Mitică Popescu actorul care a făcut dintr-un nume comun, un nume propriu!

Mitică Popescu a fost „singurul artist care a făcut dintr-un nume comun, un nume propriu.” În 1985, poetul Adrian Păunescu l-a premiat şi i-a dăruit, după cum mărturiseşte cu privirea aburită de emoţie, cel mai frumos  „citat cu suflet” pe care, de atunci, îl aşează  mereu în fruntea distincţiilor primite ( numeroase premii de excelenţă, de onoare, în 2002  Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Cavaler,  „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului românesc, apoi în 2009,  Premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor UNITER, numeroase semne de recunoaştere a unei cariere prodigioase.

În 1984 a jucat în muzicalul „ Mitică Popescu”, după piesa lui Camil Petrescu, (muzica Nicu Alifantis care era, la vremea respectivă, pentru că nu absolvise Conservatorul, angajat pe post de tâmplar şi făcea sonorizarea spectacolului ).Un important succes de casă, spectacolul a ţinut afişul timp de şase ani de zile. Alături de Mitică Popescu au cântat Anda Călugăreanu, Dinu Manolache, Gheorghe Visu, Ion Luchian Mihalea şi grupul „Song” .

Ne aflăm la  cumpăna dintre ani, pleacă 2018, îl aşteptăm, împreună, pe 2019 suntem pe malul Mării Negre, la Nessebar, bem vin roşu şi ne delectăm, all inclusiv, cu delicatese bulgăreşti, inclusiv muzică populară „dedicaţie din partea gazdelor pentru prietenii din România”. Am grijă să îl avertizez că voi nota, cu intenţia declarată de a le publica, o parte din amintirile pe care, cu  faimoasa-i modestie, le-a trecut de-a lungul anilor, sub tăcere. Zâmbeşte  larg şi îmi dă replica imediat :

–  Îmi  place să fiu tras de limbă! Întreabă-mă şi voi vorbi despre viaţa mea, dar să ştii că va fi un răspuns simplu, fără dedesubturi, doar teatrul a fost şi este viaţa mea. O pasiune multiplicată la nesfârşit… Îmi amintesc cu emoţíe ce se povestea despre actorul Nicolae  Bălţăţeanu căruia i se săruta mâna în semn de respect, apoi despre Sică Alexandrescu  al cărui nume îl poartă acum teatrul Dramatic din Braşov şi încă mulţi alţi artişti faimoşi care au înscris pagini extraordinare în istoria artei teatrale româneşti. Era, pe vremuri, un cronicar cu limbă foarte acuţită, Radu Popescu… Nu ierta nici o greşeală.  Ţin minte că a scris despre Beligan o cronică laudativă care se încheia cu o frază de „gheaţă” : “Păcat că a călcat cu stângul în roluri… Beligan interpreta în spectacol  două roluri. Pe mine cronicarii nu m-a luat la forfecat niciodată. De ce? Cred că am fost un norocos!

La restaurantul aranjat în mod festiv, pe  ringul de dans, printre ploaia de confetii, o trupă feminină  îşi răsuceşte jupele învolburate în ritmul seducătorului french can-can. Mitică Popescu le urmăreşte pe graţioasele dansatoare zâmbind,  aplaudă discret, am pentru o clipă senzaţia că şi-a pus alături melonul şi bastonul… Este un spectator care  nu se bucură de intimitatea pe care o oferă anonimatul.În cele câteva zile de vacanţă  petrecute la Nessebar a fost rugat, de nenumărate ori, fireşte, cu maximă politeţe, să accepte şedinţe foto improvizate, paparazzi de ocazie fiind turiştii români veniţi să se bucure de ospitalitatea bulgarească în mini-vacanţa de final de an. L-au recunoscut imediat pe actorul Mitică Popescu acest monstru sacru al scenei şi al ecranului românesc. Mitică Popescu este un interlocutor fermecător. Nu păstrează rachiune, nu are supărări, nu are poliţe de plătit, e un om  pe care ţi-l doreşti, de cum l-ai cunoscut, să-l păstrezi ca prieten. A primit lovituri crunte din partea soartei. Le-a depăşit, parcă în pas de dans, băiatul de cartier de Bucureşti, trecând prin timp cu înţelepciune, impunându-se cu  silueta-i uscaţivă,el, inconfundabilul actor care ar fi dorit să fie dansator!

– Chiar aşa, de profesie dansator, celebru precum Fred Astaire ?

– Ca Fred Astaire doar când dansează singur! Partenerele îţi îngrădesc libertarea de mişcare…în dans, fireşte! Am dansat cu negrăită plăcere în musicalul „Mitică Popescu”, paşii mi-au fost îndrumaţi de balerine celebre, Miriam Răducanu este una dintre ele.

A întâlnit-o pe Leopoldina Bălănuţă la maturitate, au jucat împreună în  Matca lui Sorescu, piesă pusă în scenă  la Teatru Mic unde s-a transferat, după 26 de roluri jucate, în şase ani, la teatrul din Piatra Neamţ şi a rămas fidel teatrului  de pe strada Sărindar din 1973 până în 2010.

A plecat de la teatrul din Piatra Neamţ numit în glumă , ”cantonamentul bucureştean al actorilor” datorită unui noroc neaşteptat. Fratele lui Petrică Gheorghiu, Vasile, actor şi el, pleca definitiv în America, primise toate aprobările şi i-a anunţat că  se va elibera un loc.A fost şansa lui de a reveni în lumea tearului din Bucureşti.Aici s-a întânit cu Leopoldina Bălănuţă, soţia lui timp de două decenii, despre care îmi spune  că  i-a fost parteneră pe scenă de mai multe ori şi l-a amuzat, (nota red. zâmbeşte şi acum), „schiţa de portret” făcută de unul din „tehnicii” de la teatru care spunea : „Doamna Poldi, întâlnită pe stradă, e o femeie absolut obişnuită, o apariţie care nu atrage atenţia trecătorilor! Pe scenă  e strălucitoare, se transformă în mod miraculos într-o mare doamnă!”

–V-au placut femeile?

– Categoric, da. Le-am iubit şi le-am respectat pentru că, am iubit-o şi am respectat-o nespus pe mama.

Mitică Popescu este bucureşteam get beget, născut şi crescut pe strada Sorcovei, zona  Apărătorii Patriei, astăzi cartierul Berceni. Altădată o mahala. Ii place o singură formă de relief, Bucureştiul dar ca orice săgetător iubeşte călătoriile. A fost în numeroase turnee prin Europa dar a  mers, de două ori la Moscova şi Sankt Petesburg.  Apreciază din bucătăria autohtonă toate mâncărurile, are preferinţă pentru fasolea albă, gătită cu ciolan dar, există o legumă pe care o refuză constant, prazul !  E singurul artist din familie.

– Mama mai venea la teatru, tata niciodată, citea în schimb, toate cronicile şi se lăuda cu feciorul artist. Se ducea la cârciuma din cartier unde comenta meciurile şi completa, împreună cu prietenii, biletele de pronosport. Erau pasionaţi să încerce, cu fiecare meci, „şansa hârtiei”…

A intrat la Facultatea de Teatru în 1957, după ce jucase mici roluri la Teatrul Armatei,  se integra uşor şi firesc între-o lume dorită, dar, din nefericite, brusc, destinul i-a fost întrerupt. A fost condamnat la 3 ani de închisoare pentru „nedenunțarea de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”. Adică a refuzat sau, mai explicit, nici nu i-a dat prin gând să-şi toarne prietenii care intenţionau să fugă din  ţară. Îl întreb cu voce şoptită cum au fost anii de puşcărie

– Grei, foarte grei pentru că, fiind „la politic” nu aveam dreptul nici la vizite, nici la pachete.

– Mi se pune un nod în gât dar continui, vreau să aflu cum arată o zi din viaţa unui deţinut politic ?

– Scularea la 5 dimineaţa, un tur printr-un culoar apoi înapoi în celulă. Luam micul dejun un ceai, apoi  prânzul o fiertură fără culoare, arpagic  uneori, rareori fasole fiartă, înapoi  în celulă, seara ceva mai uşor la cină, să nu ne cadă greu la stomac.

Ani de zile am visat că mănânc. Nu un fel anume, ci mâncare… Ne scoteau  la muncă, la început la cules arpagic dar au renunţat curând, nu era rentabil, puşcăriaşii mâncau arpagicul crud, avea un gust nemaipomenit ceapa asta micuţă! Ne-au trecut la tăiat stuf, se mânca şi stuful dar în cantităţi mai mici, eram  în colonia de muncă de la Salcia, în preajma Bălţii Brăilei, fusesem la Periprava dar am început arestul la Bucureşti, la Malmezon. Am luat-o în sens invers… cu exemplificarea.

Trage cu sete din ţigară, îmi explică de ce nu a vazut America, pur şi simplu pentru că nu a putut să accepte ideea de a sta peste 10 ore fără să  fumeze. Bea cu moderaţie şi doar vin roşu, refuză tăria de orice fel dar eu nu rezist tentaţiei să-l iscodesc cu întrebarea,care-mi stă pe buze, de ce beau actorii, îl am în amintire pe fostul meu coleg de la actorie, Adrian Pintea care şi-a tratat trei recidive de hepatite cu votcă…

• De singurătate. De cele mai multe ori. S-a terminat spectacolul, a căzut cortina, se sting luminile, se şterge grima de pe obraz, spectatorii au plecat şi actorul rămâne singur. A trecut miezul nopţii şi somnul i-a zburat, e singur. A dat tot ce avea  rolului şi se simte pustiit. Alcoolul îl ajută să treacă spre o nouă zi.
• Insist cu întrebarea, nu se poate să nu aveţi regrete după o viaţă petrecută în slujba zeiţei Thalia, aş dori să vi le amintiţi…
• Am şi regrete. Unul dintre ele este legat de faptul că nimeni nu l-a putut convinge pe directorul teatrului, scriitorul Dinu Săraru să fie de acord cu înregistrarea spectacolelor care se jucau pe scena Teatrului Mic. Şi au fost spectacole de foarte mare succes, dacă ne amintim  lungul şir al cozii care se forma, în fiecare săptămână la casa de bilete. A fost insistent rugat de regizorii de la televiziune dar nu a cedat  la nici un argument! Astfel, zeci de ani de muncă s-au pierdut în negura timpului fără să mai rămână nici o urmă. Dacă priviţi repertoriul din acea perioadă a teatrului, veţi vedea spectacole care au rămas de referinţă, veţi regăsi nume de actori cunoscuţi, iubiţi, apreciaţi.

Eu voi nota faptul că, Mitică Popescu  rămas în memoria peliculei  tv prin rolurile jucate  la teatrul de televiziune şi ne amintim, tot împreună, de spectacolul din 1984 „O noapte furtunoasă” de I.L .Caragiale unde l-a interpretat pe Nae Ipingescu, jucând alături de Octavian Cotescu, Valeria Seciu, Dan Condurache ( elevul lui Cotescu la clasa de actorie). Îmi spune că filmau pe un frig ucigător, li se stropeau feţele cu apă caldă, să pară transpiraţi iar Octavian Cotescu înghiţea din jumătate de oră în jumătate de oră nitroglicerină, să poată rezista pe platou.

Despre rolurile din filme, numeroase şi ele, se opreşte la „ Vânătoarea de vulpi”, în regia lui Mircea Daneliuc. Acolo, Mitică Popescu a fost ţăranul Năiţă Lucean căruia i-a împrumutat chiar şi iţarii şi cămaşa pentru  o mai mare autenticitate.Era nepotrivit de elegantă cămăşa din poplin scrobit adusă de costumier. A fost inconfundabilul Cocoşilă din „Moromeţii” . Ar fi jucat şi în „Moromeţii 2” dacă accepta Victor Rebengiuc, joace, din nou, rolul lui Moromete… Cum acesta a refuzat, regizorul Stere Gulea a regândit întreaga distribuţie.

A jucat în spectacole memorabile sub îndrumarea unor regizori importanţi ai teatrului contemporan, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Dinu Cernescu, Sorana Coroamă, Cătălina Buzoianu Cornel Todea sunt doar câteva nume pe care le  pomeneşte,păstrând acelaşi zâmbet prietenos . A fost mereu prezent pe platourile de filmare , la televiziune şi la teatrul radiofonic.

”Vă datorez nenumărate momente de artă adevărată în roluri memorabile, în teatru și în film, între care rolul  din „Niște țărani” a rămas în memoria mea sentimentală. Ca și rolul din filmul ce a evocat momente istorice dramatice ale transportului prin România a aurului polonez, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial” este opinia guvernatorului BNR Mugur Isărescu.

• Domnule Mitică Popescu aţi fost distribuit cu generozitate şi în roluri mici, ce ne spuneţi despre aceste experienţe ? Acum sunteţi, de multă vreme, gazda emisiunii pe care o difuzează TVR 2 intitulată, cum altfel, decât  „D’ale lu’ Mitică”.
• Un rol mic te solicită mai mult şi mai intens ca un rol principal, un rol mare. Nu ai voie să ratezi nici o replică, pierzi enorm dacă „sari” ceva şi se schimbă sau se  diminuează câteva nuanţe… Ca şi în viaţa de zi cu zi, nu eşti întotdeauna protagonist !Importantă e abordarea, să tratezi cu seriozitate şi atenţie rolul şi pe cel din piesă şi din viaţă.

Acum, la început de an 2019, am onoarea să vă salut, spunându-vă :„La bună vedere”…