2018 n-a fost un an internațional mai rău ca altele, fie și pentru faptul că nu fost solicitat de crize majore. Dar se încheie cu senzația de final deschis. Nu s-a prea soluționat ceva memorabil, ceva deosebit; mai mult s-a tatonat, negociat, suspendat, tergiversat, amânat, reportat, anulat, înghețat, cronicizat etc. Exemple: războaie intrate în rutină sau impotmolite, criză economică mondială în aer, frământări euroatlantice și interoccidentale, Brexit sau nu în Marea Britanie, “veste galbene” și nu numai în Franța, apusul cancelariatului Merkel în Germania, haos și incertitudine în Orientul Mijlociu după intenția de retragere a SUA din zonă, tendințe tot mai centrifuge în UE și NATO, eschive în relațiile la vârf ruso-americane, campanie penibilă de hărțuire a președintelui Statelor Unite (17 anchete judiciare!), populism emergent în Europa în contextul alegerilor europarlamentare din mai și schimbarea Comisiei Europene, tensiune crescândă între Ucraina și Rusia în nordul Mării Negre, compromiterea sistemului de control al înarmărilor – îndeosebi – nucleare (cum a fost el), eficiența și viitorul tot mai precare ale venerabilelor ONU, OMC, FMI. Și pomelnicul geopolitic poate continua, la nivel global și regional, multilateral sau interstatal etc.
Starea de fapt a lumii de acum e tot mai comparată cu aceea din preajma primului război mondial, când nimeni parcă nu mai avea loc de vecini, concurenți, aliați etc. și fiecare vroia altceva, dar – de reținut – se gândea în secret că un război ar fi de dorit, ar putea lămuri multe. Și a lămurit. Au dispărut patru imperii- habsburgic, țarist, otoman, wilhelmian, au apărut o sumedenie de state în Europa, nordul Africii și Orientul Apropiat, cu satisfacțiile sau frustrările de rigoare, care aveau să trimită la un nou război mondial, apoi la război rece, asezonat și el pe parcurs cu o puzderie de războaie hibride sau nu. O cale greșită, care a stigmatizat mai toată istoria “secolului scurt”, dar și cu o zestre geopolitică deplorabilă care “i-a întinat” fața.
Va merge, în continuare, și secolul XXI pe aceeași cale? Neliniște, nemulțumire și așteptare este și acum. Dar se pare că la un război mondial nu se gândește, de data această, nimeni. Lumea de azi e condamnată să-și rezolve treburile și să se împace cu ea însăși cum o ști, dar nu printr-un nou carnagiu mondial. Nu va duce însă lipsă de războaie “civile”, locale, regionale, nici de presiuni, sancțiuni, atacuri cibernetice, pandemii și catastrofe (spontane sau provocate).
Un fapt e, oricum, sigur: nimeni nu e mulțumit de actuala ordine mondială, care funcționează pe avarie. La Washington și Moscova se dezbat tot mai aprofundat variante ale altei ordini mondiale, Beijingul tace și ascultă. O discuție între acești trei supermari pe chestiune este un vis încă inimaginabil. Și ar mai fi un “detaliu”: India, și ea putere nucleară, este pe cale să depășească, în ce privește numărul populației, China. Are și un lider cu veleități de anvergură globală, dar nimeni nu se gândește (sau nu se exprimă) încă în privința poziției sale în clubul marilor puteri ale lumii de mâine.
Un fost director în infrastructurile de informatii ale SUA din timpul Administrației Obama, Michael Dempsey, enunța de curând, într-un articol, vestea bună și cea rea de la confluența anilor: bine e că în 2018 n-a fost nici o criză majoră, explozivă, rău e că în 2019 s-ar putea produce o asemenea criză fie într-unul din primele cinci “puncte fierbinți” ale momentului – Siria, Iran, Rusia-Ucraina, China, Coreea de Nord, fie într-o altă zonă a lumii imprevizibile în care trăim.
Un răspuns
Multumesc pentru articol.
Primul razboi mondial, un exemplu bun.
Existau si atunci discrepante sociale, asa cum au fost de cand exista izvoarele scrise insa atunci discordia nu era una determinant – sociala. Asa cum a fost cea „pasoptista”, cu radacini filozofice si ideologice in „perioada luminilor”, care isi propuneau sa alunge „intunericul de stat” care ajunsese sa puna „in paranteze” insusi viitorul Europei. A unei Europe care a inteles nevoia de modernizare (propagata de mediile burgheze) si imposibila in mediul „dinastic” consacrat, cu limitarile si tarele lui.
Apoi la inceputul secolului trecut. Ca era Bosnia – Hertegovina, Serbia, Franta, Germania si marile imperii Austro-Ungar, Otoman si Tarist? Aristocratii militariste, actori pe o scena in care cortina era trasa manual iar in spatele ei se „jucau” razboaie mult mai absurde, mai inutile, mai distrugatoare si mai triste decat cele cele din legendele antice.
Primul razboi mondial este un exemplu bun.
Pentru ca cu ceva decenii inaintea acestuia se acumulasera la „cota de avarie” vechile tensiuni „burghezo-dinastice” dar si (nicidecum nou dar aflate la o limita nemai-explorata) a celor „inter-dinastice”. Deja succesul fiecarei fiecarei „parti” depindea de „marfa etalata” si de recunoasterea publica, la nivele diferite de decriptare dar importante toate, de la opiniile din presa pana la politica mare a statelor sau imperiilor si mai sus, la gradul de toleranta al bisericii fata de aceasta „marfa”.
„Interesul national” si „vointa” decretata din cancelarii (deja pierdute), in lipsa de esenta si viziune specifica „nimicului primordial”, urmau (cu de`la`sine putere) sa creeze iata, prima imensa prostie care a marcat secolul trecut.
Cred ca asa ar trebui sa se numeasca acest „eveniment”, nimic inteligent in el, nimic documentat sau argumentat, nimic eroic, doar instincte gregare sau singuratic – distructive si un prilej de a analiza mai atent (adica pentru noi toti, adica) cui lasam astazi si prin ce „inventie draconica” fraiele vietilor noastre, ale urmasilor si cum putem distruge cu acesta usurinta „beata de adrenalina” atata maretie de constructie pe care am reusit-o in aceste ultime 8 decenii si mai ales la „ordinul” cui si mai ales pentru ce?
Vedem ca astazi lucrurile sunt putin „mai” amestecate (in turnul nostru Babel, beti, vorbim toti deodata si nu mai asculta niciunul) dar nu diferite din punctul de vedere al „afirmarii” puterilor, a negocierilor, eschivarilor (cu sau fara tema) sau a deciziilor promovate de aceste entitati care se autoproclama stapanii „fara pata” ai actualitatii.
As indrazi sa spun ca valorile noastre umane si intelectuale au decazut, ca am uitat „sanul mamei”, „prima mangaiere primita”, „cei 7 ani…”, „dragostea invataturii”, „prima palma primita”, „primul sarut”, „mangaierile filozofiei si prima mangaiere oferita”, „intemeierea familiei si recrearea unui nou univers” si linistea „acelei toamne in care nu ai nimic sa reprosezi”. Unde mai sunt?
Ca` ma uit imprejur si nu mai vad decat chipuri incruntate, barbi „intransigente” (latinii spuneau ca „barba nu exprima filozoful” da`, accept eu sa fiu unul dintre cei considera ca barbieritul este un semn de respect fata de cei care te privesc, pentru a se insenina) discutii fruste si contestatare, relatii la limita „codurilor de comunicare de tip facebook”, fara valori afisate in afara celor de „box-office”, ma intreb daca sunt inca in Limb (iarta Sfinte sufletul meu) sau deja m-am trezit (cu ochii „carpiti”) in tenebrele vesnice, fara mangaiere si fara stalp la capatai.
Ma uit la fiul meu, aproape major dar la fel de „pregatit” ca si cei mai „vajnici”, cu varste ori 2 ori si mai mult si ma intreb, ce se va intampla cand vor fi restrictionate sau anulate „drepturile” constitutionale, cand deasupra capetelor lor (doar tunse cazon) vor fi si „Iadu` si Tac`su”, ce vor face, vor scrie pe formate A4, landscape „Jos”? Traim intr-o lume mai „virila” decat spray-ul lacrimogen sau „tunul” cu apa dar acestea tin doar de afirmare si nu se pot manifesta decat in conditiile aplicarii drepturilor, pe „timp de pace”.
Revin la acest razboi, „nou si atat de asteptat”, de la inceputul secolului nostru.
Bosnia si Serbia sunt la fel ca la 1878.
Balanta intre Germania (puternica creatoare de plusvaloare dar adormita intr-un somn de fetita persecutata in regimul „comunist” si care nu a mai vazut „lupul” de 2 decenii, cam mult) si Franta (revolutionarul perpetuu, nu va mai ganditi la Gavroche, este vreun Hassan din Magrebul lor central-parizian si caruia tatal i-a dat vreo 3 kilometri de fitil, sticlele golite de bere sunt la discretie iar benzina nu e pe cartela).
Imperiul Austro-Ungar este de departe pastorit de hub-ul petrolier de la Baumgarden, de OMV dar si de „necesarul zilnic” printului Orban.
Imperiul Otoman se manifesta (mai mult decat imperial) prin vocea aproape aroganta, chiar zeflemitoare a lui Recep Taip (si dupa ce i-a umilit pe americani dupa „debarcarea sa”) care a cerut, a cerut si mai mult si i se tot da si se pare ca nu se stie ce se va face cu rachetele nucleare „europene” din cele 2 baze turcesti (ca astea nici nu pot fi „miscate”), altfel decat turcii suniti „miscati” de siitii iranieini cu care se pare ca au „pus-o de mamaliga” intr-o forma garantata de cele 2 constitutii, spre „neplacuta surprindere” a lui Bibi si a cucuvelei din ceafa lui.
Ajungem si la Imperiul Tarist, el a ramas, cu aristocratia sa militarista, teritoriu imens, pozitie dominanta, tehnologie militara si spatiala unica, cunoasterea si aplicarea legilor internationale, fructificarea slabiciunilor in zonele de interes, pare ca ar fi un „extras” din Noul Testament rus.
Mai este si un „new entry”, un „dandy” plin de ifose (precum numele, SUA), pare ca cele 3 continente au capitala la Whashinton. Nu este ce pare a fi. Este doar o aglomerare (cu mai mult de 2000 de locuitori echivalenti per oras) cu multe chimicale in alimente si cu multa apa uzata, cu capacitati spatiale ceva mai evoluate decat Icar si tehnologii militare satisfacatoare, chiar mai evoluate decat cele cunoscute in „inaltatoarea perioada” a Razboiului Rece.
Mai este si al doilea „new entry”, un natang, o creatie artificiala (nu-i voi pronunta numele, nu e China), nici nu conteaza dar care este utilizat de primul „new entry” ca moneda de schimb (oricum e una calpa si de neluat in seama).
Acestia sunt actorii care, fiecare „in momentele lui de glorie” incearca ceva.
Teatrele nu mai sunt cele din vreme lui Shakespeare sau Moliere ci sunt idei, precum Afganistan, Cecenia, Osetia, Irack, Siria, Libia, Egipt, Ucraina, Yemen, Marea Chinei de Sud, puncte, puncte.
Intentiile conteaza iar ele apartin doar indivizilor si statelor cu „intentii”. Sunt putine si cred ca pot fi constrase (fara constrangere) sa admita ca nu pot, ca nu…macar inca un an (am un lamai care se pare ca se va dezvolta atat cat sa faca fructe la anu`).