Marele cotidian american “The New York Times” reincalzeste o supă din vara trecută. Reamintește într-un articol că la reuniunea anuală la vârf a NATO din 2018, președintele Donald Trump a cerut insistent și imperativ aliaților europeni să-și sporeasca partea de contribuție la bugetul Alianței. În fața reticențelor unora dintre principalii parteneri europeni,președintele Trump pare să fi fost pe punctul de a retrage SUA din NATO și doar la staruintele unor colaboratori a revenit asupra deciziei. După care, ironic dar tranșant atlanticist, a declarat că NATO “este mult mai puternic decât în urmă cu câteva zile”. Iar la conservele scoase pe piață de NYT, purtătorul de cuvânt al Pentagonului a replicat prompt că Statele Unite rămân “sută la sută angajate față de NATO”. Ceea ce nu a împiedicat ca “noutățile “ din influentul cotidian american să se rostogolească în toată presă mondială.
De ce toată tevatură?
- Președintele Trump insistă pentru implicarea financiară mai consistentă a tuturor membrilor Alianței (asemenea mai multora dintre predecesorii săi la Casă Albă), fără ca partenerii vest-europeni mai importanți să dea curs solicitărilor americane, de fapt să-și îndeplinească propriile angajamente în materie, prin manevre dilatorii de tipul o “armată europeană”, care ar trebui să apere continentul… chiar și de Statele Unite – Macron dixit), amână termene etc. Un parlamentar (tot) francez din partidul prezidențial susține chiar că președintele Trump “vorbește ca un voiajor comercial” care vrea să le vândă armament american europenilor.
2. Campania internă americană anti-Trump își mai adaugă o șicana, care, de data aceasta, are extensii mai ample și mai grave: spațiul euroatlantic, lumea occidentală. Coeziunea și solidaritatea NATO și a Occidentului sunt supuse unor presiuni politice și mediatice cu consecințe imprevizibile prin punerea la îndoială a politicii externe a președintelui american.
3. Isteria anti-Trump încearcă să ascundă lipsa de armonizare a intereselor și de coordonare a acțiunii vest-europenilor (și în NATO, și în UE). În sinea lor, ei ar trebui să-i mulțumească însă președintelui american că le oferă alibiul de a-și masca propriile necazuri și de a deturna atenția asupra lor către Casă Albă. Dar este oare soluția cea mai potrivită această “fugă înainte”spre impasul occidental care se profilează tot mai distinct? Politologul francez Pascal Boniface s-a și grăbit de altfel să scrie o carte-prohod cu titlul “Recviem pentru Occident”. Iar colegul sau american Richard Haas, mai clement, și-a intitulat un articol “Europa în derută”.
4. Dacă vest-europenii nu-i prea mai reproșează președintelui Trump că nu are o strategie în politica sa (internă și mondială), ei înșiși dovedesc că nu au o viziune proprie și unitară. În discuția resuscitată de NYT, unii vorbesc de război rece Europa-SUA, alții de nevoia unui parteneriat strategic Europa-SUA. Ce sa mai înțelegi? Iar președintelui Trump i se dă și nu i se da dreptate. “Pe fond, Donald Trump are dreptate, concede ziaristul belgian Vincent Geiris de la “L’Echo”. SUA acoperă două treimi din bugetul NATO și și-au sporit în ultimii ani prezența militară în Europa. “Dar pe fond, continuă ziaristul, retorica sa slăbește NATO și UE”. Cum însă, nu explică.
- În sfârșit, din peisaj nu putea să lipsească personajul malefic din umbră. Desigur, președintele Putin. “Divide et impera, scrie același. Mediile sale de propagandă – “Russia Today”,”Sputnik News” – îndeplinesc acest rol de minune”. Altfel spus, două publicații pun la pământ cea mai redutabilă alianța politico-militară din istorie.
Cum se va termina oare toată această docudramă pe cât de absurdă, pe atât de iresponsabilă?
6 răspunsuri
O iau de la coada spre cap:
5. Sa nu-l uitam pe cel mai mare strateg cu frunte ingusta, creatorul noului razboi hibrid (de mileniul III) de care asculta si Serghei Soigu si Vladimir Vladimirovici.
Iar in multitudinea si complexitatea solutiilor nou create si lipsite de termeni de comparatie, „Divide et impera” (clar definit ca inteles) este realmente un termen aproape perimat, nu ca parasire a sensului inalt politic ci ca redescoperire ciclica a unei noi apocalipse (plina de sensuri incitante, promisiuni si cu un nou gabarit), a unei noi revelatii care ne ofera la nivelul realitatii acele raspunsuri (droguri) cu arome nestiute de noi astazi.
Dorim oare atat de mult sa parasim sensul clar evolutionist (pe care-l intelegem prin „simtire” si cuvant) si sa ne aducem in casa ororile abstractului create de stupidul intuneric, in absenta „cuvantului” si a simtirii?
Noua cursa a inarmarii inceputa cu ceva decenii in urma (de cateva state si cativa producatori) nu are legatura (in primul rand) cu razboiul ci doar cu economia statelor implicate si este doar o „fenta” macabra de marketing pentru a castiga ceva piete de „speriati” politici care, in lipsa reala a pericolului (necesar pentru aceasta piata) incearca sa amestece elementele lui Mendeleev si sa creeze (fiecare cum poate) un coktail cat mai mortal, care sa incumbe necesitati „umane” precum disuasiunea exprimata prin nevoia perpetua de inarmare.
Vladimir Vladimirovici nu este mai malefic (ma refer la est-vest si la actualitatea ultimelor decenii) decat Hrusciov, Nixon, Castro, Bush, Eltin. Si nu este in nici un caz „in umbra”, este chiar (de multa vreme) pe copertele „marilor” reviste occidentale si nu cu comentarii altele decat elogioase (chiar excesiv) adica „prea” la vedere.
Iar despre acei ” mici Dumnezei” Russia.. si Sputnik, ati uitat sa amintiti divizia „de teren” a lui Russia Today, adica Ruptly (cea mai mare, mai finantata si mai puternica din lume), aflata in toate teatrele de lupte si de la care isi iau stirile si „smecherii” de la trusturile americane, europene sau asiatice, cred ca ar trebui sa le oferim (pana la proba contrara) un mai mare credit.
Cele mai curate stiri referitoare la realitatea romanesca (fara pozitie jurnalistica, doar stirile) le-am citit pe Sputnick.
Rusia Today poate fi acuzata nu de rastalmacirea stirilor ci poate doar de alegerea subiectului acestora.
Si am retinut ultima parte a ultimei fraze din articol: „două publicații pun la pământ cea mai redutabilă alianța politico-militară din istorie”.
Stimate domn si eu singur (daca doar asta as face) a`s putea pune (macar in paranteze) „cea mai redutabilă alianța politico-militară din istorie” si asta pentru ca ea nu este o alianta politica dreapta, nici o alinata militara acceptata „in corpore” si pe cale de consecinta nici redutabila decat ca si „umplutura” la sfarsit de jurnale.
Fereasca sfatu` de-un razboi, ca atunci vom vedea cu totii cine „ne va pune la pamant”.
Cu permisiunea d-voastra (chiar va rog) maine seara voi continua cu punctul 4.
4. SUA nu a dus niciodata lipsa de „planuri” economico – militare care sa-i poata prezerva „status quo – ul” castigat cu eforturi nationale, in ritm de charleston, jazz sau clasic rock, in anii `30 – `50.
Astazi ne aflam la mai mult de sapte decenii de la acel „declic” (dupa acel 2 septembrie 1945, din golful Tokyo unde reprezentantii imparatului Hirohito au semnat capitularea Japoniei, precedat de acel 8 mai 1945 soldat cu semnarea de catre Wilhelm Keitel a capitularii neconditionate a Gemaniei naziste), de la acel „moment zero” care a adunat „la sfat si tocmeala” cateva „precupete eliberatoare”, care si-au valorizat cheltuielile, distrugerile si jertfele umane (respectabile toate, indiferent de natie sau continent) si care a condus pana in cel mai scurt final la un conflict post – conflict si nu intre dusmani ci intre aliati si care a condus de asemenea la impartirea „partii semnificative” a planetei dupa doua ideologii antagonice, ambele nascute in focul „luptei” si a intereselor personale si meschine, nesustinute filozofic deasupra nivelului „Comunei din Paris”, dintre anarhisti si marxisti si care au reusit sa „creeze” ceva anorganic, conglomeratele (acelea doua) si „sferele” lor de influenta (fiecare dintre aceste doua blocuri colturoase considerandu-se o planeta, in sine), creatii pasagere, ca niste negi hidosi pe trupurile noastre, ca niste nori „de catran” in plamanii nostri sub – oxigenati si ca niste blasfemii aruncate asupra sufletelor noastre plapande si subnutrite (lipsite de intelesul umanitatii, fara credinta sincera, fara dragoste, fara aspiratii). Despre acea perioada nu pot folosi decat vorbele lui Gloucester din „Regele Lear” – „Totul este intuneric si dezolare”.
Acum patru decenii una dintre cele doua „sfere” a creat un scenariu de film, pornit de la un vis, o dorinta fantastica, exprimata printr-un „scut” cosmic care sa apere prin forta, „binele” de „rau”. Dumnezeirea (in mintea creatorilor ideii) nu mai insemna nimic, ei, „soldateii de plumb” preluasera „fraiele” intelesurilor si puterii dumnezeiesti si doar in „fata” lor erai obligat sa dai „socoteala”. Scenariul a functionat (nu pentru ca era el genial) pentru ca arata cu degetul spre economia nereformata si neevoluata „intru om si dorintele lui” a celeilalte „sfere”. Iar omul este „masura tuturor lucrurilor”.
Caderea unei „sfere” a consolidat-o temporar pe cealalta, oferindu-i temei pentru afirmarea unicitatii (si chiar, rusinos, exceptionalitatii) si creand, a priori, un vid de comunicare (nu altfel decat rastita, potenta, capacitiva) cu cealalta „sfera”.
Privirea retrospectiv – istorica asupra statelor si a relatiilor interstatale din ultimele secole arata o mutatie dramatica in raport cu modelul de imperiu antic sau medieval, rigid precum o „falanga”, cu o „norma de hrana corespunzatoare”, soldat devotat pana la negarea sinelui si „apt” doar atat cat poate fi „bun” pentru entitate si semenii ei. Si care ar fi mutatia? Mutatia consta in chiar faptul ca omul (metafizic), in deplinatatea lui existentiala, reprezinta o valoare in sine, inexpugnabila si care prin autotoleranta creaza „un loc” pentru toti, indiferent de origini, obiceiuri sau credinta. Este acel adevar care a separat lumile.
Dar se pare ca orice „dezvat” are si un „invat”. Si se pare ca si noi, cei din „Est” am invatat „binele” mult mai repede decat „metoda” prin care el este creat. Si privind lumea de astazi, personal, ma simt ca la orele de „marxism politic” din liceu, cu doamna profesor Moscovici. Ce ne lipseste? Ne lipseste abordarea rece. Ce avem in plus? Avem poezia, reveria nationala, credinta. Ce ar trebui sa facem? Sa cutezam si sa ne valorizam mai mult.
Am inceput cu SUA si cu dosarele ei, mai mult sau mai putin portocalii. Ce am exprimat mai sus sunt doar niste „aschii” (putine, intr-adevar) care pot aprinde un „foculet”, cat pentru o cana de ceai dar macar (ca sens) pentru a intelege cauzele economice, militare sau politice (iata, ultimele) care au generat acest tumult al exprimarilor, atat transatlantice cat si europene.
Ce vor americanii? Vor sa fie „ce au fost si mai mult decat atat”.
Ce vrea Trump? Vrea sa fie unic, vrea sa fie precum o poveste de succes in care povestea sa substitue persoana, varsta, fizicul si care sa-i aduca (precum o minune de Craciun) o identitate si o putere macar similara cu „unsul” sau „profetul” lui Dumnezeu, iubit, adulat si slavit dincolo de existenta lui firava, incarcata de ostentatie si obiecte. Ce vrea Trump cred ca are mai mare legatura cu persoana lui decat cu SUA.
Ce vrea UE? La „aparate” de sustinere a vietii, nu prea mai stii ce sa vrei.
Ce vor europenii? Vor (la nivelul fiecarui stat) sa le fie respectate cultura, traditiile, interesele si aspiratiile si vor, la nivelul individului si inauntrul acestei suprastructuri inerte sa simta ca exista, ca au glas si chiar pot pune intrebari sau se pot implica in viata politica a aceste „cetati”.
Fara probleme de timp, maine voi continua cu punctul 3
Inainte de a incerca o opinie asupra celor doua exemple, vreau sa-mi clarific „obiectul” celor doua scrieri.
Ce inseamna „Occidentul”? Occidentul inseamna Vestul sau „Apusul” lui Eminescu iar sorgintea lui moderna trebuie cautata, asa cum spuneam ieri, in alianta generata de „marea impartire” (acea „planeta noua” cu sectiune elipsoidala, aproape plata, ca o picatura de ulei, separata in „consens” cu o a doua picatura de ulei si ea parte a aceleiasi creatii, amandoua nascute natural precum Pangeea si deriva continentelor sau precum o constelatie cu doua „idei batrane” care, prin explozie s-au transformat in supernove, care mai de care mai luminoase si dupa un timp, fiecare dintre ele si-au creat propria nebuloasa), reprezentata in acel plumburiu februarie 1945, la resedinta de vara a tarului Nicolae al II-lea de la Livadia, de trei „grei” ai acelei sumbre si disperate lumi: SUA lui (deja simbolic) Roosevelt, Britania lui Churchill si de gazda „evenimentulului”, aflata la ea „acasa”. La acea intalnire „gazda”, tonifiata permanent (ca dupa un coit al diavolului) la amintirea „infigerii” steagului URSS in varful Reichstag-ului nazist de catre Abdulkhakim Ismailov, a fost una (pentru „efigia” Roosevelt sau buldogul irlandez Churchill) mult mai terifianta si mai fara de solutii (NKDV-ul actiona in „timp real”) decat a fost mai tarziu intalnirea lui Kennedy cu Hrusciov, in plina criza a rachetelor balistice din Cuba, „menuet, gavota”, de coarde.
In acel Occident au intrat ca actori, la „momentul zero” de care vorbeam ieri:
• actionarul majoritar (fara prea multe pierderi, in afara celor umane, adica 417 mii fata de 300 de mii, Romania), pe teritoriul caruia nu s-au dus lupte si care arata, pe zi ce trece, mai „sarmant”, mai vesel, mai lipsit de „inhibitiile” create de petecele din fundul „pantalonilor europeni”, afabil, plin de idei, creator de „modele de urmat” si unic, in esenta sa usuratica, adica managerul, adica SUA, cu intrega sa liota de „bune intentii” care au „pavat” parti-pri-urile si obligatiile care au facut din ceilalti membri ai „clubului” sa-si scoata palaria in fata acestui „mare vecin”;
• tatal, adica Britania (Englitera), care a suferit pentru fii ei atat cat poate suferi orice tata (sa-l luam ca exemplu pe lordul Chamberlain);
• mama, adica Franta, acel chip revolutionar cu bereta si sani cam mult „mijiti”, la acel moment, penetrata, violata, jignita, umilita, murdarita, cu furoul „zdrente”, lacrimi intarite pe obraji si fara prea multa „putere, indrazneala, siguranta”, specifica unei mame moderne, a dorit „orice” numai sa nu fie lasata pe dinafara;
si fiii adopti rataciti:
• Italia, care a avut, prin grija „partizanilor” o dezicere de Benito si Claretta, pe care i-au spanzurat cu capu-n jos iar batranul rege Victor Emanuel colinda odaile si se gandea la abdicare;
• Spania dictatorului Franco (no comment)
precum si ramasitele Germaniei imperiale (cu tot cu „anchluss”), supusa atunci unei „diete” exemplare si obligata la un tratament „revolutionar” de „schimbare de sex” (din mascul declarat, cu filozofie proprie inalta, cu gandire pragmatic-visatoare, creator de modele de „Mecca-gandire”, au facut-o femela dependenta de drogurile transatlantice, ce-i drept nu pentru eternitate), basca` reconstructia „corporala” din „planul Marshall”, limitarile punitive legate de armata nationala dar mai ales, „aplicarea Tratatului…” care i-a frant trupul, statura, identitatea nationala si sociala si care a obligat-o la calvarul unei politici duplicitare (ca si tara, disecata anatomic precum un Isus transat, cu tot cu cruce, vertical, orizontal, oblic…), cu „fundul ei mare” in „doua luntri`”, cu acea realitate sumbra dar si cu speranta ca poate vor reusi (prin munca asidua si neatingerea armelor) sa redevina ce au fost, chiar mai pragmatici si mai puternici.
Cam acesta este Occidentul (cu evolutiile si transformarile lui) dar actorii principali sunt aceeasi.
Revin la subiect.
Inteleg din articol (nu l-am citit) ca francezul Pascal Boniface ataca „muzical” intrega structura occidentala printr-un „recviem”, printr-o panica morbida a`la „Hannibal ad portas” care anuleaza ca fapt, drept si speranta ideile care pot remodela relatiile occidentale.
II ofer sugestia (d-lui Pascal Boniface) de a schimba „stilul” muzical spre ceva mai pur, mai optimist si mai vesnic, precum „Rapsodia romana” a lui George Enescu, cu rezultat garantat.
De cealalta parte, un american (nu am citit articolul) afirma la fel de „la obiect” ca „Europa este in deruta” adica in lumea asta (perceputa doar de unii, mai ales cei care „sorb inteligenta” sezoanelor din „Games of the thrones”) prost facuta, intotdeauna este de vina celalalt, fara asumare, adica tu,”nici usturoi n-ai mancat, nici gura nu-ti miroase”.
Stimabile (Richard Haas), daca conteaza adevarul mai mult decat preful de pe aripa unei muste, muta-te macar trei luni in Franta (ia-ti si o vesta galbena) si apoi fa un tur de cate o saptamana in fiecare din celelalte 27 de state UE si abia apoi „scrie despre deruta) acestui continent.
Sa cunosti si sa recunosti realitatea nu mai este „ceva” care sa mai starneasca vreon „frison”, in lumea asta care a experimentat si trait aproape tot, suficienta, excelenta, plenipotenta, dementa si care nu mai poate articula nimic in afara conflictului usuratic, „creator de valoare” intr-o lume in care „valorile” au reprezentari similare cu acea moneda plimbata sub unul din cele trei pahare de la „alba – neagra”.
Iar isteria anti – Trump nu are legatura doar cu prostiile si twitt-urile lui ci are legatura cu multe „intelesuri”, incorecte la nivelul cetateanului dar corecte la nivelul relatiilor bilaterale si multilaterale dintre state si entitati unite.
Marea problema a acestei realitati tarzii nu este reprezentata de bani (banii se fac), nu este reprezentata de pericole militare (fiecare din „actorii” importanti a inteles ca primul razboi va fi si ultimul) dar ea este legata de manifestari: orgolii personale nemasurate si frustrari nealinate, nerecunoasterea vinovatiilor, pierderea ideilor constructive in neantul „specific” creat de serviciile secrete, lipsa curajului „drapat” sub faldurile opace ale „interesului national”, lipsa sau pierderea pe parcurs a constiintei (animalice) ca tot ce faci trebuie sa le slujeasca tuturor urmasilor tai si numai (temporar) tie iar ce „faci” in viata ta si in functiile pe care le detii, totul, trebuie sa se afle (sau sa revina) in acea „matca evolutionista” care te-a creat (nu pentru a-ti exersa „talentele”) ci pentru a-ti indeplini rolul trecator in aceasta mare „creatie” care este lumea.
Sa ne privim, in ce maretie de existenta traim astazi si sa ne aducem aminte de „intunericul primordial” si de noi, cei de atunci, acel „punct care, deodata, se misca”.
2,1. Atat timp cat diplomatia occidentala prefera limbajul comunicatelor sau interferentelor „tangentiale” in locul meselor de negocieri „face to face”, atitudinea aproape „sportiva” exprimata prin comunicate scurte, vag justificate, deplasari fulger (blitzkrieg-uri la ceas de seara) in locul clasicelor intalniri premergatoare, necesitate de nevoia stabilirii subiectelor de importanta de pe agenda discutiilor si intalnirile acelea asezate, intre echipe compatibile si relevante (fara ca vreuneia dintre ele sa-i lipseasca in discutii „motorul interesului national”) dar acele negocieri, chiar prin simpla rabdare acordata partenerului de discutii, parea macar ca ofera mai multe sanse rezultatelor pozitive si chiar daca in „marja” acestora erau invocate „intelesuri si nevoi”, unele poate chiar subiective. Iar aici ma refer la statele puternice economic, militar sau economico-militar.
In ultimele decenii comportamentul votantilor a „suferit” modificari importante, generate de acel „bine” exprimat prin stabilitate economica, nivel de trai, perspective de viata, siguranta familiilor, avolutia aspiratiilor personale si increderea ca cel putin acel „pax occidentalis” este o realitate, adica ei votantii au reusit sa imprime clasei politice un comportament care sa tina cont si sa respecte dorintele electoratului si chiar sa-si faca un tel din a le imbunatati.
Cu o traiectorie evolutiv – ascendenta, politicul adus la putere de votanti, sefi de guverne si de state, au trebuit sa uite „libertatile” sau excesele de putere ale inaintasilor si sa se inscrie intr-un cadru democratic acceptat, sa respecte libertatile si drepturile si sa sigure votantilor, in pace, cadrul necesar dezvoltarii societatii.
Mama, ce frumos suna si nu prea semana cu „materialismul dialectic” in care ideea este reflectia lumii materiale, tradusa in „varii” forme ale gandirii, precum „lupta de clasa”.
Zanganitul armelor din ultimii ani parca nu mai are in urechile atente, acelasi sunet, acelasi „reverb” si parca nu mai ofera acea incredere ca „pax occidentalis” va dura macar pana la „a treia” intoarcere a lui Isus. „Specialistii” sunt oripilati de aceasta intarziere nefiresca a „razboiului sistemic” si sigur nu se gandeau la Siria sau Yemen.
Au existat tratate, unele dintre ele negociate timp de decenii. Si? Ce e` cu tratatele astea? O sa mai fac o paranteza patrata care, evident nu are nici ea legatura cu „lupta de clasa” (fac cinste). Un tratat reprezinta o reglementare asumata de parti care incearca, in primul rand sa elimine sau sa limiteze „haosul” gandirii si actiunii individuale.
Tratatele sunt o cauza a pacii si se afla la originea reglementarilor din orice domeniu, se afla la baza modificarii modului de guvernare al statelor, al sistemului economic adoptat si al uniunilor economice, se afla la baza democratiei, a drepturilor individuale si colective, siguranta teritoriilor nationale, si se afla la baza „combaterilor” de orice fel, incepand de la criminalitate si trafic de droguri si incheiand cu cele legate de „incalzirea globala”. Societatile occidentale sunt cele mai complexe si mai evoluate entitati iar evolutia in cadrul unui grup impune atat responsabilitate cat si predictibilitate, atat individuala cat si colectiva.
Mai fac si o paranteza rotunda, in SUA, in ultimii 2 ani s-a dereglementat tot, imaginati-va ce „petarde” pot fi produse in industria farmaceutica, alimentara, Tratatul de liber schimb cu UE e ca un tablou intors cu fata la perete (cred ca va fi „apreciat” ca forma de incultura „obeza” si va fi ars in Piata Mare din Bruxelles).
Adica (nu sunt vreo mare inteligenta) dar stau asa singur, ca un neuron in Sahara si ma intreb: daca atata „amar” de creere eminente, de indivizi care si-au sacrificat sanatatea si viata pentru a intelege, au concluzionat ca o societate complexa (cea de astazi este cea mai complexa) nu poate exista in afara tratatelor, cele care-i ofera un statut, un mod de organizare clar si predictibil si garantii privind pastrarea acestei realitati, cum se poate ca un membru, important, poate „cel mai..” (scuze, ma feresc de clasificari) poate, in mod unilateral sa iasa din tratate? Nu se gandeste ca acel act (unilateral insemna fortat, frustrat si revansard) poate afecta chiar natia lui, chiar si interesele familiei lui?
Imi cam lipseste apetenta de vorbi despre Trump din teama de a nu gresi. Este mai nou, este mai alunecos, mai nestiutor (totusi presedentia americana care este si executiva, nu este nici o afacere imobiliara de familie si nici prestatia „ca mic dictator de televiziune” din „The Aprentice”.
Dar chiar si asa, mai „la suprafata” am si eu niste „ceva de zis”:
a) Aceasta necesitate ca toate tarile membre NATO sa-si creasca contributia la bugetul „nord – atlantic”, conform angajamentului asumat de anumite tari (în Ţara Galilor) în acest domeniu prin „Defence Pledge” si aflat in legatura directa cu sporirea bugetelor nationale pana la 2% din PIB. Personal, mi se pare ca o impunere atat de etatista, procentuala si rece nu este de natura sa aduca si banii. Aici as avea si eu o intrebare:
• oare PIB-urile detin in ele o relatie intrinseca si un algoritm raportat la suprafetele teritoriale, obiectivele si/sau lungimile granitelor ce sunt aparate de NATO?
Exemplu: Romania are un PIB de 177 de miliarde, populatie de 22 de milioane si o suprafata de 238.000 de kmp. Germania are un PIB de 3677 de miliarde, o populatie de 82 de milioane si o suprafata de 357.000 de kmp. Oare Germania (raportat la PIB) are nevoi de douazeci de ori mai mari decat Romania pentru aparare? In conditiile in care (macar ca dotare si intretinere a capacitatilor nationale este cu mult superioara Romaniei, care are 72000 de soldati, 31 de avioane si 800 de tancuri – nu vreau sa le amintesc pe ale Germaniei) ?
Vorba cuiva, se pare ca „noaptea mintii” ne-a impresurat deja.
Consider ca acest „algoritm de calcul” trebuie sa iasa din sfera deciziei politice, nesustenabile si sa se genereze un imbold pentru o analiza multicriteriala si specializata care sa ofere certitudinea ca impunerea depaseste zona „peschesului individual” sau a „tributului colectiv”. Ca se intalnesc ei si sunt zambitori, asa sa fie, dar sa-si angajeze echipe tehnico – economice specifice, care sa ne arate ce si cum si pe urma ii credem.
b) Domnul Trump sufera (ca presedinte prea „ambitios” al SUA) de anumite derapaje, unele izorate din/sau induse de permanenta contestare dar cred ca cele mai multe au ca origine:
• un „eu” supraemasculat la nivel de „reprezentare”, cu nevasta tanara dar care sigur, a uitat sensul sau explicatia termenului;
• o dorinta superficiala de „rapide” schimbari, care exclude intelegerea „tehnologiei” si „timpilor” necesari creatiei;
• o lipsa in exercitiul de garant al Constitutiei (prin „extazul” traire-functie/functie-traire) model de gandire influentat mai mult de colegii de breasla republicani (oameni de afaceri, bancheri) care-i umplu „twit-ul”, timpul si care-l redirectioneaza permanent spre trasee lungi si noi „oportunitati” dar niciuna de politica activa;
• un refuz al practicarii politicilor verificate „tehnic”, politic si istoric, el dorindu-si sa fie „deschizator” al unui nou „model” de presedinte american, precum un „sculptor fara brate” care o recreaza pe Venus din Milo (cu sani mai lasati si buze injectate cu Botox) si numai pentru a sterge un predecesor celebru din „Index-ul” lui, Alexandros din Antiohia (e doar un mic exemplu).
c) Ce am eu de spus este doar o opinie, legata de al 45 – lea presedinte al SUA si este doar ce am putut observa (dupa ce m-am bucurat de alegerea fiecaruia – la Obama am plans sincer, de bucurie) si incerc sa o exprim. Domnule Trump, prin creierul altora, adica al consilierilor (a`priori sunt cei mai buni din lume), nu-ti poti crea o politica proprie (multi consilieri, multe idei) si aici (in acest „turn de fildes”) esti singur, asa cum ai dorit si ai nevoie de propria ta cultura (generala si politica), de propriile tale trairi „statale” si aspiratii pentru „America ta”, care sa fie „altfel”:
• fara asigurare minima de sanatate pentru 60 de milioane de de compatrioti (care poate nu te-au votat dar te-ar putea „stampila” la al doilea mandat);
• fara siguranta „optiunii fortelor financiare” care sa-ti garanteze al doilea mandat;
• fara garantia ca democratii vor „achiesa” (in oglinda) la propunerea (in Congres) de modificare a Constitutiei si de acceptare a maririi plafonului de indatorare a statului, atunci cand SUA va mai avea in cont doar 70 de milioane pentru cheltuieli publice;
• fara Rusia (nu ai curajul sa-i spui pe nume), ca barbat politic (si, pana la urma democratul Roosevelt a negociat cu Iosif Vissarionovici, nu vreun republican) nu vei fi ceva important, pana nu vei putea afirma „sus si tare” ca lumea asta, fara repunerea in discutie a tratatelor ABM (rusinea lui Bush junior) sau INF (pe care tocmai „ratiunea” iti cere sa-l denunti) nu va exista stabilitate planetara dar chiar, tu ce-ti doresti?
• fara stabilitatea productiei chineze (primul PIB al lumii plus inca doua „negre”) nu vei reusi si inteleg ca doresti sa muti „centrul de greutate” al politicii internationale razboinice americane in marea Chinei; atunci ar trebui sa faci rost de bani pentru un „plan Marshall indian”, altfel iti vei „rupe gatul” mai ceva ca in „Golful Porcilor” sau ca in relatia cu Vietcongul;
• fara Germania viitorului cancelar, fara parti-pri-uri si fara BMW si Mercedes;
• Fara Franta lui Macron si fara acces la UE restransl
• fara tratat de liber schimb cu Canada si Japonia;
• fara „the wall” cu Mexicul;
• fara Delma Russef si organismele modificate genetic ale lui Monsanto;
• fara sauditi, intrati deja in „sfera” petrolului rusesc;
• fara Siria si fara reconstructie;
• fara Venezuela, a patra resursa petroliera a planetei si cu baza ruseasca „la baza”;
• fara Ecuador, cat traieste Assange;
• fara Britania (ca va ramane May);
• s.a.m.d.
Ma gandeam cat „fara” poate incapea in viata ta.
Dar nu este corect, o sa ramai cu Iranul, cu Corea, cu Romania, cu Moldova, cu Ucraina (ce va mai ramane din ea), cu Osetia, o parte din Nigeria, baza militara numita Kosovo si altele.
Si o sa ramai si cu stigmatul si rusinea (macar pentru poporul tau „poluat”) care va umbla, in unele regiuni cu petece la gura, precum chinezii.
Puncte, puncte.
Daca insa vei reusi (prin nu stiu ce artificiu financiar – dracesc) sa castigi al doilea mandat atunci totul in afara persoanei tale devine neinteresant si abia atunci vom putea intelege mesajul tau sincer (ne intereseaza in primul rand cel politic) si poate „se va muta muntele la Mahomed”.
Sper ca „gesturile” de astazi sa fie doar niste „mesaje” al unui presedinte „executat” din fasa.
Eu zic sa ne vedem de cumpana noastra pentru ca am fost si am ramas un popor abuzat. Occidentul a trait bine si va incerca sa continuie sa traiasca bine. Barna din propriul ochi nu deranjeaza?