Toamnă de poveste la Bucureşti în acest octombrie plin de culori dar şi de evenimente culturale. O seară deosebită a oferit melomanilor, prin iniţierea proiectului Royal Concert cameral cu muzică şi instrumente din vremea familiei de Hohenzollern, pianista Karina Şabac care şi-a asumat şi rolul de director artistic, dorind, în acest an jubiliar când sărbătorim un veac de la naşterea României moderne, să demonstreze încă o dată puterea muzicii de a-i lega pe oameni, dincolo de graniţe, bariere culturale, convingeri politice.

Ne aflam în Salonul Cerchez din Palatul Cotroceni. Interpreţii români şi germani invitaţi să concerteze sunt muzicieni de renume mondial şi, aşa cum scrie în programul de sală bogat şi elegant ilustrat  „interpretează muzică barocă pe instrumente autentice ale perioadei din vremea regilor Prusiei şi muzică românească pe instrumente moderne din vremea regilor României”. A fost o seară de vis frumos care a continuat, pentru mine, cu  interviul pe care mi l-a acordat talentata muziciană Karina Ioana Şabac.

  • Pianul este un instrument foarte frumos dar şi greu de stăpânit, ar fi interesant să aflăm când ai ales muzica clasică căruia i te-ai dedicat cu totul ? Părinţii sau o profesoară cine anume a identificat talentul tău şi te-a încurajat să doreşti să cucereşti acest domeniu?
  • Nu am ales nici pianul, nici muzica. Muzica a făcut mereu parte din viaţa mea. Părinţii mei erau întotdeauna înconjuraţi de muzică bună, fie ca era vorba de jazz, blues, clasic sau muzică contemporană de concert. Tatăl meu cânta muzică de cameră acasă, cu colegi şi prieteni, cânta la vioară; aveam o pianină Hoffmann (modelul vechi, cu 4 braţe de alamă în care se puneau lumânări pentru a urmări mai bine partitura). Cam pe la 4 ani am fost pentru prima dată la un concert “live” care m-a marcat pe viaţă. Pe scena Ateneului Român cânta Lola Bobescu. Nu am uitat nici acum imaginea: o galaxie de sunete extraordinare provocate de o fiinţă luminoasă şi delicată îmbrăcată în albastru. De atunci, am “ştiut”. Ca şi în alte arte, în muzică nu “alegi”, ci ţi se dezvăluie la un moment dat, printr-o revelaţie, cine eşti. In artă şi dans începi să lucrezi mult mai devreme decât în orice altă meserie. Asta nu exclude, din strat posibilitatea de a studia sau a deveni altceva în viaţă. Totul depinde de răspunsul la întrebarea “poţi trăi fără asta?”
  • Se ştie că arta cere sacrificii, ne poţi povesti cum a fost viaţa ta dincolo de apauze, flori, momente emoţionante, clipe solemne?
  • Florile şi aplauzele sunt un bonus, satisfacţia adevarată vine în momentul în care reuşeşti să descoperi şi să realizezi ceva important într-o piesă. Ieşirea pe scenă este încercarea noastră de a transmite publicului această realizare, iar aplauzele, călduroase sau mai reci, sunt termometrul care ne arată la ce « grad » intenţia noastră a fost percepută, deşi percepţia depinde nu doar de interpret ci şi de cultura individuală ! Deci…prefer să las tema sacrificiului pe seama scriitorilor, altfel risc să parafrazez. Eu sunt interpret, rolul meu este să mă transform, să intru în poveste şi să cânt după cerinţele compozitorului. Aş înlocui “sacrificiu” cu “experienţă”. Ea e mai importantă pentru interpret decât sacrificiul. Şi curiozitatea. Fără ele… nu ai ai ce povesti ! Profunzimea cu care muzicienii interpretează o piesă rămâne, în mod direct proporţional, legată de experienţele şi de viaţa pe care a trăit-o fiecare dintre ei. Nimeni nu poate prezice cu exactitate ce vom deveni după perioada de studii, un interpret de succes cu multe concerte, un profesor, un scriitor sau poate un inventator… sau, poate nici una nici alta, dacă ne izolam şi rămânem în contact cu ceilalţi doar în spaţiul virtual, pe telefon, pe reţelele de socializare, dependenţi de televizor… În casa mea nu veţi găsi un televizor pentru că îl consider o sursă continuă de alienare… în masă. Viaţa are multe opţiuni şi planuri pentru fiecare din noi pe care, riscăm să le ratăm dacă, nu ne mai întâlnim unii cu alţii, dacă stăm numai pe facebook, aştepând like-uri, semne de aprobare pentru viaţa noastră reală. De aceea concertele încă funcţionează: sunt locul în care lumea se întâlneşte să povestească şi să creeze împreună momente magice. Când vom pierde aceasta nevoie, vom pierde identitatea noastră actuală ca specie.
  • Ai participat la concursuri naţionale şi internaţionale de interpretare muzicală unde ai obţinut premii, există o distincţie în palmaresul tău de care se leagă o întâmplare anume?
  • Întâmplările cele mai frumoase sunt legate de concerte, am participat la puţine concursuri după vârsta de 13 ani, m-a interesat mult să predau şi să concertez şi în locuri în care muzica nu era o obişnuinţă.O întâmplare frumoasă a avut loc la Baia Mare, unde în 2014 am ţinut un masterclas la Liceul de Arte. Au venit tineri şi copii (căteva talente uluitoare) cu vârste cuprinse între 5 şi 18 ani, interpreţi pentru toate instrumentele. Am predat atunci timp de o săptămână, de dimineaţa până seara, cu o pauză foarte scurtă de masă. Printre copii a fost un băieţel de 5 ani, Zeno. El era la acea vreme, după cum spunea mama lui “un copil foarte talentat dar cu nevoi speciale”. Îi era greu să stea la masterclas dacă nu cânta el tot timpul. Nu interacţiona cu nimeni. Când profesoara lui de pian m-a întrebat dacă ar putea şi el să îmi cânte, a adăugat imediat că îi era teamă de reacţia celorlalţi copii faţă de micuţul pianist. Am făcut atunci un cerc pe scenă, în jurul pianului şi am pregatit atmosfera astfel încât, atunci când a intrat în sală şi s-a aşezat direct la pian (fără să ne salute şi fără să observe lumea de pe scenă) să ne cânte o sonatină, noi, cu toţii eram pregătiţi. De fiecare dată când ne cânta, după aplauze, se înclina în faţa publicului şi se aşeza din nou să  cânte următoarea piesă. Marea provocare a fost să lucrez cu el doar ceea ce îl interesa şi nu ceea ce “ar fi trebuit “ să-l intereseze şi să nu sărim de la o piesă la alta. Lucram concomitent pe două piese, dacă va puteţi imagina ! Fixam pasajele şi trecea imediat la următoarea parte. Cânta dupa ureche imediat, îi dădeam exemple din concerte de pian şi le  cânta, imediat, cu ambele mâini. A prins cu “viteza luminii“ tot ce îl învăţam, lecţia de pian se transformase într-un joc de ping-pong similar cu cel în care Bruce Lee juca mânuind un nunchaku. La sfârşit ieşea, zâmbind de pe scenă, cu aceeaşi viteză cu care intrase, sub aplauzele tuturor iar eu rămâneam împreună cu elevii să ne tragem sufletul şi să vorbim despre ce ni se întâmplase. După concertul final al elevilor am primit un caiet pe care scria Regina Ana şi care avea câte o pagină scrisă de fiecare elev. Şi Zeno, băiatul de 5 ani mi-a scris: “ Vă mulţumesc că aţi perfecţionat piesele. Îmi place că aţi făcut ce am vrut eu”. Am învăţat în acea săptămână de la micul Zeno atât de multe lucruri! Despre cum să ascultăm, cum să reacţionăm, cum să învăţăm. Şi despre faptul că nevoile unui artist nu depind de vârstă şi vârsta nu este acel număr de ani pe care îl înşirăm crescător de la 0 la 100 pe scara notelor şi a diplomelor.
  • Au trecut două decenii de când profesezi…pe întreg mapamondul. În 2015 când ai fost declarată „Omul zilei” de Radio România Cultural am aflat că faci parte din tânăra generaţie de muzicieni români care trăiesc şi lucrează în străinătate. Unde anume în străinătate şi de ce ai ales ţara asta?
  • Acum locuiesc în Olanda, la graniţa cu Germania. Am avut o invitaţie din China pentru un post de cadru didactic la universitate, dar geografic vorbind este prea departe de ţările în care eu merg des şi mi-ar fi greu sa zbor non-stop. Colaborez cu muzicienii din Orchestra Simfonică din Aachen, cânt ca solistă dar sunt şi corepetitor, am fost director artistic în organizarea unor  festivaluri şi proiecte muzicale, lucrez şi în producţii de operă. Aachen se afla la doar cateva ore de toate aeroporturile importante: de Amsterdam, Köln, Bruxelles, Frankfurt. De aici pot călători foarte uşor către orice destinaţie.
  • Priveşti înapoi şi ai dori să-ţi aminteşti „oameni dragi” care ţi-au fost alături?
  • Lista este nesfârşită, începe cu mama mea, Alana (care ne lipseşte tuturor celor care am cunoscut-o) şi continuă cu oamenii care m-au susţinut de-a lungul drumului. Am mulţi oameni dragi de care mă leagă întâmplări frumoase dar nu le pot numi punctual … ele se află, acum, într-o zonă a subconştientului, aparţinând unei “fundaţii“ pe care eu construiesc, continui să construiesc.
  • Ai cântat şi ai fost „sufletul” organizării acelui spectacol-eveniment desfăşurat, în eleganta sală a Muzeului Cotroceni împreună cu colegii tăi din România şi Germania… Veţi repeta concertul într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat ?
  • Sperăm să cântăm acest concert şi în Germania, în 2019.
  • Există aşa numitele „piese pentru mâini mari”, ai încercat…
  • Prefer să nu cânt piese care îmi cer să cuprind mai mult de o nonă. În muzica de cameră şi în cea de operă nu am avut niciodată o situaţie în care să nu pot cânta o piesă. Recunosc, nu mă “gândesc” la acest aspect, îţi alegi instinctiv piesele, repertoriul meu conţine piese din toate perioadele în care s-a scris pentru clavecin sau pian.
  • Ai rupt tradiţia familiei şi ai ales să predai “ matematica muzicii”… Ne vorbeşti, puţin, despre munca ta ca profesoară în America?
  • Predau de la vârsta de 15 ani, când m-am mutat la Berlin pentru studii. La început am predat privat, lucru care ar fi fost imposibil în Bucureşti la varsta de 15, erau anii 90. La 17 ani, dupa ce am ascultat ultimile repetiţii şi concerte ale maestrului Celibidache la München, am realizat că muzica de concert nu este o “experienţă de grup”, este o experienţă personală şi individuală în care fiecare din noi, părtaş la evenimentul muzical, păşeşte într-o lume a conversaţiei cu sine. Profesorul, ca şi interpretul, ghidează această conversaţie, dar de purtat o poartă cel care ascultă, dacă ascultă… Iar calitatea conversaţei depinde de “unelte şi material”. De aceea, am studiat, pe langă interpretare şi La universitatea USC din Los Angeles am fost lector asistent de la vârsta de 20 de ani şi aş fi putut urma aceasta carieră dacă nu mă mutam la New York. Este interesant că prin predare înveţi să pui întrebări dar să te şi cunoşti. Bunicul spunea “o întrebare bine pusă este jumătate din răspuns”. Talentul de a preda nu poate veni de altundeva decât din interiorul tău, din acel loc situat între minte şi suflet, unde înveţi constant despre lume, despre tine. Am avut o carieră care a pornit “cu dreptul“ şi a fost recunoscută şi în Statele Unite înainte să mă întorc în Europa. În acea perioadă acumulam enorm şi lucram enorm. Ca în nici o altă perioadă a vieţii mele. Pe lângă bursele de studii pe care le obţineam, financiar vorbind, predatul reprezenta singura sursă constantă din care puteam să trăiesc.
  • Acum, despre pianista Karina Şabac la timpul prezent, la timpul viitor. Ce planuri ai?
  • Sper să revin în ţară mai des, pentru concerte, mă bucur enorm să am şansa să cânt cu muzicieni extraordinari. În 2019 va ieşi primul meu album CD cu cele 6 Partite de Bach. In 2019 voi cânta la Filarmonica din Sibiu, Concertul pentru 2 piane de Mozart şi Sonata de Bartok pentru două piane şi percuţie (şi în recital şi varianta cu orchestră).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 + 1 =