Anul 2018 rememorează, pe lângă alte evenimente centenare, și o sută de ani de la apariția cărții de referință “Declinul Occidentului” a istoricului german Oswald Spengler. Dar cu sentimente împărțite : se împlinește, se va adeveri profeția din titlu? Oricum, despre Occident se vorbește, în anul de centenar al constatării, mai mult ca oricând. Ca ironie, cu satisfacție răutăcioasă sau, dimpotrivă, ca reparație istorică? Presă lumii e hiperexcitata de subiect. Câteva titluri din ziarele acestui an: “Occidentul e terminat?” – pe coperta unui număr tematic special al publicației “Courrier international”. “Occidentul, atins dar nu scufundat”, “Criză occidentală în nouă date” – titluri din același număr. Alte titluri, cu semn de întrebare sau nu: “Începutul sfârșitului pentru Occident?”; “Istoria Occidentului, declin sau metamorfoza?”; “Criză migranților sau criza Occidentului?”; “Soljenițîn și criza spirituală a Occidentului”; “Unilateralismul lui Trump, suveranitatea și criza Occidentului”, “Criza Occidentului, o binecuvântare pentru Putin”. Etc.etc. În total, până acum pe 2018, pe Google, cam zece milioane de asemenea titluri, numai în limba franceză. Și în sfârșit, în engleză de data aceasta, și nu de oriunde ci din “New York Times”, un editorial intitulat, de-a dreptul senzațional: “Proiectul secret al lui Trump: să termine cu Occidentul”. Multe explicații pentru asemenea titluri: migrenele Europei Unite, politica și atitudinea atipică președintelui Trump la G-7, summitul NATO, față de UE, ONU, tratate internaționale, afluxul migranților, Ucraina și flancul estic al NATO, Vișegrad, dar mai ales situația fără precedent de delicată din relațiile Washington-Berlin.
Ziaristul vesteuropean Eric Chol încearcă să sintetizeze cumva un diagnostic al “bolnavului Occident”, enunțând mai întâi câteva cauze: “Între gesticulațiile lui Trump, efasarea treptată a Europei, creșterea xenofobiei, triumfalismul lui Putin sau ambițiile planetare ale lui Xi Jinping, lumea anului 2018 și-a pierdut busola”. Urmează o simptomatologie: “Pretutindeni, valorile occidentale nu sunt văzute cu ochi buni: criza financiară din 2008 a arătat limitele unui capitalism financiar iresponsabil, în timp ce resorturile democrației acuză o oboseală serioasă”. Frontierele revin, autocratii sunt în marș, și fibra naționalistă înlocuiește sloganurile ideologice de până mai ieri”. Mai alarmată, dna Madeleine Albright trage un semnal (tot într-un titlu, de carte) : “Fascismul. Un avertisment”.
Asistăm la o dezbatere teoretică necruțătoare ca retorică sau la o nouă campanie isteroida în spațiul public euroatlantic (indusă?), așa cum se obișnuiește tot mai des, căci – ni se atrage mereu atenția – suntem în plin război informațional? Răspunsul nu poate fi decât unul solomonic: ambele susțineri au partea lor de adevăr în cuprinsul dezbaterii, care promite să mai dureze. Fals este tonul panicard al feluritilor preopinenti.
Da, este adevărat, lumea post-postbelică nu mai este bipolară iar hegemonia americană tot mai asaltată. China ambiționează să devină protagonist tot mai vizibil. Rusia și-a stopat căderea, își revine și ea a rămas oricum o superputere politico-diplomatică și militaro-nucleară.Seinteteste o nouă cursa a înarmărilor. Migranții extraeuropeni sunt cu bagajele făcute și așteaptă doar un semn și nave de transport. Regimurile neoautoritariste sunt într-o perioada de flux în Europa, Americi, Asia, începând cu marile puteri de gradul al doilea (Brazilia, Turcia etc.) și până aproape de noi, în Europa Centrală. Războiul a revenit în Europa, cu Ucraina și celelalte părți implicate mai mult sau mai puțin direct. Iar la orizont se prefigurează o nouă criză economică și financiară.
Occidentul? În Statele Unite controversele electorale s-au convertit într-o confruntare politică internă care nu se mai termină, din fericire pașnică și rezonabil “îndiguită” și gestionată. Uniunea Europeană este tot mai dezorientată și mai centrifugală. NATO este și ea descumpănită de cerința imperativă a Washingtonului de a se implica mai consistent financiarmente în efortul de întărire a propriilor capacități de apărare.
Se îndreaptă lumea spre o vreme a haosului și dezordinii? Occidentul, promotorul canonic, timp de secole, al civilizației moderne și al securității internaționale, va abdica din poziția sa preeminentă mondială?
Este prea devreme pentru profeții sumbre. Cei mai puternici nu sunt mai puțin redutabili, iar cei în emergența au mari vulnerabilități. Li se potrivește, și unora, și altora, o vorba spusă cândva de Bismarck despre Rusia: “n-a fost niciodată atât de puternică, dar nici atât de slabă pe cât se crede”.
Semnale optimiste există, chiar dacă ele nu apar în presă cu titluri pompoase. Axa Occidentului Washington-Berlin se va reface, întări și afirma. Președintele Trump se confirmă tot mai clar ca lider responsabil, iar Germania de după Merkel nu are altă formulă rezonabilă de viitor decât ancorarea fermă la Occident. Alta va fi și abordarea occidentală față de China, Rusia, lumea islamică. Occidentul nu poate aruncă peste bord imensul sau patrimoniu de cultură, civilizație și înțelepciune din interese egoiste, căci experiențele istorice, dar și evoluțiile și involutiile din ultimii ani l-au convins de șansa unică a solidarizarii și unității sale.
Un răspuns
Retragerea unilaterala a Americii, inca neretractata, din tratatul INF nu reprezinta un pericol imediat de insemnatate internationala.
Efectele gestului vor duce la „liberalizarea” productiei de arme nucleare cu raza medie de actiune, mai mult, se va inteti cercetarea in domeniu (care era formal diminuata, disimulata sau stopata) pentru crearea de tehnologii din ce in ce mai avansate si mai greu de combatut.
Tratatul dintre cele 2 mari puteri nucleare reprezenta o garantie privind neproliferarea, o obligatie pentru puterile nucleare mai mici (prin relationare, informare si contaminare pozitiva) de a urma exemplul surorilor mai mari dar si un indreptar pentru tarile aspirante la crearea unui asemenea arsenal de disuasiune (suprem, deocamdata).
Problemele intervin insa, intr-o forma alarmanta atunci cand vorbim despre avanposturile inaintate in teritoriu ale Americii, amplasate in Polonia si Romania.
Chiar daca, in mod neadevarat se incearca legarea capabilitatilor acestora de tratatul INF sau de NATO (pura dezinformare), aceste facilitati au legatura cu tratatul ABM, din care America, atunci condusa de Bush, s-a retras (tot unilateral) in 2002 si se refera la rachetele balistice cu raza lunga de actiune, recte rachetele care pot lovi teritorii apartinand celor 2 mari puteri nucleare, actiune care a condus imediat la retragerea Rusiei din tratatul de denuclearizare, START II.
Americanii au dezvoltat pe structura rachetelor Patriot un sistem de atac sub masca unuia de aparare, care sa poata efectua lovituri in adancime asupra potentialelor rachete balistice intercontinentale care ar putea ameninta teritoriul american. Si cam atat.
Trecand de Vestul American, ne indreptam catre Vestul nostru, european.
Nascut campion si lider, primul intre egali, batranul continent a facut fata, cu coroana pe frunte sau rupt in fund si infometat dar demn, tuturor intamplarilor generate de indivizi, grupuri, aliante, care au tinut cont de dimensiunea puterii si interesele nationale, care au cucerit, asuprit si spoliat state, la fel ca si mai marii 2 vecini, de la apus sau rasarit.
Dupa al doilea razboi mondial, chiar tari invingatoare precum Franta, Anglia, Italia au trebuit sa accepte opinia presanta, chiar tutela marelui „vecin” transatlantic care si-a impus „viziunea strategica” asupra acestei jumatati de lume prin crearea a 2 entitati controlate, ONU si NATO. Cat timp statele din Europa vestica ramaneau in adulare si ascultare, prin „metode specifice”, inclusiv negocieri cu marele vecin de la rasarit, garantau pacea si securitatea zonei vestice a continentului. Si liber la afaceri.
Nota bene. Pana la noua criza si derivatele ei toxice.
Din acel moment s-a vazut ceea ce era vizibil pentru cetateni dar nu era vizibil pentru cercurile politico-economice, prinse intr-un vartej al relationarii paguboase si nesustenabile, nici chiar pe termen scurt. Deja declinul avea o istorie iar efectele (primele si urmatoarele) au fost ascunse sub pres.
Istoria a dovedit ca declinul unei entitati, odata inceput, poate beneficia de o serie de paleative (mai mult sau mai putin eficiente), care pot intarzia mai mult sau mai putin declinul dar aceasta, intr-un timp de…, va duce la cutremurul care va distruge intreaga lui structura.
Si nu are legatura cu povestea „cu vrajitori si zane” colportata de eunuci politici aserviti „fatucilor” din presa, a „atacurilor cibernetice”, indivizi lipsiti de viziune sau solutii, care au ridicat mainile in sus, si-au uns gaurica, au incasat-o si pe urma au scapat si au plecat sa-si cheltuie milioanele in paradis. Este rusinos mai ales pentru barbati, care au obligatia ceruta de diviziunea arhaica a muncii sa se ingrijeasca ca toate familiile, femei, copii, sa poata exista intr-un cadru care sa le asigure atat protectia cat si sursele de existenta.
Exista cauze ale acestui declin: „…despoticul bun plac, zabava legii, nedreptatirea din partea celor mandri, prin cei nemernici a destoiniciei…” si mai mult decat atat.
Pornind de la cuvintele bardului de la Stratford-upon-Avon si aducand evaluarea asupra Europei din ultimele decenii (5-6 pentru Europa de vest si doar 3 pentru cea de est), observam:
– din punct de vedere economic o accelerare a inegalitatii si a discrepantei in randul „liberei concurente”, protectionismul afisat sau mascat, puterea marilor companii de a interveni dictatorial in alte economii sau, mai nou, de a modela destinele unor tari mai mici;
– din punct de vedere politic, cardasiile marilor granzi, perpetuate si dupa disparitia razboiului rece si dupa 1989, prin primirea sub sezut de „miei” doritori sa se infrupte din „marile beneficii ale democratiei – aceasta fata morgana” care le-a luat mintile si i-a facut ca din societati gregare sa devina societati fratricide, inchipuite si josnice si fara ca ele (statele care i-au primit) sa fie scutite de o degenerare a calitatii partidelor politice, neputincioase in fata noilor asa-zise provocari (generate tot de ei) si care au permis manifestarea plenara a unor partide nationaliste sau chiar autoritare in doctrina si carora, cu voie sau nu, li s-a permis sa ocupe parti importante din esichierul politic;
– din punct de vedere religios-cultural, indivizi semidocti beneficiari de tehnologie, cu mult deasupra lui Isus, nici macar atei (este nevoie de o doctrina), suflete pierdute cu capu-n jos si ochii in telefon, secta diavoleasca cu exprimari verbale primare, onomatopeice, generatie pierduta care nu ar putea primi invatatura sau lumina decat in transa indusa;
– din punct de vedere social, divizarea in primul rand prin catalogarea in mediile de comunicare si impartirea societatii in caste brahmanice de indivizi bogati (care au reusit) si de paria, saraci (care nu au reusit), neavand calitatile necesare si de aici si inapetenta actuala pentru muncile care nu-i fac milionari si nu-i pot scoate din conditia lor umila;
– din punct de vedere uman, morala este la cea mai scazuta cota din intreaga istorie (bazata pe libertatea in-extremis, lipsa culturii personale, informatia digitala, media indoielnica, invatamantul lipsit de continut si valori sau chiar optional) iar in lipsa moralitatii, mai ziceam odata, suntem „o Roma inaite de a arde”;
Ca o concluzie, termenul „declin” este un eufemism nepermis daca ne referim la occident. Si cred, am mai spus-o (chiar daca urasc sa spun asta) ca este aproape inevitabil sa se produca o „resetare” si numai pentru a disparea aceasta asa zisa „democratie” si valorile ei.