Caută
Close this search box.

Enormitati pseudo-istorice

Foto: Magna News

Dacă într-un regim totalitar “cine controlează trecutul, controlează viitorul/cine controlează prezentul controlează trecutul” (George Orwell), nici democrația nu e scutită de derapaje de la adevăr în reconstituirea și interpretarea trecutului istoric. De câtva timp, media românească este bântuită de “fenomenul trădării”, cum îl numește unul dintre autorii mai mult sau mai puțîn profesioniști, dar cei mai mulți de ocazie, puși pe rastalmaciri.

Trădarea la români. Sau, cum teoretizează și generalizează pompos încă din titlu “cică niște cronicari” luați aici la întâmplare , “Trădarea, una dintre constantele naționale la români” sau “Trădarea la români a făcut istorie”. Cotidianul autobotezat cândva “nava amiral a presei române”, ne rezumă istoria într-un text numit “Cele mai odioase trădări ale românilor” cu intertitluri de tipul “Vlad Ţepeş, trădat de boieri şi asasinat”, “Asasinat unicat în istoria românilor”, “Petru Rareş, vândut de boieri turcilor”, “Ion Vodă, armeanul despicat de cămile”, “Mihai Viteazul, ciopârţit şi împuşcat” și alte asemenea grozăvii. Încă mai ambițios, autorul Mircea Bălan, se prezintă cu două volume de “Istoria trădării la români”, 800 de pagini care, deși apărută în 2002, a intrat în uitare înainte măcar de a fi luată în seamă de public. Scormonind prin ce e mai cumplit, dar și mai tragic, în zonele dramatice ale trecutului și ignorând complexitatea epocilor, el întocmește un adevărat rechizitoriu în materie și afirmă, la fel de absolutizant, că “nicăieri în lume, mârșăvia nu ajunge în sfere atât de  înalte ca în spațiul carpato-danubiano-pontic”, precum îl prezintă un recenzent al editurii ce a publicat cartea. “Istoria noastră este, în fond, în șir de trădări, defecțiuni pe câmpul de lupta care mai de care mai…” etc. etc. , “de la Burebista până la Ceaușescu”. Iar pe lângă trădare, mai e stigmatizată și “inapetența conducătorilor români pentru carte și învățătură”. Altfel spus, halal conducători, halal trecut.

Hardaiele de lături și de rastalmacituri pe care le colectează pentru a le arunca spre public asemenea vidanjori intelectuali nu au nimic  în comun cu eforturile oneste și riguros științifice  de repunere a istoriei naționale în parametrii ei reali, cu suișuri și coborâșuri, prin demitizarea și expurgarea ei de relele care au viciat-o de-a lungul timpului, de la ascunderea și falsificarea adevărului sau triumfalismul patriotard până la ideologizarea rigidă și instrumentată antinational  sau uniformizarea globalizanta a propriei identități naționale. Încăpățânarea de a bate moneda calpă pe “fenomenul” trădării nu slujește unor asemenea scopuri.

Trădarea nu e o “constantă” a istoriei noastre, nu este o “năpasta” căzută doar pe români, ea există pretutindeni și de totdeauna în lume, încă din Cărțile Sfinte și de la începutul istoriei scrise și până în politică zilei (care va deveni și ea istorie). “Din Antichitate și până azi, personaje ambivalente, adesea de prim plan, au ritmat și uneori schimbat temeinic cursul Istoriei”, constată, în cartea să “Mari trădători în istorie”, Pierre Valode, director al revistei franceze“Actualités de l’Histoire”. Într-un comentariu politic din cotidianul “Liberation”, analistul Simon Blin nuanțează, fără a-și propune a reabilita cumva actul trădării (vorba personajului caragialean: ”Urăsc trădarea, dar iubesc pe trădători”). El îl prezintă pe trădător ca fiind uneori “o figura clasică a istoriei, care apare adesea în vremea unei crize în care se recompune exercițiul puterii”. Și, continuă el, “trădarea este cel puțin la fel de veche ca tactică politică”. Cantemir, Crișan, Marghiloman, Mihai I și alții, au fost ei trădători sau nu? Discuția rămâne deschisă, dar trebuie purtata cu buna credinta. Și mai semnificativă, mai actuală este însă o altă constatare a aceluiași autor: “Istoria arată că desemnarea unui trădător constituie un redutabil instrument de luptă politică. (…) Când un grup social este zguduit de disensiuni, registrul trădării poate servi pentru descalificarea adversarului”. Și, trebuie adăugat, mai grav, nu doar a adversarului, ci a propriului popor. Această este marea miza a pangaririi propriei istorii.

Iar pentru a nu ne culpabiliza aiurea, ca națiune, luându-ne după mistificatorii și “demascatorii” trecutului, atât de harnici acum în strădaniile lor, să amintim măcar că istoria Franței – pentru a ne menține în aceeași arie – oferă, după unii, exemple ilustre de “trădători”, și azi denunțați de cercuri interesate, de la Jeanne d’Arc până la generalul de Gaulle.

A reduce, însă, istoria unei popor la un lanț de trădări și a afirma lejer si iresponsabil că e vorba de o “constantă” aplicabilă unui singur popor (propriului popor!), cum fac nenominalizatii de noi mai sus nu este doar un exercițiu gratuit de superficialitate sau senzationalism. Instrumentalizarea istoriei este armă politică și antinațională. Istoricii și sociologii români dedicați adevărului și animați de a așeza la locul ce li se cuvine în conștiința națională și faptele, și oamenii trecutului, se constituie în pleiadă glorioasă, de la D. Drăghicescu până la Florin Constantiniu și toți cei care au urmat și urmează calea adevărului. Și tot Caragiale are judecata cea mai înțeleaptă în ce privește iureșul, în toi, de denigrare a istoriei noastre: “Să nu ne facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri