Caută
Close this search box.

De ce atâta ură?

Foto: Magna News

De câțiva ani, prin presa lumii se rostogolește un titlu: „De ce atâta ură?” Spațiul public de comunicare și de liberă exprimare devine tot mai încărcat, replicile mai tăioase, invectivele mai veninoase.

Constatarea o fac tot mai mult, în presa americană și europeană, și ziariștii, și administratorii de site-uri, și sociologii, dar și oricare dintre comunicatorii obișnuiți de pe rețelele sociale ori consumatorii de media. De isterizarea comunicării nu sunt scutiți nici tenorii incintelor politice, nici moderatorii tv (ce ironic sună formula în acest context!).

Cu câtva timp în urmă, publicația occidentală “Slate” a întrebat câțiva ziariști cu experiență: “De ce atâta ură?” Unii au spus că așa e de când lumea, alții – că într-adevăr, anonimatul dă curaj și frâu liber exprimării haterilor.

Respectiva categorie, adică “aceia care nu se pot bucura de succesele altora”, își mitraliaza victimele cu replici tăioase pe twitter sau face book ori ii desființează,  comod așezați, lângă soție și prieteni, pe canapeaua din față televizorului, pe mai toți cei ce li se perindă prin fața ochilor, pe ecran. Iar furia oricui e mediatizată instantaneu urbi et orbi și poate avea uneori efecte devastatoare. S-au dus de mult vremurile când nu puteai vorbi, ca bieții Cezar sau Napoleon, la mai mult de câteva sute de oameni deodată.

Dacă ar fi însă vorba doar de o descărcare de complexe si frustrări sau de răzbunare și calmare prin… accese de furie, ca terapeutică personală sau de grup, parcă ar mai merge. Dar reacțiile individuale exteriorizate și nemăsurat propagate, devin fenomen public, politic, social, civic. Radicalizarea și autoritarismul celor de la putere, ca și reacția celor ce o contestă, fie ei ultrași, revoltați, reziști, extremisti, ajung să devină forță politică.

Ca “externist” în gazetarie nu pot să nu observ isterizarea retoricii de politică internațională, care ajunge să se întreacă în virulență cu limbajul incaierarilor propagandistice din anii 1950, când “atatatorii la război anglo-americani” se luptau cu “pericolul roșu de la Răsărit”. Acum se vorbeeste de “război civil “ în Statele Unite și în Franța, de dezmembrarea Regatului Unit și secesiuni în Spania, Italia etc., de “război români contra români” și de alte asemenea scenarii terifiante, dar nu o dată împrumutate din recuzita unui Halloween politic bine instrumentat.

Ce poate face, în ce-l privește, ziaristul într-un asemenea climat de ură și vacarm? – au fost întrebați participanții la ancheta “Slate”.  Regula de aur ar fi calmul. Apoi: merită sau nu un răspuns? Dacă da, o încercare de a înfiripa un dialog: De unde știți? E sigur? Explicați mai pe-ndelete, vă rog . Etc. Iar dacă nu și nu, atunci nu ezitați să blocați incomunicabilul interlocutor (oximoron, desigur), căci “sunteți liber să fiți dictatorul propriului domeniu de conversație”, cum se exprima un ziarist. Și puteți chiar surâde, așa cum fac politicienii în situații delicate.

Citește și: Duzina de ticăloși

Așadar, de ce atâta ură? Pe cat de simplă și de bun simț e întrebarea, pe atât de lung și complicat e răspunsul.

Un răspuns

  1. Intrebarea a fost, este si va exista. De ce?
    Urmarind analizele desteptilor din „think-tank”-uri (mai multe) stau si ma uit ca prostu` inapoi si ma intreb din ce cauza e motivul ?
    Domnule, nene Vlad, v-am inteles politica editoriala si va multumesc pentru pozitionarea personala echidistanta si lipsita de ura dar imi permit, cu umilinta o intrebare, de unde candoarea, aproape subtila a acestei intrebari ?
    Cu totii subzistam (mai fermi sau mai indoiti) in aceasta lume in care, cu scuzele de rigoare, personal nu pot calca (cu pasul greu) peste tinerele straturi de morminte sau uita (in reverie) versurile bardului de la Stratford-upon-Avon (ma repet) „…despoticul bun plac, zabava legii, nedreptatirea din partea celor mandri, prin cei nemernici a destoiniciei…” (in traducerea lui Al. Marcu). Iata o explicatie hamletiana al unui exponent al manifestarii urii, vechi de aproape 5 secole.
    Se stia de atunci. Ura personala (si cea mai raspandita) a facut cele mai multe victime.
    Privind spre natura, vedem ca acolo nu sunt probleme legate de ura ci de existenta, o fiinta se infrupta din alta iar un arbore umbreste pe altul.
    La noi oamenii, ura are o dimensiune epica, deasupra stihurilor, deasupra stiutei perceptii egalitariste, deasupra „muzicii de sfere”, ea este prezenta in cornitele caprei vecinului, in „casoaia” si piscina lui, in frustrarile si nerealizarile personale (raportate material si in oglinda), in masini, copii, amante…
    Ura este o traire secvential – animalica iar daca persista trebuie consultat medicul sau farmacistul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri