Users/Iniyia/Downloads/Turkeys_Crippled_Counterterrorist_Capaci.pdf, accesat la data de 28.03.2017

[63]Carol Migdalovitz, idem.op.cit.

[64]Ahmet S. Yayla, idem.op.cit.

[65]Edward Luttwak, Why Turkey’s Coup d’État Failed, Foreign Policy, 16.07.2016, http://foreignpolicy.com/2016/07/16/why-turkeys-coup-detat-failed-erdogan/, accesat la data de 28.03.2017

[66]Turkey to add Gülen movement to list of terror groups: President, Hurriyet Daily News, 27.05.2016, http://www.hurriyetdailynews.com/turkey-to-add-gulen-movement-to-list-of-terror-groups-president-.aspx?pageID=238&nID=99762&NewsCatID=338, accesat la data de 28.03.2017

[67]What is the Gulen Movement?, http://hizmetmovement.blogspot.ro/p/what-is-gulen-movement.html, accesat la data de 28.03.2017

[68]Tezcan Gumus, Turkey is about to use democracy to end democracy, Quartz, 05.04.2017, https://qz.com/950313/turkey-is-preparing-to-vote-on-a-constitutional-referendum-that-gives-president-recep-tayyip-erdogan-unprecedented-power/, accesat la data de 28.03.2017

[69]Economic Outlook of Turkey, Republic of Turkey Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/prospects-and-recent-developments-in-the-turkish-economy.en.mfa, accesat la data de 28.03.2017

[70]http://developing8.org/, accesat la data de 28.03.2017

[71]Sursa – CIA WORLD FACTBOOK, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/tu.html, accesat la data de 28.03.2017

[72]Economic Outlook of Turkey, idem.op.cit.

[73]Turkey, THE WORLD FACTBOOK, CIA, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/tu.html, accesat la data de 28.03.2017

[74]Turkey Military strength, GFP Strength in Numbers, http://www.globalfirepower.com/country-military-strength-detail.asp?country_id=turkey, accesat la data de 28.03.2017

[75]Economic Outlook of Turkey, idem.op.cit.

[76]International Organizations, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/sub.en.mfa?7cafe2ef-78bd-4d88-b326-3916451364f3, accesat la data de 28.03.2017

[77]Russia’s Gazprom plans to build Turkish Stream pipeline by end of 2019, Hurriyet Daily News, 29.03.2017, http://www.hurriyetdailynews.com/russias-gazprom-plans-to-build-turkish-stream-pipeline-by-end-of-2019.aspx?pageID=238&nID=111375&NewsCatID=348, accesat la data de 28.03.2017

[78]What is Turkish Stream?, The European Post, 08.04.2015, http://europeanpost.co/turkish-stream/, accesat la data de 28.03.2017

[79]Richard Weitz, Medvedev’s Visit Marks New Stage in Russian-Turkish Energy Partnership, vol. 3, no. 12 of the Turkey Analyst, 21.06.2010, https://www.turkeyanalyst.org/publications/turkey-analyst-articles/item/217-medvedevs-visit-marks-new-stage-in-russian-turkish-energy-partnership.html, accesat la data de 28.03.2017

[80]Richard Weitz, idem.op.cit.

[81]Tudor Martalogu, Kremlin: Erdogan i-a prezentat lui Putin scuze pentru doborârea avionului militar rus, Agerpres, 27.06.2016, http://www.agerpres.ro/externe/2016/06/27/kremlin-erdogan-i-a-prezentat-lui-putin-scuze-pentru-doborarea-avionului-militar-rus-16-42-51, accesat la data de 07.07.2016

[82]Roland Oliphant, James Rothwell, Russian ambassador to Turkey Andrey Karlov shot dead by police officer in Ankara who shouted ‘Aleppo, revenge’, The Telegraph, 20.12.2016, accesat la data de 28.03.2017

[83]Edited by Özden Zeynep Oktav, Turkey in the 21st Century: Quest for a New Foreign Policy, Routledge Taylor & Francis Group, New York, 2016, p.144

[84]31 March 2010- France 3 – Excuses publiques du Parlement serbe pour le massacre de Srebrenica / Serb Parliament Public Apology for the Massacre of Srebrenica FRENCH, 02.07.2015, http://speakingout.msf.org/fr/node/3794, accesat la data de 07.04.2017

[85]Infiintat in 1993, este alcatuit din Azerbaijan, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Turkey, Turkmenistan and Uzbekistan. The Turkish Republic of Northern Cyprus, Gagavuz Yeri of Moldova and some autonomous republics of the Russian Federation participate in its activities as observers. See: TÜRKSOY (Joint Administration of Turkic Culture and Art),  Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/turksoy-_joint-administration-of-turkic-culture-and-art_.en.mfa, accesat la data de 07.04.2017

[86]Glauco D’Agostino, The Islamic Revival in Central Asia, Islamic World Analyzes, http://www.islamicworld.it/wp/islamic-revival-central-asia/, accesat la data de 07.04.2017

[87]Relations between Turkey and Turkmenistan, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/economic-relations-between-turkey-and-turkmenistan.en.mfa, accesat la data de 07.04.2017

[88]Relations between Turkey and Kazakhstan, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/relations-between-turkey-and-kazakhstan.en.mfa, accesat la data de 07.04.2017

[89]Este alcatuit din Turkey, Azerbaijan, Kazakhstan, Kyrgyzstan (Founding Members). See: THE COOPERATION COUNCIL OF TURKIC SPEAKING STATES, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/turk-konseyi-en.en.mfa, accesat la data de 07.04.2017

[90]Saudi to remove Muslim Brotherhood from terrorist lists, MEMO Middle East Monitor, 08.12.2016, https://www.middleeastmonitor.com/20161208-saudi-to-remove-muslim-brotherhood-from-terrorist-lists/, accesat la data de 07.04.2017

[91]We have seen the dream of the Islamic Caliphate, the Land of the Caliphate, come to pass – Allah willing – the group (MB, ed.) and its party. We have seen the great dream that we all dream of, the ‘United Arab Nations’.  The ‘United Arab Nations’ will return, Allah willing, by this man’s hand, with the help of his party. And the capital of the ‘United Arab Nations’ will be Jerusalem, Allah willing. Our capital will not be Cairo, nor Mecca nor Medina, Allah willing, and our slogan will be „Millions of shahids march on Jerusalem” – Mordechai Kedar, Why the Saudis and Muslim Brotherhood Hate Each Other, Arutz Sheva, 13.05.2014, http://www.israelnationalnews.com/Articles/Article.aspx/14994, accesat la data de 07.04.2017

[92]Mordechai Kedar, idem.op.cit.

[93]Ahmed al-Burai, Saudi recalibration: Ostracise Egypt and embrace Turkey, MIDDLE EAST EYE, 17.10.2016, http://www.middleeasteye.net/columns/saudi-coercive-recalibration-embrace-turkey-and-ostracise-egypt-267045823, accesat la data de 07.04.2017

[94]NEW INFORMATION: Egypt welcomes Syria cease-fire deal, 29.12.2016, http://www.weau.com/content/news/Turkey-says-Russia-helped-target-IS-in-Syria-408602125.html, accesat la data de 07.04.2017

[95]Alaa Bayoumi, The Saudi Egyptian divide runs deeper than Syria, The New Arab, 21.10.2016, https://www.alaraby.co.uk/english/comment/2016/10/21/the-saudi-egyptian-divide-runs-deeper-than-syria, accesat la data de 07.04.2017

[96]Egypt receives a delegation from Yemen’s Houthi rebels, MEMO Middle East Monitor, 02.03.2015, https://www.middleeastmonitor.com/20150302-egypt-receives-a-delegation-from-yemens-houthi-rebels/, accesat la data de 07.04.2017

[97]GCC declare Gulen group a ‘terrorist organisation’, MEMO Middle East Monitor, 14.10.2016, https://www.middleeastmonitor.com/20161014-gcc-declare-feto-a-terrorist-organisation/, accesat la data de 07.04.2017

[98]Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, Siria, Algeria, Iordania, Cisiordania, Liban, Irak, Arabia Saudită, Oman, Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran, Sahara Occidentală, Sudan, Mauritania, Gabon, Somalia, Djibouti, Senegal.

[99]Syria in Crisis: The Muslim Brotherhood in Syria, Carnegie Endowment for International Peace, http://carnegieendowment.org/syriaincrisis/?fa=48370, accesat la data de 20.04.2015

[100]In 17 ianuarie 2011, gruparea islamista „Fratii Musulmani” au lansat un avertisment regimului Assad caruia i s-a cerut sa asculte doleantele populatiei Sunna. Protestele au izbucnit pe fondul unei manifestatii in fata ambasadei Egiptului din Damasc cu ocazia inlaturarii de la putere a lui Hosni Mubarak.

[101]Agence France Presse, REPORT: The CIA Has Been Secretly Training Syrian Rebels For Months, Business Insider, 21.06.203, http://www.businessinsider.com/cia-secret-training-syrian-rebels-2013-6, accesat la data de 17.09.2015

[102]Tamsin Carlisle, Qatar seeks gas pipeline to Turkey, The National,29.08.2009, http://www.thenational.ae/business/energy/qatar-seeks-gas-pipeline-to-turkey, accesat la data de 20.04.2015

[103]Richard Spencer, Turkey accused of allowing Islamic State fighters to cross its border in Kobane attack, The Telegraph, 25.06.2015, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/syria/11699969/Turkey-accused-of-alowing-Islamic-State-fighters-to-cross-its-border-in-Kobane-attack.html, accesat la data de 29.08.2015

[104]Kobani: anger grows as Turkey stops Kurds from aiding militias in Syria, The Guardian, 09.10.2014, http://www.theguardian.com/world/2014/oct/08/kobani-isis-turkey-kurds-ypg-syria-erdogan, accesat la data de 29.08.2015

[105]Turkey Opens Airspace For U.S. Operations Against Islamic State, 24.07.2015, http://www.npr.org/2015/07/24/425978815/turkey-opens-airspace-for-u-s-operations-against-islamic-state, accesat la data de 29.08.2015

[106]Ahmet S. Yayla, Turkey’s Crippled Counterterrorist Capacity: How Domestic Purges Represent an International Threat to Europe’s Security,  Huffington Post, 02.03.2017, http://www.huffingtonpost.com/entry/turkeys-crippled-counterterrorism-capacity-how-domestic_us_58b87e1ee4b0ffd61787bd38, accesat la data de 08.04.2017

[107]Robbie Gramer, Latest Wikileaks dump sheds new light on Erdogan’s power in Turkey, Foreign Policy, 07.12.2016, http://foreignpolicy.com/2016/12/07/latest-wikileaks-dump-sheds-light-erdogan-turkey-berat-albayrak-redhack-hackers-oil/, accesat la data de 08.04. 2017

[108]Libyan Civil War – 2014, globalsecurity.org, http://www.globalsecurity.org/military/world/war/libya-civil-war-2.htm, accesat la data de 20.04.2015

[109]Barin Kayaoglu, Why Turkey is making a return to Libya, AL MONITOR, 14.06.2016, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2016/06/turkey-libya-economic-interests-ankara-tripoli-embassy.html#ixzz4e1gzvvnF, accesat la data de 08.04.2017

[110]Meira Svirsky, Report: Jihadist Group Hired to Defend U.S. Benghazi Mission, Clarion Project, 12.05.2013, https://clarionproject.org/report-jihadist-group-hired-defend-us-benghazi-mission-4/, accesat la data de 07.04.2017

[111]http://www.bluemountaingroup.co.uk/, accesat la data de 07.04.2017

[112]Grupare radicală islamistă afiliată Al Qa’ida (A.Q.), activează atât în Tunisia cât și în Libia, în zonele Darnah și în Benghazi, unde este aliată cu Benghazi Revolutionaries Shura Council – vezi Alba Iulia Catrinel Popescu, Ce se ascunde în spatele BOKO HARAM? – Colecţia „Geopolitica”, Editura Top Form, Bucureşti, 2016, p. 65

[113]Meira Svirsky, idem.op.cit.

[114]Abukar Arman, Erdogan: The hero of Somalia, Al Jazeera, 21.01.2015,  http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2015/01/visit-erdogan-somalia-2015121124331818818.html, accesat la data de 07.04.2017

[115]Turkey sets up first African military base in Somalia, Daily Sabah, 30.09.2016, https://www.dailysabah.com/war-on-terror/2016/09/30/turkey-sets-up-first-african-military-base-in-somalia, accesat la data de 07.04.2017

[116]Acronim al Harakat Al-Muqawama Al-IslamiaMiscarea Islamica de Rezistenta, este o organizatie paramilitara islamista, ramura palestiniana a “Fratiei Musulmane” aflata in opozitie cu organizatia seculara Fatah. Urmareste infiintarea unui stat islamic palestinian cu capitala la Ierusalim.

[117]Leviathan Gas Field, Levantine Basin, Mediteranean Sea, Israel, http://www.offshore-technology.com/projects/leviathan-gas-field-levantine-israel/leviathan-gas-field-levantine-israel1.html, accesat la data de 20.08.2015

[118]Russia-Iran-Turkey alliance most effective in solving Syrian crisis-Lavrov, RT, 20.12.2016, https://www.rt.com/news/371044-russia-turkey-iran-effective-meeting/, accesat la data de 20.02.2017

[119]Mavi Marmara: Why did Israel stop the Gaza flotilla?, BBC NEWS, 27.06.2016, http://www.bbc.com/news/10203726, accesat la data de 20.02.2017

[120]Mavi Marmara: Why did Israel stop the Gaza flotilla?, idem.op.cit.

[121]Joseph Fitsanakis, Analysis: Unease in Europe as Turkey intensifies espionage abroad, Intel News.org, 30.03.2017, https://intelnews.org/2017/03/30/01-2087/ accesat la data de 07.04.2017

[122]Jon Sharman, Independent, Donald Trump branding Muslim Brotherhood a terrorist organisation risks alienating ‘entire Muslim world’, says the New York Times, 10.02.2017, http://www.independent.co.uk/news/world/americas/donald-trump-muslim-brotherhood-terrorists-new-york-times-alienate-world-claim-a7573176.html, accesat la data de 03.03.2017

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

8 + 4 =