Jurnalistul Liviu Avram scrie despre şansele pe care le are Codruţa Kovesi să câştige procesul pe care l-a intentat contra statului român, la CEDO.
Se dau două cazuri de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, luate împreună, acoperă binişor problematica pe care Laura Codruţa Kovesi a ridicat-o la Strasbourg: circumstanţele propriei sale revocări de la şefia DNA. Se cere: să se estimeze, pe o scară de la 1 la 10, cam ce şanse de cîştig are doamna Kovesi la CEDO.
1. Zalli vs. Albania. În mai 2001, când lucra ca procuror la Parchetul General din Tirana, Selami Zalli a primit de la şeful său o veste proastă: procurorul general l-a anunţat că-l transferă la un Parchet din provincie, cu o leafă înjumătăţită. Contestaţia sa a fost respinsă de consiliul de conducere al Parchetului General, aşa că preşedintele Albaniei a emis decretul de transfer. Domnul Zalli a contestat decretul prezidenţial la Curtea Supremă, însă aceasta i-a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motiv că un decret prezidenţial nu poate fi contestat în instanţă. Procurorul Zalli s-a adresat atunci Curţii Constituţionale, reclamând că îi este interzis accesul la Justiţie. Curtea Constituţională i-a dat dreptate: un decret prezidenţial poate fi contestat în instanţă, aşa că a obligat Curtea Supremă să judece pe fond cererea lui Selami Zalli. Curtea Supremă s-a conformat, a judecat pe fond şi a decis că decretul prezidenţial a fost emis în condiţii legale. Prin urmare, domnul Zalli a rămas procuror de provincie. Dar în noiembrie 2007, şi-a prezentat cauza şi la CEDO, acuzând încălcarea Articolului 6 din Convenţie: dreptul la un proces echitabil. După mai bine de trei ani, în februarie 2011, CEDO a respins, ca inadmisibilă, cauza lui Selami Zalli. Instanţa de la Strasbourg a explicat: deşi iniţial Curtea Supremă i-a refuzat accesul la Justiţie (care e parte a dreptului la un proces echitabil), Curtea Constituţională i-a redat acest drept, iar Curtea Supremă i-a judecat cauza pe fond. Din perspectiva CEDO (care nu rejudecă dosarele), a fost irelevant că instanţa naţională nu i-a dat dreptate, esenţial fiind faptul că Selami Zalli a putut ataca în Justiţie decretul prezidenţial de transfer. 2. Ruiz-Mateos vs. Spania. În februarie 1983, omul de afaceri spaniol Jose Maria Ruiz-Mateos a fost ţinta unei legi de expropriere, în urmă căreia firma pe care o deţinea împreună cu familia a fost naţionalizată. A urmat un lung şir de procese civile, pe parcursul căruia a fost sesizată şi Curtea Constituţională a Spaniei, chemată să se pronunţe dacă legea de expropriere era conformă cu Legea Fundamentală. Şi a constatat că era conformă. Dar potrivit legislaţiei spaniole, domnul Ruiz-Mateos nu a avut dreptul de a-şi pleda cauza în faţa Curţii Constituţionale, pe motiv că această instanţă judecă legi, nu cauze personale. Doar instituţiile de stat au avut dreptul să-şi expună argumentele în faţa instanţei contituţionale. Jose Maria Ruiz-Mateos s-a adresat CEDO, care a stabilit: Spania i-a încălcat domnului Ruiz-Mateos dreptul la un proces echitabil, pentru că legislaţia sa nu i-a permis nici să-şi prezinte argumentele la Curtea Constituţională, nici să dea replică, în faţa aceleiaşi instanţe, la argumentele aduse de stat. Din cele două cazuri, reţinem esenţialul: Selami Zalli a pierdut la CEDO pentru că, într-un final, a putut contesta într-o instanţă albaneză decretul prezidenţial prin care a fost transferat, iar Jose Maria Ruiz-Mateos a câştigat la CEDO pentru că legea spaniolă nu i-a dat dreptul să-şi susţină cauza în faţa Curţii Constituţionale. Kovesi vs. România. Ce reclamă Laura Codruţa Kovesi la CEDO? În primul rând, faptul că nu şi-a putut apăra cauza în faţa niciunei instanţe, nici măcar la Curtea Constituţională. În al doilea rând, faptul că deşi putea, teoretic, să atace în contencios administrativ decretul prezidenţial de revocare, acest lucru i-a fost interzis explicit şi răspicat, înainte ca preşedintele să fi emis decretul, chiar de către Curtea Constituţională. Sigur, jurisprudenţa CEDO este uriaşă şi acolo pot exista cauze care să aducă în discuţie nuanţe suplimentare, chiar surprinzătoare. De altminteri, nici nu ştiu dacă Laura Codruţa Kovesi a folosit în argumentaţia sa aceste două precedente sau altele. Dar exigenţele instanţei de la Strasbourg privind accesul liber la Justiţie rămân aceleaşi: interzicerea acestui drept trebuie să fie prevăzută de lege şi să fie temeinic justificată de raţiuni de ordine publică sau siguranţă naţională. Cum în substratul legal al afacerii nu există asemenea prevederi, la cât ştim în acest moment, şansele Laurei Codruţa Kovesi de a obţine satifacţie par destul de mari. Pe o scară de la 1 la 10, eu aş miza pe 8.
