Parisul arde, iar limbile focurilor aprinse pe Champs Elysees pâlpâie halucinant noaptea pe reliefurile Arcului de Triumf. Revoluție, nu revoltă, afirmă răspicat politologi francezi. Nu mai 68, ci 1789, plusează un istoric. Și, ca atâtea alte revoluții, totul s-a iscat dintr-un fapt banal, de la scumpirea carburanților. Ca palma dată unui țăran în “Răscoala” lui Rebreanu sau bocancul polițistului în taraba unui mic negustor ambulant din Tunis care a declanșat ceea ce s-a numit, printr-o ironie involuntară și amară, “primăvara arabă”.
Din felurite motive, multă mass-media –și din România – pare să nu prea dea importanță evenimentului; o agitație de stradă, acolo, împotriva elitelor, premierului, președintelui. Dar președintele american Trump nu a pierdut prilejul să adreseze omologului său francez o replică de o ironie corozivă. Pentru că evenimentele din Franța de azi sunt, de fapt, o bătălie împotriva mondializării. O ridicare la luptă a claselor mijlocii victime ale unei tendințe extinsă global, în Europa, Statele Unite, dar și în alte zone ale lumii. “Vestele galbene”, cum sunt numiți protestatarii violenți din Franța nu sunt doar revoltați, furioși, rezistenți, indignați etc., ci luptători motivați și deciși să schimbe radical o situație pe care o resimt intolerabilă. “De la țăranul istoricește de dreapta la muncitorul istoricește de stânga, vestele galbene văd că modelul mondialist nu-i integrează – constată geograful francez Christophe Guilluy. Și ei nu înțeleg să se plieze modelului economic și social care îi exclude. Acești declasați ilustrează o mișcare înrădăcinată de multă vreme: sfârșitul clasei mijlocii al căror soclu au fost până mai ieri. Acum, ei cer nu numai demisia președintelui și a guvernului, ci și dizolvarea Adunării Naționale și a Senatului, remunerarea decentă a responsabililor politici și chiar rescrierea Constituției de către popor. “Pentru unii, totul trebuie schimbat” – remarcă publicistul Anthony Berthelier.
Iar schimbarea radicală pe care o revendică depășește granițele Franței pentru a viza ansamblul constructului european, deși nu este vorba de punerea sub semnul întrebării a existenței Europei Unite. Vestele galbene resping acuzația de eurofobie care ise aplică pe nedrept.“Eurofobie nu înseamnă, de fapt, reducerea Europei la o organizație tehnocratică tot mai puțin democratică și care reneagă originalitatea culturală a continentului, unică în lume, bogată printr-o multitudine de națiuni regrupate pe un teritoriu atât de restrâns? Și negarea faptului că alte modele de construcție europeană decât cel propus astăzi de la Bruxelles sunt posibile? Nu înseamnă să fii francofob să vrei în permanentă să rescrii istoria Franței reducând-o la aspectele ei cele mai puțîn glorioase și la o continuă autoculpabilizare? Nu e francofobie să vrei să diluezi un stat națiune suverană care a propus lumii modelul universal al Luminilor?” – se lansează, într-o avalanșă de întrebări (din care am redat doar câteva) publicistul Jan Barre de la Causeur.fr.
Până acum, periferiile, faimoasele “cartiere populare” preferă tăcerea și se țin deoparte, prudente. Și migranții, mai vechi sau mai noi. Dar dacă vor trece și aceste mase de oameni la acțiune?, se întreabă comentatorii publici.
Mișcările populare antimondialiste (nu antigloobaliste) devin pe multe meridiane tot mai consistente și mai viguroase și ele acționează fie violent, ca în Franța, fie în fața urnelor electorale, fie în alte modalități. Și în SUA (începând cu Casă Albă), și în Marea Britanie, Germania, Italia, Europa Centrală, Danemarca, Belgia (unde guvernul e în pericol să cadă).
Fără a da o conotație rasială termenului “alb”, scriitorul și filozoful francez Charles Rojznan scrie: “Ca și în Statele Unite, în momentul alegerii lui Trump, poporul alb este cel care s-a revoltat, dar nu ca rasă, ci printr-una din culorile drapelului național, prin această parte a societății lăsată deoparte de multă vreme. Tratați mereu ca vite de povară și rasiști, acești noi săraci au adunat alături de ei o majoritate a francezilor care vor să supraviețuiască în haosul lumii, în această mondializare prea nefericită pentru mulți dintre ei”.
Oricât de patetice ar putea părea fragmentele de texte aici reproduse, ele sunt simptomatice pentru starea de spirit – și de fapt – care dau astăzi tonul actualității într-un Occident – leagăn al globalizării, dar și cu excrescența sa nefastă, mondializarea. Un Occident aflat într-un grav moment al adevărului, în care elitele și liderii statelor și ai instituțiilor internaționale nu pot rămâne nepăsătoare și inactive în fața reactiilor tot mai hotărâte ale mișcărilor contestatare care devin fenomen de amploare populară.
