Răsturnările tot mai frecvente și mai spectaculoase din ordinea lumii ajung să-i descumpănească și pe ziariștii și analiștii versați. “Apar în jurul nostru forțe pe care lumea nu le-a mai văzut de mult timp”, scria nu de mult, uluită, ziarista franceză Amelie Poinssot, pentru agenția Mediapart. Ea se referea la peisajul preelectoral european din preajma europarlamentarelor de la începutul anului viitor și constata preocupată ascensiunea pe continent a populismului de dreapta, care se însoțește și cu radicalizarea moderaților, și cu recrudescența și activizarea stângii radicale. Politologul de origine bulgară Ivan Krastev remarcă și el, același fenomen, ca o dominantă a momentului politic, dar îl vede ca un proces cu o bătaie mai lungă. El vorbește de “o insurecție de amploare mondială împotriva ordinii liberale progresiste de după 1989, care se caracteriza prin deschiderea generală a frontierelor pentru oameni, capitaluri, bunuri și idei”. Înaintea generației celor doi menționați, alți vorbeau însă, ca universitarul american Fukuyama, de “sfârșitul istoriei”, alții de euforia post-război rece etc. Fapt e că între timp, cum constată azi toți comentatorii, de toate orientările, climatul internațional s-a deteriorat și tensionat, neîncrederea reciprocă și suspiciunea cresc iar labilitatea și neprevăzutul situației generale în lume urcă și ele în sondaje și statistici.
Să fie oare vorba doar de o reacție de deziluzie față de peformantele integrării (europene, în America de Nord etc.)? De o reacție de respingere a globalismului, pe care tot mai mulți îl văd ca un nou internaționalism (fost proletar)?
Nu, e mult mai mult decât atât, avertizează un număr în creștere de politologi și sociologi, este vizată însăși democrația liberală. “Această insurecție – explică Ivan Krastev – adoptă forma unei revolte a democrației împotriva liberalismului”. Paradoxal, dar posibil. Și cu precedent istoric consacrat: nu se glosează de câteva secole pe ideea că Liberte și Egalite în același timp nu se poate? De aici, încă un pretins argument că n-ar fi obligatoriu ca democrația și liberalismul să fie frați siamezi. Iar de aici, apariția a ceea ce se cheamă, mai nou, neoautoritarismul. Teoreticienilor săi nu le e greu să-l exemplifice, începând cu Rusia, China și America, trecând prin Turcia și Filipine și încheind, în Europa, cu Ungaria. I s-a mai spus, inițial, acestei tendințe, și democrație iliberala, dar prin extindere geografică, sintagma a devenit tot mai improprie. Neoautoritarismul devine termen tot mai familiar, iar comentatorii se grăbesc să sublinieze că pe un fundal internațional tot mai încărcat și mai tensionat, regimurile autoritariste au șanse sporite de acceptare populară, de instalare fără vărsare de sânge și de susținere electorală.
Politologul american Thomas Wright de la Brookings Institution prevede ca iminentă dispariția “ordinii internaționale liberale”, pe care, spune el, America, deși este țara care a instituit-o de fapt după 1945, o agreează astăzi din ce în ce mai puțin (mai ales republicanii). De altfel, remarcă el, “New York Times” a folosit pentru prima oară sintagma abia în 2012(deși unii autori americani au preluat-o încă de prin anii 1990).
Dar în anii 1990-200, “americanii credeau că Rusia și China se vor întâlni cu Vestul pe probleme fundamentale ale ordinii mondiale”. Astăzi însă, scrie și Wright, nu se mai poate vorbi de o “eră a convergenței”, drept care SUA trebuie să adopte o nouă strategie internațională. “Nu există perspective la orizont pentru o ordine liberală universală – afirmă categoric Wright. În locul ei, este o lume liberă în competiție cu o lume neoautoritarista”. Iată aici o nouă ipostază a, de fapt, canonicului antagonism Vest-Est din timpul războiului rece. Primul termen al binomului este însă lumea așa cum o vede președintele Trump, celălalt termen este coagulat în jurul axei Moscova-Beijing, dar diferă din ce în ce mai mult de fosta lume comunistă. Oricum, nu este o lume mai liniștită și mai așezată decât cea a războiului rece. Dimpotrivă.
