”Caru‘cu bere” a fost proiectat de un arhitect care a lucrat şi la palatul Peleş. A ieşit o bijuterie. Proprietarul, un pui de ţăran plecat la Bucureşti la 11 ani, a primit cele mai înalte distincţii ale vremii.
„Eu, de la coarnele plugului, am realizat Caru‘ cu bere. Tu, din Capitala României, să fii demn să mă întreci ”!
Asta i-a scris bunicul tatălui meu, când tata împlinise 14 ani. La revedere tenis, la revedere schi, bonjour carte!. Ne-a citat din memorie însuşi nepotul celui care a deschis Caru‘ cu bere, în 1899. Nepotul Niculae Mircea, inginer, are acum 73 de ani; şi el, şi tatăl lui s-au născut la Caru cu bere, în odăile de sus. Acum, Niculae Mircea este cel mai tânăr dintre nepoţi, se sprijină în baston, dar ştie cu ochii închişi fiecare colţişor. ”Pe aici mă ascundeam eu când eram copil”, zice şi arată scările ce duc spre odăile de deasupra restaurantului.
Nu ştia el pe vremea aceea că opera bunicului era istorică, una dintre primele berării din Bucureşti. Pe atunci venea lumea nu numai pentru bere, dar şi pentru crenvurştii cu hrean, frankfurteri, ridiche neagră cu ciolan la cuptor, specialitatea casei. Aici se ameţeau pe vremuri George Coşbuc (vinul îi plăcea vinul, mai ales), Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga. Coşbuc era ca la el acasă, chelnerii îi ziceau badea Gheorghe, iar lui îi plăcea să se ascundă undeva, la mesele mai din spate, şi să bea un vin bun. Slavici şi Delavrancea, primar pe vremea aceea frecventau restaurantul. Studenţii merituoşi primeau o masă gratuită din partea casei.
Şi povestea continua…”Moftul vremii cerea ca berea să o bei caldă, de aia bunicul adusese şi nişte încălzitoare de bere semănau cu nişte eprubete, le băgai în halbă şi o încălzeau. Mititeii se găteau ca la spectacol: Au fost gătiţi zeci de ani la rând după o reţetă secretă, care se păstrează şi astăzi. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se cu mujdei, ca să prindă o crustă rumenă împrejur. Grataragiii întorc fiecare mititel doar de trei ori, până este prăjit.
Când s-a înfiinţat, Caru‘ avea sistem propriu de climatizare, sursa lui de apă, iar reziduurile piereau într-o instalaţie proprie de ardere. Şi acum fumul de ţigară este absorbit prin boltă, printr-o instalaţie care nu se vede cu ochiul liber. Iar pe undeva prin perete, prin nişte fante invizibile, vine aerul cald sau rece. Berea nu s-a făcut niciodată aici, este o legendă că se fabrica chiar în restaurant. În trecut, berea sosea de la Bradagiru, bun prieten cu bunicul, iar acum vine de la Tuborg. Dar de unde a ştiut bunicul, băiat de la ţară, să facă aşa berărie-monument, premiată şi de Carol I? I-a oferit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României.
Iar acum, întreaga clădire este monument istoric şi de arhitectură. Căci bunicul era un pui de ţăran când a plecat la Bucureşti, pe la 11 ani. Până atunci dăduse cu sapa şi rânise bălegarul boilor în satul Cata, lângă Sighişoara. Nu făcuse acolo decât patru clase. Se numea Nicolae Mircea. Ajuns în Bucureşti, s-a apucat de treabă cu fraţii mai mari, pe Podul Mogoşoaiei. A învăţat rapid băcănia, s-a făcut apoi copil de prăvălie pentru un unchi, la vândut bere. Depozitau berea în butoaie, o transportau cu carul, iar treaba a mers atât de bine, încât şi-au extins afacerea, ocupând mai multe prăvălii din corpul hanului Zlătari şi Pasajul Villacrosse.
Nucleul Carului cu bere au fost câteva mese întinse undeva, pe strada Franceză de astăzi. Clădirea de acum a Carului cu bere, cam 70% din ea, de fapt, s-a ridicat în numai 15 luni. „Aviz cunoscătorilor de bere” aşa începea reclama la berăria-restaurant, în ziarele vremii. Prin acele câteva cuvinte s-a ţintit, de la ănceput un anumit cerc de clienţi.
Arhitectul a fost Zigfrid Kofczinsky, cel care a lucrat şi în echipa de arhitecţi a Castelului Peleş şi a Palatului Culturii din Iaşi. A făcut-o în stil neogotic, cu vitralii şi picturi murale, candelabre, coloane, bolţi, lambriuri din lemn de stejar şi două scări dantelate lucrate, ca şi podeaua, din lemn masiv, fără cuie. Un mic palat. Ba i-a făcut şi statuie minusculă, din lemn, lui moş Ghiţă, pivnicerul. Stă şi azi cocoţat pe balustrada dreaptă, cu felinarul în mână. A coborât de mii şi mii de ori în pivniţe, unde erau peste 70.000 de litri de vin. Le ţinea acolo câţiva ani, la învechit, apoi, când le venea vremea, le scotea. Numai moş Ghiţă ştia rânduiala vinurilor.
Bunicul s-a sinucis cu o pastilă de cianură, în 1929. O ţinea cu el în cazul în care-l prind ungurii, că era urmărit. Dar nu de asta s-a omorât, ci fiindcă îi girase la bancă afacerea fratelui, iar fratele a dat faliment. Trebuia acum să plătească pentru el 8 milioane de lei, or, nici Caru nu scotea atâta bănet. Din pură prietenie, Bragadiru Marinescu, deţinătorul cunoscutei fabrici de bere, a preluat administraţia Carului câţiva ani, până când a reuşit să dea băncii toată datoria fratelui, numai din ce câştiga. După asta, administraţia a ajuns din nou la urmaşi.
În 1947 statul le-a luat cu japca afacerea, iar restaurantul a fost rechiziţionat. Pe proprietari i-a gonit în pod, unde până atunci dormeau picolii, iar în odăile de deasupra restaurantului, acolo unde copilăriseră stăpânii, au înghesuit nişte săraci.
Comunismul a sluţit Caru. S-au pus feţe de masă peste minunăţiile de mese din lemn de stejar vechi de un secol şi s-a dat cu bidineaua peste picturile de pe pereţi, pe motiv că ar înfăţişa scene capitaliste (nişte boieri medievali la banchet, bând bere la halbă). De abia prin 1984 au ieşit la lumină, când statul a restaurat localul. Acum, inginerul Nicolae Mircea este coproprietar cu o verişoară, iar administraţia o deţine o firmă.
Chiar şi acum, după un secol şi mai bine, Caru‘cu bere e o afacere bună. În fiecare zi se perindă între 1.500 şi 2.000 de clienţi şi, de multe ori, după amiaza nu poţi să intri decât cu rezervare. De multe ori, clienţii rămân perplecşi când, dintr-o dată, se trezesc fără nici un ospătar în sală. Pentru ca, peste câteva minute, să apară toţi, umăr la umăr, făcând ţanţoşi paradă printre mese. Cocoţat pe balustradă, Moş Ghiţă priveşte show-ul cu ochii lui de lemn.
