Instinctul de conservare e ceva minunat. Funcţionează la munte, la mare, ziua, noaptea, de e pace, de-i război. Unui om, care la mitingul din ‘89 a aruncat o petardă, instinctul de conservare i-a zis să se ascundă în mulţime. Instinctul celorlalți le-a ordonat să se ferească de el ca dracul de tămâie. „Fugeam spre ei, povesteşte omul, şi totuși în jurul meu se făcea gol.”
Instinctul de conservare face din oameni conserve fără termen de expirare. E grozav și la șuetele extraordinare din sânul partidului. Şeful suprem o fi, n-o fi competent, dar o meteahnă tot are și dânsul. Simte, nu se știe de ce, nevoia să dea impresia că i-ar trebui părerea subalternilor. „Băi, Cutărele, zice, ce-i porcăria asta de lege? Vouă vă place, măi?”
Colegii bâţâie din cap, dar pentru că n-au trecut două zile de când, imprudenţi, l-au lăudat pe Cutărel în particular, bâţăie din cap ambiguu, nici da, nici nu. Pe măsură ce se uită Șeful la ei, „nici da, nici nu” devine un „Nu!” hotărât. Nu, nu ne place legea inventată de Cutărel, nu-i ce ne trebuie. (Mai târziu ne-om descurca noi cu Cutărel…)
„Dar stai! zice Șeful din nou. Băi, n-am văzut chestia asta de-aici, articolul ăsta. Extraordinar! Cutărele, scuză-mă, e o lege excepţională! Voi ce ziceţi, măi?” Toată lumea laudă răcnind legea lui Cutărel.
Scena se repetă de vreo trei ori. În cele din urmă, cel mai curajos, cel mai vertical, îi zice de la obraz Șefului: „Spuneţi-ne dumneavoastră, sincer, ne place sau nu?”
Cunosc un demnitar care nu se temea că o să fie remaniat. Trăia în vecinătatea acestei ipoteze groaznice, aşa cum alţii convieţuiesc cu ideea morţii. Îşi pregătise, pentru o eventuală remaniere, un discurs demn: „Şefu’, mă fascinează tupeul dumitale. Nu te pricepi la nimic, furi de stingi, manipulezi oamenii, minți de îngheață oceanul planetar. Nu mă înspăimântă amenințările. Am scris cărţi, am ţinut neveste și-am crescut copii, am absolvit facultăţi. Singur-singurel, înainte de-a te cunoaşte. Să nu-ți închipui, aşadar, că ai fi un stejar la umbra căruia cresc şi eu, nişte iarbă pipernicită…”
Dar, ce să vezi, nu-l remaniau, ci îi dădeau tot mai multă putere, leafă din ce în ce mai mare, maşini, funcţii, voiaje în străinătate. Iar instinctul de conservare, al naibii, îi ţinea permanent la ureche socoteala avantajelor pe care le-ar pierde după rostirea discursului său demn.
Instinctul de conservare cioplea ca o dăltiţă la discursul de adio. În cele din urmă, omul l-a şi rostit, fără să mai fie remaniat, aşa, la o ocazie. Rămăseseră trei cuvinte: „Şefu’… mă fascinaţi…”
