Praful de puşcă
Praful de pușcă cunoscut și sub numele de pulbere neagră (germ.:Schwarzpulver) a fost prima substanță explosivă descoperită de om, azi fiind folosit numai în pirotehnică în fabricarea de rachete pentru focurile de artificii. Odată răspândit, praful de puşcă a permis popoarelor civilizate din Europa şi Asia să domine asupra barbarilor. Pe de altă parte, acesta a adus şi sfârşitul celui mai longeviv imperiu din istorie. Datorită fortificaţiilor din capitala sa, Constantinopol, Imperiul Bizantin era de neînvins. Cele trei straturi de ziduri, făceau Constantinopolul cea mai fortificată cetate. Niciun echipament de asediu din lumea acelor vremuri nu putea străpunge aceste ziduri. Totuşi, turcii conduşi de Mohamed al II-lea, au adus tunuri de 8 metri şi, cu ajutorul prafului de puşcă, au tras ghiulele masive către ziduri, demolându-le. Aceasta a marcat sfârşitul Imperiului Bizantin şi al stilului de luptă medieval, bazat in defensivă pe castele fortificate. Praful de pușcă până la descoperirea explozivilor de azi este singura materie explosivă folosită în artilerie, sau alte arme de foc. In prima jumătate a secolului al XIX-lea este introdus treptat utilizarea nitroglicerinei și dinamitei. Astăzi praful de pușcă folosit numai pentru fabricarea rachetelor destinate focurilor de artificii.
Ţevile ghintuite
La țevile ghintuite, calibrul ţevii se determină prin măsurarea distanţei dintre doua pliuri opuse, în timp ce la ţevile lise, aceasta se stabileşte prin diametrul nominalizat măsurat între pereţii ţevii. Astfel calibrul la armele cu ţeava lisă (de regula la armele de vânătoare cu alice) a fost calculat în felul următor: s-au fabricat sfere din oțel cu diametrul egal cu diametrul interior al diferitelor ţevi de arme de vânătoare.
Apoi s-au numărat câte bucăţi, sfere din oţel, de o anumită mărime sunt într-un pfund (unitate de măsură a greutăţii egală cu aproximativ 0.45 Kg). Astfel sferele mici erau 12 la un pfund, cele mici erau 16 bucăţi şi aşa mai departe. Deci calibrul armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul sferelor din oţel, având diametrul egal cu cel al ţevii armei, ce intră într-o unitate de măsură a greutăţii.
Motorul cu ardere internă
Motorul cu ardere internă a schimbat dimensiunile şi viteza de desfăşurare a războaielor, începând cu Primul Război Mondial şi până în prezent. În timpul primei conflagraţii mondiale, mitraliorii aşteptau pe front căruţele trase de cai să aducă muniţia necesară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele germane îşi conduceau panzerele pe distanţe de până la 97 km pe zi, cucerind astfel teritoriul de la graniţa Poloniei până la Moscova în numai şase luni. Spre sfârşitul războiului, una dintre primele rachete balistice, V-2, putea distruge o ţintă aflată la 322 de km depărtare în numai 5 minute.
Aeronavele
O aeronavă este orice echipament capabil să se deplaseze prin aer pentru a efectua un transport util, iar menținerea în atmosferă se efectuează cu ajutorul altor reacții ale aerului decât cele asupra suprafeței pământului. Avioanele au dus războiul în ceruri. Italia a fost prima ţară care a folosit aeronavele în scopuri militare. În timpul războiului de dominaţie asupra Libiei, cu Turcia, în 1911, italienii au trimis avioanele să găsească, pozeze şi bombardeze ţintele turceşti. La începutul Primului Război Mondial, Germania, Austro-Ungaria, Franţa şi Marea Britanie aveau sute de avioane în dotarea forţelor aeriene. Iniţial, avioanele au fost trimise doar pentru spionaj. SUA a bombardat Tokyo, făcând 80.000 de victime şi lăsând alţi 1 milion fără locuinţă. În cele din urmă, bombardierul Enola Gay a lansat o bomba atomică, ce a omorât peste 100.000 de civili şi a rănit multe alte mii.
Radio-ul
La începutul secolului XX sistemele radio transmiteau mesaje doar în Codul Morse. Primele încercări în dezvoltarea unui sistem de modulație a amplitudinii pentru voce și muzică au fost demonstrate în 1900 și în 1906, dar nu au avut un succes prea mare. Primul Război Mondial a accelerat dezvoltarea radioului pentru scopuri militare, fiind instalate primele tuburi vidate în transmițătoare și receptoare radio. Amplificarea electronică a fost o îmbunatățire crucială în trecerea de la o practică experimentală a experților la un aparat pentru acasă. După război, în anii 1920, a început emiterea radio comercială ți a devenit un mediu al maselor pentru informații (știri) și divertisment.
Al Doilea Război Mondial a accelerat din nou dezvoltarea radioului pentru scopuri de război în comunicații aeriene și terestre, navigare radio și radar. După război experimentele în televiziune care au fost întrerupte au fost reluate, astfel și aceasta a devenit un mediu important de divertisment la domiciliu. Pentru a-și coordona mișcările, piloții și soldații comunicau prin radio. Folosind blitzkrieg-ul, armata germană a mărşăluit prin Olanda, Belgia şi Franţa în numai 10 zile.
Radarul cu microunde
Radarul a schimbat radical atât războiul defensiv, cât și pe cel ofensiv. A fost prima modalitate automatizată de vedere a inamicului. Încă în timpul Primului Război Mondial, supravegherea inamicului presupunea staționarea unui om pe câmp care privea printr-un binoclu și raporta ceea ce vedea, prin telefon, comandantului său. Radarul a schimbat şi faţa războiului maritim. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, submarinele germane torpilau navele britanice şi americane care traversau Atlanticul. Dar, odată echipate avioanele cu radare, acestea puteau repera şi bombarda submarinele.
Armele Nucleare
De sute de ani teoreticienii militari vorbesc despre o armă atât de groaznică încât nimeni să nu o poată folosi. În sfârşit, toată lumea e de acord că armele nucleare nu pot fi folosite. Au fost totuşi folosite împotriva oamenilor de două ori. În 1945, SUA a lansat două bombe atomice asupra Japoniei, pentru a sfârşi cel de-al Doilea Război Mondial. „Little boy” („Micuţul”), prima dintre bombe, conţinea uraniu fisionabil, şi la momentul exploziei a trimis o undă de şoc peste Hiroshima, omorând 90.000 oameni. A doua bombă, „Fat Man” („Grasul”) conţinea plutoniu fisionabil, explozia sa ucigând pe loc 35.000 de oameni în Nagasaki.
Sateliţii de spionaj
SUA a iniţiat programul de spionaj prin satelit Discoverer, care îi permitea să observe viteza cu care sovieticii creau rachetele şi către ce ţinte erau acestea orientate. Discoverer 4, primul satelit cu cameră al SUA, a fost lansat în 1959, dar nu a ajuns pe orbită, însă Discoverer 14 a fost lansat în 1960 şi a transmis imagini. Paranoia era însă reciprocă, URSS având la rândul său sateliţi ce vegheau asupra americanilor. Sateliţii contemporani de spionaj pot însă face mult mai multe decât simpla prelevare de imagini foto, ei putând colecta semnale telefonice, radio sau de internet.
Sistemul de Poziţionare Globală – GPS-ul
Primul sistem GPS, „Jones Live Map”, a fost inventat de J.W. Jones, în 1909. Dispozitivul a fost primul sistem de ghidaj pentru automobiliști ce constă din mai multe discuri imprimate cu hărți care îi arăta șoferului direcția prin manevrarea unor cadrane speciale. Discurile acopereau 100 de mile de drumuri cunoscute, cartografiate de The Touring Club of America. La fiecare 100 de mile, discul trebuia schimbat. Până în 1919, sistemul inventat de Jones, acoperea peste 500 de rute din S.U.A., de la New York la Los Angeles. Cel mai bine a ilustrat această schimbare Războiul din Golf, avantajul irakienilor de a lupta pe teren propriu, în deşert, fiind anihilat de GPS, americanii putându-se deplasa lejer, chiar şi noaptea ori în timpul furtunilor de nisip. Mai mult, aceștia ştiau permanent cu precizie locaţia şi poziţionarea inamicului. Totodată, GPS-ul a crescut precizia atacurilor aeriene. Sateliţii cartografiază ţintele şi ghidează bombele şi rachetele, minimizând pagubele colaterale şi victimele civile.
