Stimaţi cititori, doresc să vă propun un exerciţiu de imaginaţie care, cu puţin noroc,poate deveni un scenariu de film. Subiectul nu se inspiră, este din contemporaneitate.Personajul principal ? Un absolvent “atipic” al Politehnicii bucureştene, (Facultatea de Energetică), un inginer care a devenit un jurnalist important, un scriitor de succes, un promotor al cărţii tipărite şI, implicit, al produselor Galaxiei Gutenberg. Să începem:

Cadrul 1, turnat 1

Dialogul reporterului, face to face la computer, cu Dănuţ Ungureanu senior editor la Agenţia de ştiri Magnanews unde îşi publică periodic opiniile, scrise cu nerv şi un acut simţ al obsevaţiei. Cititorii îl urmăresc cu fidelitate, accesările sunt semnificative, like-urile numeroase. Opiniile lui acide sunt asumate la vedere, cu nume şi prenume şi postate invariabil, însoţite de o fotografie tip buletin. La prima vedere nu se citeşte nimic senzaţional pe figura lui.Cadrul 2, turnat 1

Se continuă prezentarea lui Dănuţ Ungureanu, prolific şi multipremiat scriitor al generaţiei contemporane, posesorul unei colecţii de autor, inventatorul frontulului de carte, „beneficiar” – caz rar în zilele noastre, al unui editor prieten, nimeni altul decât Bogdan Hrib, directorul Editurii Tritonic. Noi doi suntem colegi de redacţie. În epoca computerelor, a virtualului care tinde să acapareze procente din ce în ce mai mari din viaţa noastră cotidiană, ne întâlnim mai des pe reţelele de socializare decât faţă în faţă. Mărturisesc, am devenit o cititoare pasionată a prozei lui Dănuţ Ungureanu odată cu lansarea romanului „Luna în oraşul blestemat”. Un roman cu un subiect  contemporan, un roman care m-a atras cu o forţă irezistibilă şi al cărui conţinut m-a pus pe gânduri, m-a făcut să privesc lumea Bucureştiului cu alţi ochi. Un roman care mi-a “ars” retina de pe care se ridicase, brusc, un văl şi eu descopeream o lume necunoscută care nu intersecta decât arareori cu cea familiară mie. Ţineam în mână o carte tipărită recent care aducea argumentul unei scriituri moderne, dense, incitante, atât de densă încât, pe alocuri, aveam impresia că aerul din preajma mea se rarefiază şi îmi dă starea pe care o simţi la înălţimi foarte mari.Scriitorul prezenta, în fapt, radiografia un cartier din Bucureşti – altădată se numea mahala -şi intram, împreună, într-un peisaj obişnuit din România zilelor noastre.Cel puţin, aşa păreau lucrurile la prima vedere… Pentru că, acţiunea nu se petrece la Los Angeles unde port arma e legalizată, şi violenţa stradală un subiect la ordinea zilei, nu aşteptam surprize majore în acest sens.Şi totuşi, chiar de la începutul poveştii, sunetul armelor îşi face apariţia în text şi subtext, apar confruntări extreme cu final tragic, asistăm chiar la execuţii în stil mafiot iar mizeria umană a lumii interlope se combină cu toate ingredientele de succes ale genului ( foarte bine dozate) .O carte interesantă, scrisă de un condei exersat, se simte rigoarea profesionistului care mânuieşte cu dexteritate destinul complex al personajului principal. Lasă impresia că foloseşte pentru veridicitate, elemente autobiografice, presărate cu inteligenţă şi subtilitate.Aş vrea să-l întreb, dacă a avut o viaţă interesantă, dacă în adolescenţă a fost un rebel? Sau un biker, sau un rocker rău?

  • Nuuu, râde cu gura până la urechi, am fost cuminţenia pământului! În liceu nu eram un tip, cum se zice azi, „popular” – titlu după care tânjesc la greu adolescenții noștri. Nu m-au luat nici în echipa de fotbal, n-aveam lipici la fete… Ce să-i faci, a trebuit să-mi umplu vremea cu cititul și olimpiadele de română, de franceză…

Eee, mă gândesc, e oltean prin naştere, nu putea să nu facă o referire, cât de mică la Brancuşi şi aprope fără să vreau, îmi vin în minte vorbele genialului sculptor: “ Când nu mai suntem copii am murit demult” .

– Dănuţ Ungureanu, tu, căruia părinţii i-au dăruit pentru toată viaţa un prenume de alint,mai eşti copil? Ai coborât din lumea science fiction în lumea copiilor? Adică, ai scris şi literatură pentru cei mici?

  • Scriam poezioare prin clasele primare, ba o dată mi-au și citit una la radio, într-o emisiune moderată de un ursuleț și-un iepuraș. Îți dai seama ce vâlvă culturală a stârnit mama printre vecinele de bloc, din Slatina, orășelul copilăriei mele ? Sefeul mi-e drag și-acum, însă m-am străduit să nu mă cantonez doar în genul ăsta și mai ales să nu-l las să-mi devină o etichetă lipită pe frunte…

Revenim la “Luna în oraşul blestemat”, îmi ţin promisiunea, nu vreau să dezvălui subiectul romanului, las plăcerea cititorului. Eu continui să citesc cu lăcomie, pasaj după pasaj, lectura pare uşoară dar, foarte curând, mă vad silită să revin la primele paragrafe. Este ceva ce nu înţeleg, parcă mă lovesc de un limbaj criptat, cum se întâmplă când pacientul primeşte de la doctor o reţetă medicală scrisă cu o grafie indescifrabilă …la prima vedere.

– Dănuţ Ungureanu cum a fost cu „Luna în orașul blestemat”?

  • „Luna în orașul blestemat” este o carte foarte rea, foarte negativă. Mie mi-a făcut foarte rău scriind-o, dar am compus-o, ca să folosesc niște clișee dramatice, „scrâșnind din dinți” și „mergând mai departe”. Apoi am simțit nevoia să fug în extrema cealaltă. În lumea noastră nu mai există nunațe de griuri, ci mai mult negru și alb. Am simțit că mi-e bine să scriu o comédie.”

Stop cadru! O voce din off explică pentru cititori de ce, acum, un interviu cu Dănuţ Ungureanu care, dornic de a “repeta figura din ianuarie şi în noiembrie, cu o nouă lansare, respectiv romanul“Conspiraţia femeilor” şi-a invitat prietenii şi colegii la Piaţa Spaniei Art Galley. Momentul festiv al lansării a fost completat cu covrigi şi vin ( o Fetească neagră de Ceptura ).Gustul licorii rubinii m-a trimis, cu gândul, înapoi la Luna şi oraşul blestemat. Catifelată băutură lăsa pe cerul gurii o asprime care te împingea, să reciteşti finalul romanului. O invitaţie în subtext, ca o buclă, închisă fără drept de apel.

Cadrul 3, turnat 1

Se continuă dialogul pe FB şi, înainte să formulez altă întrebare, am primit un fel de “sentinţă”:

  • Urăsc clişeele de felul : “scrisul e un mod de viaţă, “scrisul e viaţa mea etc”. Și-apoi, am de-a face aici cu un echilibru destul de fragil, de instabil. A vorbi despre o scriere e una, a vorbi despre scris poate duce, prin lipsa de concreteţe la o serie de afirmaţii banale, care-ți atrag în cel mai bun caz antipatia publicului. În cel mai rău caz,indiferența…

Am riscat, ca în tenis, un “stop cadru “ la fileu şi i-am spus că el face în Luna o vivisecţie pe imaginaţia cititorului. Am primit un voleu impecabil înapoi :

  • “Ei, nu sunt chiar aşa o fiară. Mie mi-s dragi oamenii și, la urma urmei, e și cititorul om”.

Dacă m-am lămurit că e paşnic şi are poftă de depănat amintiri din trecutul recent, l-am iscodit să mai povestească.Pentru că scrisul este şi o meserie eram curioasă să ştiu dacă se poate trăi de pe urma ei ? Îmi dădeau târcoale vorbele lui Gabriel Garcia Marquez: „ Nu am nevoie decât de hîrtie şi creion, nu datorez lumii nimic, ofer…”

  • Uneori, prietenul Michael Haulică îmi citează amuzat lamentările unor autori, deprimați că „nu se poate trăi din scris”. „Dar ați vândut, domnilor, destul cât să vă asigurați un câștig?”. Îi dau dreptate. Dacă nu te lupți să și vinzi, ori măcar să-I convingi pe alții să facă asta în locul tău, rămâi un monumental talent anonim. Dar, cred că nu numai banul e important, ci și efectul psihic al scrisului, felul în care te ajută. Eu unul sunt ahtiat după vizibilitate și laude, ha-ha, sincer. Și deşi conștient că încă nu sunt pe deplin  împlinit, mă simt aproape ca și cum aș fi. De aceea cred că e frumoasă oricum viața de autor.

– În ce „curent literar” te-ai încadra?

  • Nu vreau să mă încadrez în niciun alt curent în afara aceluia al autorilor buni. Vreau să mă mișc cu dezinvoltură în toate genurile („carțile bune nu au gen”, spuneam nu demult), să fiu versatil – vorba prietenului Bogdan Hrib, să fiu profesionist. Daca îmi spune cineva că am scris o carte pe care a citit-o cu plăcere, sunt fericit, nu mai visez să iau Nobelul. Am scris umor, science-fiction, fantasy urban, scenarii de radio și televiziune, satiră socială, thriller, romance. Am credința, mereu zic asta ca un papagal, că un anumit gen nu-i de-ajuns prin el însuși ci trebuie să fie un instrument, să servească emoției pe care vrei s-o transmiți. N-aș vrea să mă gândesc la cărțile mele ca la niște shaorme, însă îmi place teribil să fie „cu de toate”.

– Eşti un bărbat fericit?

  • O să fac poate un bilanț, dar mult mai încolo, mai târziu, spre amurg… Acum mă bucur și sunt recunoscător pentru tot ce am. Îmi vine în minte o frază dintr-un roman al unuia dintre idolii mei, Graham Greene: „La urma urmei, poate că oamenii își fac o idee cam exagerată despre fericire…”

1 COMENTARIU

  1. Da…modest,subtil,spiritual,asa cum il stim.Danut,tine-o tot asa,sau…mai sus 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 5 =