Sărbătorim astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covârșitoare însemnătate pentru mântuirea neamului omenesc.
Ioan Botezătorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui Iisus: „Iată, trimit pe ingerul Meu înaintea feței Tale, și el va pregăti calea Ta“.
El este singurul pămantean despre care Iisus spune acel cuvânt de laudă: „Că dintre toți cei născuți din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan“. Când Sfântul Ioan este întrebat: „Cine esti tu?“, el răspunde prin cuvântul prorocului: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului“, recunoscându-se pe el însuși a fi înaintemergător al lui Iisus. Pe acest înaintemergător al Domnului îl prăznuim noi astăzi.
Sfântul Ioan era un copil născut ca dar al rugăciunilor părinților lui. Bătrânii Zaharia și Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată, se rugaseră din tot sufletul să dobândească un copil de la Dumnezeu; și Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși Zaharia era preot la Templul din Ierusalim.
Ajunși la această vârstă înaintată, când nu mai aveau nici o nădejde să nască un copil, iată că arhanghelul Gavriil îi aduce lui Zaharia, în Templu, vestea că Elisabeta va naște un fiu.
Bătrâna Elisabeta naște la vremea cuvenită și pruncul Ioan începe să crească, ca orice prunc, sub oblăduirea părinților lui, într-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plină de măslini și portocali.
Aici vine Maica Domnului, după Buna Vestire, și când se întâlnesc cele două mame, Ioan (care încă nu se născuse) saltă de bucurie în pântecele bătrânei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan îl aducea Pruncului dumnezeiesc din pântecele Maicii Domnului.
Acest moment de lucrare a Duhului Sfânt este plin de gingășie și sfințenie. Maica Domnului rămâne un timp la bătrâna Elisabeta și cum era tânăra și foarte sprintenă, împlinea toate trebuințele gospodăriei și căra apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia.
Până astăzi acest izvor este numit „Izvorul Fecioarei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei doi bătrâni mor foarte curând după nașterea pruncului și Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se întindea un povârniș cu pante repezi, un deșert cu văi prăpăstioase…
Acolo, într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză pe care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat foarte sumar, într-o haină săracă de păr de cămilă, desculț, umbla printre aceste pietre ascuțite din pustiu, rugându-se tot timpul și având mintea numai la Dumnezeu.
Mânca miere sălbatică și un fel de fructe acre care creșteau în pustie, precum și muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era pământul gol. Ca acoperamânt avea cerul și harul lui Dumnezeu.
Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale sălbatice, peșteri în care foiau șerpii veninosi și noaptea urlau șacalii (i-am auzit și eu, frați creștini, pe acești șacali care trăiesc în grupuri și țipă înspăimântător, mai ales noaptea…) și leii; care răcnesc umplându-te de spaimă…
Sfântul Ioan trăia printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei și în frigul tăios al nopții. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin rugăciunile lui de zi și de noapte, prin viața lui aspră. Fără îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul lui Dumnezeu în el.
