O lecţie de viaţă cu actorul Nicolae Călugăriţa, un creştin ortodox la Teatrul Evreiesc de Stat

Îmi doream de multă vreme să port un dialog cu actorul Nicolae Călugăriţa cel care a primit în anul 2000 de la Preşedinţia României Ordinul Naţional „Pentru Merit” în rang de cavaler iar în anul 2018 Ordinul Naţional „Pentru Merit” în rang de ofiţer, în semn de recunoaștere și apreciere pentru remarcabilele prezențe artistice, în care talentul, energia și inteligența au dat viață și frumusețe marilor roluri interpretate, după cum sună, solemn, textul comunicatului oficial. L-am văzut distribuit cu generozitate „ de la tinereţe până la maturitate”  în numeroase roluri, pe scenele teatrelor din Iaşi, Botoşani, Sibiu, Bucureşti, aparţine generaţiei ’73. I-am ascultat vocea inconfundabilă în zeci de înregistrări radiofonice, de asemenea la televiziunea română şi, dacă privim programul ultimelor două decenii, l-am regăsit  la TVR Internaţional, un actor căruia i se potriveşte de minune textul pe care îl rostea în avanpremiera emisiunii „ Lumea şi noi”:  „ Arta şi cultura unesc spiritele dincolo de apartenenţa etnică”.  A devenit prin talent şi tenacitate  un nume important al artei româneşti. Binecunoscut tinerei generaţii de slujitori ai Thaliei, ca „proful de dicţie” la U.N.A.T.C „I.L.Caragiale”, se mândreşte cu elevii lui şi mi-l aminteşte pe actorul Constantin Florescu cu care a jucat  în piesa „Păpuşarul” . Am scris la vremea respectivă cronica spectacolului şi am dedicat un spaţiu special unuia dintre interpreţi, care vine pe scenă sub diverse chipuri, fie soldatul rus Popov cel-cu-patru-ceasuri puse unul lângă celalalt, pe aceiaşi mână, sau americanul afacerist Spencer, fie Weissfeld înţeleptul sau chiar impozant şi rece, Doctorul. Costumaţie diferită. Machiaj aşijderea. Patru personaje independente care iau chipul şi personalitatea unuia singur, l-am numit pe actorul Nicolae Călugăriţa, un profesionist desăvârşit, care domină scena cu lejeritate. L-am abordat, de curând, pe o reţea de socializare, unde are cont şi postează sârguincios opinii, glume, fotografii, amintiri, este un cetăţean atent şi activ, care urmăreşte zilnic, evenimente din societatea noastră atât de sensibilizată de vremurile veşnic în schimbare. A fost de acord să ne întâlnim, unde altundeva, decât, tot la teatru ! La Teatrul Evreiesc din Bucureşti unde actorul Nicolae Călugăriţa este prezent, stagiune de stagiune, din 1982. A interpretat numeroase roluri în comedii, drame, muzicaluri, recitaluri de poezie. A dăruit teatrului TES peste trei decenii de muncă neobosită. A dăruit teatrului un fiu, pe Marius Călugăriţa care duce mai departe, cu energie şi talent vocaţia artistică a familiei.Amiaza unei zile însorite de final de ianuarie mă găseşte în drum spre TES. Mărturisesc că aveam în minte o mulţime de întrebări legate de istoricul comunităţii evreieşti în România, de ceremoniile religioase de la sinagogă, aşteptam să mi se dezvăluie amănunte din emigaţia artiştilor celebri, să-mi spună când a învăţat limba idiş, poate, să gust din pâinea lor tradiţională şi tot aşa, lista era lungă!

–  Dumneavoastră sunteţi, evreu şi… ?  l-am întrebat, aproape în loc de „ bună ziua”. S-a întoars spre mine cu tot corpul şi m-a privit cu ochi mari, căprui, expresivi :

– Nici vorbă, sunt creştin ortodox, născut şi crescut la Iaşi, într-o curte în care doar eu şi unul dintre prietenii mei veneam din familii care nu erau de rit mozaic.

De-a dreptul surprinsă de informaţia care schimbă serios, din punctul meu de vedere, „ schema” discuţiei, îl urmez conştiincioasă pe culoar, pe lângă cabinele actorilor, ne îndreptăm spre salonaşul de la etajul întâi pentru că acolo, primesc asigurări, o să avem parte de linişte. Ajunşi la etajul întâi, în apropierea salonaşului aerul vibrează de sonore vocalize, celebrele silabe „ma-me-mi-mo-muu”, apoi frânturi de arii din operetă şi un crâmpei de melodie populară. Mă opresc brusc. Nicolae Călugăriţa deschide uşurel uşa, bagă capul dar, revine aproape imediat şi mă avertizează cu un surâs larg:

– Şşşşt! Repetă, Maia, şşşşt !

– Maia Morgenstern ?  Întrebarea zboară de pe buze automat !

– Păi, vine răspunsul însoţit tot de zâmbet, mai cunoaşteţi altă Maia, în teatrul ăsta?

Corect!  Ne continuăm drumul, urcăm încă un etaj, am ajuns în foaierul teatrului mobilat generos, regăsim stiluri diverse, Ludovic al XVl-lea, Rococo, Art Deco, o mulţime de obiecte perfect restaurate, din piele, mătase, pânză dungată. Pe pereţi e o adevărată expoziţie de tablouri şi de afişe ale unor spectacole în fapt, un muzeu în miniatură al istoriei unui teatru, pe scurt TES care, a împlinit de curând 75 de ani de existenţă, o instituţie de artă  mai mult decât faimoasă. E linişte şi aici, într-adevăr, nu se vede nici ţipenie de om. Alegem împreună o canapea tapisată elegant cu mătase galbenă şi începem să tăifăsuim… despre cum s-a produs întâlnirea cu teatrul, cum a fost la I.A.T.C “I.L Caragiale” în studenţie, cum au trecut “ca nouri lungi pe şesuri” 50 de ani de carieră, de viaţă tumultoasă, emoţionantă, cum de a rămas atât de amar de vreme fidel teatrului din strada Iulius Barasch .

– Pai nu scrieţi? Nu înregistraţi ? Aveţi în poşetă un reportofon sau folosiţi mobilul?

– Nu, îl dezamagesc eu, nu, vorbim şi scriu pe urmă, vă trimit textul pe e-mail şi aştept acordul dumneavoatră, modificările şi abia după, postez!

Îmi zâmbeşte în continuare şi are în privire căldura unui profesor care a decis sa fie blând şi îngăduitor cu studentul mai puţin ştiutor ! Ex-cathedra a rămas pe întreg parcursul discuţiei noastre, atitudinea elegantului domn care îşi aminteşte cum, tânăr băiet nu cutreera pădurile ci, la vreo 13-14 ani s-a înscris la Şcoala Populară de Artă de la Iaşi, a avut îndrăzneala, sau inspiraţia juvenilă, să aleagă pentru concurs Shakespeare, fragmentul cu Duhul, a fost admis primul apoi, după câţiva ani, a dat concurs, a luat tot primul, ca să ajungă în corpul ansamblu al teatrului din Iaşi. Cum nu avea studii de specialitate acolo a rămas, “corp ansamblu”, a fost distribuit intens, a deprins meserie şi totul până într-o zi, când, minunatul domn Constantin Dinculescu – îi arată portretul de pe afişul “Un Rege Lear evreu”, l-a trimis, aproape cu forţa, să se înscrie la I.A.T.C, la Bucureşti! Obligatoriu, altfel nu mai primeşte nici un rol şi e păcat să i se risipească talentul. La Bucureşti s-a descurcat foarte bine, a recitat cu aplomb în faţa comisiei şi a luat concursul tot printre primii, a fost coleg de clasă cu Geo Costiniu, Mihai Dinvale, Olga Delia Mateescu, Mihai Mălaimare despre care îşi aminteşte că a intrat ultimul pe lista de admişi dar a isprăvit facultatea, primul! Era cu ei şi Cezara Dafinescu de care a refuzat să se îndrăgostească deşi splendida creatură îi sedusese toţi colegii. A rezistat ispitei. A fost elevul lui Dem Rădulescu pe care îl evocă plin de admiraţie deşi a refuzat, să fie un mic biban, are o încăpăţânare de taur (e născut în luna mai) dar are o încăpăţânare care i-a fost dintotdeauna un  aliat, fiind una constructivă! Soldatul  Sveik în interpretarea studentului Nae Călugăriţa nu a avut nici o urmă de influenţă de la proful  iubit, admirat, imitat, alintat de o întreagă naţiune cu apelativul  Bibanul! Se însufleţeşte şi povestea merge mai departe…– Dem Rădulescu era senzaţional în rolurile dramatice! Sesizează uimirea de pe faţa mea şi adaugă : Da, a jucat la clasă cu noi, de mai multe ori, dar odată, înlocuind la repetiţii o colegă bolnavă, a preluat rolul Ofeliei, a spus textul ”cap coadă”, era senzaţional în dramă, sincer, am regretat că i-au schimbat emploi-ul  la tv, cu skeciurile!

Ajuns la acest punct al taifasului nostru colegial, actorul Nicolae Călugăriţa intră în rolul profesorului de vorbire şi porneşte o ditirambă împotriva modelelor impuse de şi pe posturile de televiziune!

– E supărătoare insistenţa crainicelor care nu doresc decât să o imite pe Andreea Esca  care, frazează în limba română dar pune accentul după modelul englezesc de la BBC! Bietul verb românesc primeşte nişte tonalităţi care îi schimbă semnficativ… semnificaţia!

Ce pot să adaug ? Afirmaţia aparţine unui actor care l-a ascultat pe George Vraca,recitând  Fântâna Blanduziei, textul pe care Vasile Alecsandri l-a făcut, parcă, să fie o piatră de încercare pentru actori, recitatori, să îi numin doar pe câţiva dintre vorbitorii care se exprimă, în public, în dulcea limbă românească. Îl supără şi “trecerea la genul feminin“ a unor profesii care ar trebui să-şi menţină, în exprimarea cotidiană, forma masculină.

– Doamna inginer, nu ingineră, doamna director, nu directoare, doamna doctor, nu doctoriţă, doamna ministru, nu ministră, nu mai vorbim de, doamna prim-ministră!

Revenim la anii de studenţie care s-au terminat ca un vis frumos, devenise bucureştean prin adopţie. Timp de opt luni de zile este angajat la teatrul Bulandra, regizorul Liviu Ciulei a intervenit să primească în schemă un post de regizor tehnic, din lipsă de locuri dar a decis să plece la Botoşani cu promisiunea fermă din partea lui Constantin Dinischiotu că i se va accepta transferul la Iaşi. Nu s-a întâmplat aşa şi, deşi , soarta i l-a scos în cale pe primul secretar de la Judeţeana de Partid, Ion Iliescu care i-a promis un sprijin în vederea transferului la Teatrul din Iaşi, C.Dinischiotu nu a cedat şi, doar în urma demisiei a ajuns actor la Teatrul din Sibiu. Cel care l-a dus la Sibiu cu “arme şi bagaje” încărcate în propria maşină mică a fost directorul teatrului, Diţu. A rămas la Sibiu până la momentul concursului la TES, în 1982 când  a fost angajat de directorul Auerbach “pe 5 ani” cu contract ferm, deşi nu era nici evreu, nici vorbitor de limbă idiş. A dat să dea bir cu fugiţii după un spectacol în care  a uitat textul în idiş, învăţase mecanic, pe dinafară toate replicile, s-a făcut de ruşine în faţa colegilor, a lui Trixy Abramovici şi Bebe Bercovici, vedete ale teatrului, aşa că i-a cerut directorului Frantz Auerbach să-l dezlege de contrat ! Nu a reuşit şi a rămas să joace şi în idiş şi în limba română …până în zilele noastre.

Am inserat în textul interviului nostru un link cu piesa “ Pânza de păianjen” cu Nicolae Călugăriţa în rol principal. Vă veţi bucura de momente de teatru adevărat, o creaţie memorabilă care îi pune în valoare  interpretului şi latura comică, însoţită de un  umor fin, “pe muchie de cuţit” dar şi forţa lăuntrică, de un mare dramatism.O lecţie de actorie pe care o predă, spectacol de spectacol, “proful de dicţie” cum l-au alintat mereu, studenţii.

Un dialog fascinant , în fapt o filă din istoria artei româneşti din ultimele patru decenii, dialog din care nu putea să lipsească întrebarea: “Ce este, ce a fost teatrul pentru actorul Nicolae Călugăriţa?”

– Teatrul este o transfigurare a realităţii, toate rolurile în care am fost distribuit sunt parte din fiinţa mea, niciodată nu am cerut să fiu distribuit într-un personaj, alegerea a aparţinut în totalitate regizorului. Am avut şansa să fiu alături, în carieră, de mari personalităţi ale teatrului românesc. Eu ştiu un lucru, Spectatorul este singurul profesor care dă nota de trecere actorului, el e cel care te adaugă sau nu în Galeria acestei arte efemere TEATRUL. Exist doar dacă reuşesc să trec rampa…Ce este talentul? Nimeni nu poate defini cu exactitate talentul, este poate, harul cu care te atinge Dumnezeu, deschizându-ţi astfel, uşa spre această mirifică profesie. Astăzi există, din păcate, zeci de şcoli de teatru. Dar…mulţi chemaţi, puţini aleşi! Nu avem voie să ne jucăm cu soarta acestor tineri slujitori ai Thaliei. După atâţia ani petrecuţi  în acest templu care este Arta teatrului vă mărturisesc că nu am încercat nici un moment să mint publicul spectator şi, dacă au fost şi eşecuri sau neâmpliniri, toate acestea fac parte din viaţa unui artist real…nu imaginar!