Progresele științifice actuale au un impact uneori greu de imaginat asupra culturii, socialului și politicului. Fără îndoială că domeniul neuroștiințelor se remarcă în mod special deoarece există posibilități de manipulare a individului, colectivității și, în final, a societății.

Posibilitățile de manipulare a creierului constituie, în acest moment, o realitate. După perioada de început, în care se practica lobotomia (care a debutat în Vest în 1937 și s-a extins în anii 50 și în URSS), există astăzi psihochirurgie și neurochirurgie „funcțională” (durere, tulburări ale tonusului muscular, epilepsie, Parkinson, tulburarea obsesiv-compulsivă etc.). Aceastea sunt legate de progresul tehnologiei (secțiuni stereotactice, electrozi intracerebrali adânci, transplanturi de celule nervoase, capsule, catetere intraventriculare, nanotehnologie, bionică etc.), a terapiei intensive neuro și a tehnicilor operative. Nu trebuie să omitem ”manipulările” farmacologice prin droguri. Utilizate la scară industrială în secolul XX, (mai ales cele psihotrope, dar nu numai), sunt și astăzi folosite chiar în noi sindroame cu o fiziopatologie insuficent cunoscută sau discutabilă. Mai mult, ele sunt prescrise subiecților perfect sănătoși pentru a-și crește capacitățile intelectuale. Există astfel schimbări succesive și posibilități nebănuite, dar profitabile pentru industria farmaceutică. Manipulările psihologice, vechi de când lumea, au devenit mai sofisticate, științifice, „curate”prin spălarea creierului, percepția subliminală, privarea senzorială sau de somn etc. Unele manipulări sunt intruzive cum ar fi: teste de adevăr (care sunt folosite de poliție în anti-terorism, dar și în neuromarketing), cele utilizate pentru a lupta împotriva somnului, pentru a suprima frica (care fac obiectul și al cercetărilor efectuate de laboratoarele militare). Și nu în ultimul rând, există și interpretări greșite (intenționat sau nu) ale datelor neuroștiințelor cum ar fi, de exemplu, justificarea unor discriminări. De exemplu, se afirma că rasismul ar fi o stare naturală, deoarece analiza datelor obținute prin RMN arată că la subiecții albi, în principiu sănătoși și normali, amigdala (considerată a fi implicată în emoție și mai ales în violență) este activată atunci când, după ce am arătat niște fețe de albi, aratăm o față de negru. Reducționarea obișnuită a științei prezintă, deci, mai multe probleme în neuroștiință și mai ales în științele cognitive decât în alte domenii. Toate aceste provocări și implicit îngrijorări legitime au determinat apariția unui nou domeniu de cercetare și reflexie – neuroetica.

Ce este neuroetica?

Neuroetica este o disciplină relativ nouă, la granița între neuroștiințe și filosofie. După apariția conceptului de „neurofilosofie“ (Patricia Churchland – 1986), William Safire (în 2002) a propus Neuroetica, un termen inventat de el. Neuroetica este considerată a fi un sub-capitol al bioeticii, având ca domeniu de cercetare evaluarea morală a metodelor tehnologice folosite în neuroștiință.

În prezent, cu privire la neuroetică există trei puncte de vedere.

Primul consideră neuroetica ca fiind: „Studiul comportamentului etic bazat pe progresul realizat în neuroștiință” adică reflecția asupra problemelor etice ridicate de descoperirile neuroștiințelor.

Al doilea pune accentul asupra reflecției bioetice, raportându-se în principal la o întrebare „cunoașterea bazelor neuronale ale comportamentului, personalității și conștiinței influențează propria noastră idee asupra naturii umane și a vieții în societate?”.

În al treilea caz se ia în considerare o definiție extremă, aceea a unei discipline prin care omul poate depăși cumva sinele de astăzi pentru a ajunge la „performanță intelectuală superioară fără a încălca dictatele științei medicale”.

Neurofiziologul Gazzaniga extinde noțiunea de neuroetică și propune un obiectiv și mai larg: „nu numai să se identifice corelațiile neurologice ale practicilor morale, ci să se tragă din aceste linii directoare, care să permită rezolvarea dilemelor etice și bioetice”. În sfârșit, William Safire definește neuroetica (2006) drept „domeniu al filosofiei care discută din punct de vedere moral metodele de tratament care au ca scop ameliorarea funcțiilor creierului„.

Tema principală a neuroeticii ar fi: în ce măsură se poate interveni în funcțiile cerebrale în scopul vindecării unor boli sau pentru a îmbunătății capacități cognitive, ca atenția sau memoria?

Majoritatea cercetătorilor, aplică termenul de neuroetică într-o accepțiune largă, punând pe primul plan relațiile dintre noile cunoștințe din domeniul neuroștiințelor și valorile morale, cum sunt simțul de responsabilitate al cercetătorului în raport cu libertatea de acțiune, raționalitatea și personalitatea umană.

În concluzie, neuroștiința ar putea lua locul geneticii și ar putea fi mai mult decât genetica deoarece ar putea explica mecanismele de luarea deciziilor, abilitățile motorii, caracteristicile creierului legate de gen, chiar procesele creierului, care stau la baza evaluărilor morale și comportamentelor și ar putea să le modifice. Dar cu riscuri majore pentru omenire deoarece neuroștiința ar putea induce tentații metafizice. Există o tendință de a considera că anumite structuri cerebrale sau procese cerebrale sunt echivalente metafizice. „Ispita” ar consta în faptul că s-ar sări repede de la observațiile neuro-fiziologice la concluzii morale, filosofice sau religioase. Ne confruntăm cu vechea dilemă dintre liberul arbitru și libertate, plasată într-o manieră nouă. Neuroetica ar putea fi o cale spre găsirea soluției pentru această dilemă.

Citește și: Franța claselor mijlocii contestă mondializarea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 8 =