Matei Enric sau cum este „a fi sau a nu fi” tânăr la 40 de ani !

Interlocutorul meu, Matei Enric se încadrează “cu arme şi bagaje” la rubrica pe care am dedicat-o, la secţiunea cultură a site-ului de ştiri Magnanews, tinerilor artişti. O rubrică de interviuri cu tineri reprezentanţi ai artelor. Îmi fac o datorie de onoare să reamintesc cititorilor, cu fiecare nou demers al meu, punctul de plecare care este dorinţa de a promova, de a pune un reflector care să lumineze mai mult decât “o clipă”, activitatea tinerilor creatori. Să surprindă acel moment de extraordinară concentrare, “adunatul forţelor” înainte de startul către…râvnita  celebritate!  Datorăm tinerei generaţii acel sprijin, pe care, să recunoaştem cu onestitate l-am primit, la rândul nostru, la început de carieră. Sunt ferm convinsă că fiecare dintre ei, tinerii şi tinerele mei parteneri de dialog merită, pe deplin, dreptul la promovare! Sunt la vârsta la care vor primi un paşaport în alb la categoria excelenţă şi datorită generozităţii site-ului Magnanews care oferă posibilitatea unei promovări free… pentru sufletul lor pus la vedere! Nu-mi rămâne decât să le mulţumesc pentru încredere şi să le dau cuvântul.

• Matei Enric când ai descoperit că arta plastică este „lumea în care doreşti să trăieşti”? Ai avut un model anume, un „declic” sau, cum se spune „ ora ta astrală?”
• Nu a fost chiar un declic. Nevoia de a face artă a crescut odată cu mine. Tatăl meu a fost pictor şi când aveam 8-9 ani, îmi deschidea albumele de istorie a artei și-mi arăta: „uite cum a făcut Mantegna perspectiva aici” sau, : „uite cum a făcut aici, lăncile Uccello ” etc…Alți copii se jucau afară, eu deprindeam tainele istoriei artei.Profesoara mea a observat că aveam talent la pictură și m-a ”pârât” tatălui. Şi tata a început să mă învețe să pictez, să-mi “dea “ din cunoștințele lui. Operaţiune dificilă pentru că eram incredibil de încăpățânat, am reuşit să-l enervez pe taică meu şi lecţiile au încetat. După ce tata a murit ( aveam 17 ani), mi-am adus aminte vorbele lui : „Matei, dacă vrei să înveți să desenezi, trebuie să copiezi mai întâi marii maeștrii.” Și i-am urmat sfatul. Studiind, pas cu pas am intrat în universul lui Michelangelo, a lui Leonardo Da Vinci, lista e lungă. M-a fascinat lucrarea lui Rembrandt  „Lecția de anatomie a dr. Tulp” pe care am reprodus-o de multe ori, am reinterpretat-o în diverse feluri, iar după ani, mi-a influențat lucrarea „Priveghi”. Apoi am „luat legătura” cu arta actuală prin intermediul revistelor Sinteza (o revistă publicată de ambasada SUA în România, care prezenta artă contemporană americană) și revista Arta (revistă tipărita de UAP, prezenta artă contemporană din România). Nevoia de a face artă a a crescut.”Sâmburele” l-a plantat tata.

• In CV-ul tău scrie eşti licențiat al Facultății de Teologie Ortodoxă din București – promoția 2002 – în cadrul secției de Artă Plastică – Patrimoniu Cultural (restaurare frescă). Ai lucrat, în aceşti ani de când profesezi ca restaurator?
• Restaurarea este un domeniu foarte frumos, solicită dedicare totală. Facultatea îți deschide drumul, tu trebuie să decizi în ce mod îl urmezi. De la 17-18 ani mi-am propus să fac artă, să creez ansambluri, bucăți-fragmente din lemn, care să recompună o imagine pe perete. Mi-am asumat foarte clar destinul ăsta.În facultate am participat la restaurarea unor monumente în Piatra Neamț și Clu, după terminarea facultății am restaurat biserica „Sfântul Nicolae” din Satul Bițina din Ialomița. Am colaborat şi cu o firmă în restaurarea de mobilier. Trebuie să menționez că restaurarea mi-a oferit oportunitatea de a pătrunde în viziunea unor alți artiști monumentaliști. Atunci când lucrezi la perete, ești mult mai aproape de opera unui artist, observi mai multe detalii iar anumite soluții plastice, observate la pictorii de biserici vechi, sunt foarte folositoare, mi-au plăcut atât de mult încât le-am integrat în lucrările mele.
• Ai expus, din în diverse galerii, ai trecut Oceanul şi lucrările tale au fost văzute la Whashington. Cum ai descrie „experieţa americană” ? Mi-ai mărturisit că te-ai dus să repari o lucrare deteriorată la transport şi din vina ta, uitasei să scrii „fragil” pe colet, dintr-un motiv scuzabil 100%, erai îndrăgostit…
• A fi îndrăgostit este, de fapt, starea mea naturală. Uneori e constructiv, alteori nu, te consumă intens. Dar fără iubire lumea îşi pierde din substanţă. Am trimis multe lucrări în străinătate, în Europa dar și SUA. La un moment dat, din neglijență sau din ghinion s-a stricat o lucrare în timpul transportului. Un lucru neprevazut şi mai puţin plăcut s-a transformat într-o aventură cel puțin interesantă! Pe drumul spre Washington am făcut o escală la Doha (capitala Qatarului) timp de 24 de ore în care am vizitat puțin orașul o adevărată oază de lux în deșert, oază construită cu perseverență și mulți bani.În Washington, punctul forte au fost muzeele. Am fost de-a dreptul fascinat de colecția Muzeului de Artă (The National Gallery of Art). Practic, tot ceea ce admirasem în albumele de artă, se prezenta acum în „carne și oase”. A fost o experiență uimitoare
• În anul 2010 ai înființat galeria The Lobby Art Space (împreuna cu Delia Călinescu – Zoița) și ai fost curator timp de jumatate de an. Cum ai descrie această experienţă?
• A fost o perioadă dificilă în cariera mea de artist, pentru că acum aveam grijă și de alți artiști care așteptau de la mine promovarea, iar timpul pentru arta mea era destul de limitat. A fost o experiență. Și din fiecare experiență înveți ceva. Am trecut cu ocazia asta de cealaltă parte a „baricadei” – în zona galeristului și a curatorului, și am aflat “ pe propria piele” cât de dificil este să menţii un astfel de proiect.
• Te privesc şi înfăţişarea ta, părul foarte lung, cîrlionţat, îmi aminteşte de actorul şi cântăreţul Florian Pittiş şi una dintre melodiile lui „Ploaia care va veni”. Matei, eşti un romantic sau un rebel al secolului XXl ?
• Mi s-a mai spus că semăn cu Florian Pittiș. Un artist,un om pe care-l apreciez, un personaj interesant.Tatăl meu spunea „oamenii slabi trebuie să se adune în găști și haite, doar oamenii puternici pot sa stea singuri.” Încerc să înțeleg singur ceea ce se întâmplă, fără a urma orbește, grupul, mulțimea. Pot fi văzut ca un nonconformist sau un rebel. Eu îmi doresc să merg pe drumul meu…
• Matei, apropierea de Divinitate se face, uneori, la anii senectuţii, de tânăr ai ajuns să de preocupe lucrurile sfinte, înţelepciunea Bibliei? Este o influenţă care vine din familie, o tradiţie ?
• Mă interesează spiritualitatea sub toate formele ei. Cred ca există o forță spirituală deasupra tuturor. Întotdeauna am simțit că realitatea este mai vastă decât o putem noi percepe și am fost interesat de acest domeniu tainic, al spiritului. Un domeniu invizibil, dar care poate fi simțit oriunde. Și până la urmă, arta este prin definiție o lucrare a spiritului. O lucrare prinde formă în imaginația mea. Conștiința mea o percepe ca o realitate înainte să existe fizic. Prin actul creației, lucrarea intră în realitate și poate fi văzută/percepută de alți oameni. Conștiința mea este ca un portal, în care arta mea se înfiripă și prin care pătrunde în realitate.Există un experiment științific care cred că explică procesul meu artistic: Câtorva subiecți umani, sub hipnoză, li s-a spus că un obiect oarecare (un pix, o pensula, etc…) este foarte fierbinte (el în realitate nefiind astfel). Când s-au trezit din transă și au pus mâna pe obiectul respectiv, simțeau că îi arde, că este foarte fierbinte (iar în realitate nu era). Totul era în capul lor! Ceea ce este interesant este faptul că subiecții au rămas cu urme de arsură pe mâini (de la niște obiecte ce nu erau de altfel fierbinți). Asta arată că de fapt, conștiința noastră creează realitatea!Așa și eu, creez realități ce nu există la început decât în conștiința mea.
• Ai 40 de ani, ai ajuns în calendarul vieţii aproape la jumătate. Privind în jurul tău, te întreb, piaţa artistică din România, mă refer la artă ca un business, îţi oferă perspectiva unui câştig decent?

• Arta nu este o meserie ca oricare alta. Arta este o meserie de vocație. La fel ca profesia de dascăl, preot, etc…În artă, dacă nu ai chemare, o să abandonezi rapid. Însă dacă ai vocație, atunci vei face artă chiar și în cele mai crunte condiții . Eu am reușit să trăiesc din artă 10 ani (în ultimii 3-4 ani lucrurile s-au schimbat în rău) așa că nu pot să afirm că este imposibil de a supraviețui din artă. Iar în România, acest aspect (al prezenţei artistului în societate) este foarte puțin protejat de legislație. Dar, până la urmă ține de energie, de muncă și de puțin noroc. Dar norocul e de partea celor curajoși!
• Ştiu că vei expune,într-un viitor apropiat şi la Piaţa Spaniei Art Gallery.Ce lucări vei aduce ?
• Căutările mele dacă aş parafraza spun că se îndreaptă spre „căutarea paradisului pierdut”.După naștere, omul încearcă să regăsească acel spațiu învăluit de căldura și armonia din pântecul matern. Și reface simbolic acel univers primordial, creând o familie, un grup de prieteni, o casă, un spațiu în care se simte în armonie cu mediul, asemănător celui primordial. Iar ideea de Paradis este o reflecţie a acelei stări de grație în care am existat, cu toţii înaintea nașterii. Dacă există o stare paradisiacă pe care o caută și la care să se raporteze ființa, aceasta este amintirea pântecului mamei. Iar toată existența noastră este o perpetuă căutare a acelui loc primordial. Nu știu sigur ce lucrări voi expune. Ceea ce știu este că va fi un spectacol vizual. Un festin pentru ochi și spirit. O să vă invit la vernisaj!