Fără îndoială, reforma justiției, în România, a fost în ultimii ani cea mai dezbatută temă în spațiul public. Din păcate, dezbaterile au fost dominate de spirit partizan, de intoleranță și de superficialitate, iar vocea specialiștilor nu s-a auzit din cauza zgomotului creat de incompetenți și mercenari. În acest vacarm, s-a uitat (voit ?!) că actul de justiție se bazează pe adevăr. În 2005, într-o carte scrisă împreună cu Profesorul Gheorghe Scripcaru (Medicina legală pentru juriști, Ed. Polirom) dedicam un spațiu extins epistemologiei și rolului acesteia în realizarea actului de justiție. Iată, în rezumat, ce susțineam atunci și susțin și acum.
- O realitate universală, absolută și incontestabilă rezidă din faptul că justiția trebuie să se bazeze pe adevăr și orice abatere de la adevăr o transformă în injustiție. Complexitatea actului de justiție în lumea modernă și mai ales intervenția sentimentului public face ca abdicarea de la principiul aflării adevărului să conducă la anomia dreptului și pierderea autorității și credibilității actului de justiție. Prin urmare, problema adevărului judiciar este problema esențială a administrării justiției, putând emite următorul silogism: Justiția se bazează pe adevăr.
- Convingerea magistratului despre adevăr trebuie să fie consecința firească a unei filiații între: acumularea informației primare, verificarea acesteia în ceea ce privește corespondența sa cu faptele judecate și, în final, stabilirea valorii de adevăr a informației. Această abordare se bazează pe paradigma fundamentală de drept potrivit căreia probele nu au o valoare prestabilită (ex ante), ci au valoare numai după verificarea lor (ex post).
- Indiferent de felul probelor (directe sau indirecte) acestea trebuie analizate potrivit unei metodologii unice și după criterii unice. Indiferent de puterea de dovadă a celor directe (prin individualitatea lor) și a celor indirecte (prin ansamblul lor) cu cât sunt mai riguros verificate epistemic (prin regula corespondenței, consensului și completitudiinii) cu atât ele vor garanta mai sigur adevărul judiciar.
-
Logica cercetării științifice (epistemologia) trebuie să transforme deciziile magistraților într-o știință a adevărului prin:
- corespondență constatărilor și ideilor (raționamentelor) cu modul în care s-a petrecut în realitate un fapt (adequatio rei intelectus);
- dovedirea științifică a oricărei afirmații (valoarea sa de adevăr);
- reținera (disciplinarea) în fața tentației (înclinației) subiective, firești de a afirma adevărul unuei situații de fapt pe baza intuiției și flerului;
- acceptarea ideilor și probelor numai prin puterea lor de argumentare.
-
Demersul epistemologic va evita alterarea adevărului în justiție, care rezultă din:
- tentația de a da faptului real o imagine conformă cu sentimentele proprii;
- riscul de a fi sedus de fler și intuiție
- alunecarea facilă spre ceea ce se confirmă și eliminarea fără argumente a ceea ce se critică;
- a te lasa influențat de convingeri preconcepute în loc de îndoieli rezonabile.
În concluzie, puterea de adevăr a unei teze o dă epistemologia și ea se obiectivizează în fiabilitatea actului juridic. Astfel, se ajunge la adevărul judiciar, care se caracterizează prin obiectivitate și certitudine (concordanța judecăților a posteriori cu realitatea faptelor petrecute anterior). Acest adevăr trebuie să satisfacă mai ales conștiința etico- profesională și convingerea intimă a magistratului.
P.S.1: Ce fel de adevăr juridic este susținut de argumente de genul ”nu există probe, dar convingerea noastră este că nu se putea ca acuzatul să nu știe”; „există suspiciuni chiar dacă nu sunt susținute de probe că acuzatul…”; „opinia publică ar fi dezamagită dacă…”; „în absența probelor suntem obligați să deducem că acuzatul a fost în măsură să le ascundă, evidențiindu-se astfel caracterul periculos al acțiunilor sale” etc.
P.S.2: Epistemologia este o ramură a filozofiei, care se ocupă cu originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii.
