Cine sunt eu?

O formă de om, cu o identitate falsă, o linie ce defineşte doar un trup, un şablon pierdut de Dumnezeu pe pământ, poate din grabă…

Nici eu nu ştiu cine sunt, pentru că fiecare răsărit de soare mă orbeşte, nelăsându-mă, nici măcar să mă cunosc.

Ana Carmen Pahomi

Poate sunt o eternă întrebare… O minunare venită din rătăcitul neant… Ori, o simplă firimitură de pâine, înmuiată în câteva picături de vin, scăpată pe masă – din greşeală –, la o cină târzie, plină de mister.

Simt că sunt o adiere care străbate întreg pământul, un val de mare vagabond, o furioasă inimă a unui loc de unde poate porni oricând o primejdie ori sunt doar o movilă tăcută de diatomit. Şi peste toate astea, mai simt ceva!

Un ceva fără nume, o cupolă sidefie, care-mi înfaşă fiinţarea ca pe un cocon împărătesc, o vrajă lăptoasă, care-mi împiedică fericirea să iasă, pentru a nu se risipi în zadar.

Poate că sunt un seif, al cărui cifru s-a pierdut cândva, în iarba mlădioasă a unui Eden… Un cimitir de vise… Ori o iluzie de prunc…

O lacrimă de lună… Azil pentru himere de nisip…

Sau poate, doar o reverie a unui om sărac… 

Te simt…

Cititorule, te simt ca pe o umbră misterioasă, dând târcoale minţii mele, adulmecându-mi sufletul şi inspirându-mi trăirile. Tu taci… Ascuns sub mantia transparentă a depărtării, mă judeci fără vorbe, doar cu gânduri, mă întrebi, ştiind prea bine, că eu nu-ţi pot răspunde, decât pipăind prin cuvinte, aşteptările tale. Te conturez în ochii minţii mele şi te studiez, uimindu-mă. Iei chipuri diferite, schiţezi zeci de mişcări, zâmbeşti, te încrunţi, te bucuri ori te întristezi, primeşti sau refuzi: exişti! Te simt!…

Înainte de răsăritul soarelui eu mă aşez la masa mea de lucru, pregătindu-ţi cu grijă festinuri. Te vreau sătul, hrănit în cupele de argint ale celor mai frumoase cuvinte, îţi pun în tipsii de aur, ideile care frământă ângeri şi demoni deopotrivă, îţi torn în pahare de cristal, licorile liliachii ale viselor. Vreau să te hrănesc, pentru a nu-ţi fi foame niciodată…

Îţi pregătesc începutul unei zile în care tu să fi mai bun, mai fericit şi mai bogat.

Dacă greşesc vreodată, iartă-mă!

Toamna viselor

Am crezut, în naivitatea mea, că niciodată nu va exista o toamnă a viselor. Pe ele le consideram eterne, fără vârstă, fără anotimp, ziduri de spirit, aripi de minţi. Prin vise ne eliberăm sufletul, trimiţându-l hai hui prin lume. Prin ele privim în viitor, ele sunt odgoanele cu ajutorul cărora ancorăm pe ţărmurile iluziilor.

Fără vise, fără aspiraţii, sufletul omului îşi pierde prospeţimea, deshidradându-se lent, devenind aspru, apoi uscat, schiminosit, urît şi rău…

Toamna viselor se suprapune hoţeşte peste toamna firească a acestui an. Ea încearcă să ne păcălească, ascunzându-se printre frunzele înroșite care cad pe pământ. Se înfăşoară în răcoarea dimineţilor, se încolăceşte în crepusculul grăbit al serii ori strigă laolaltă cu păsările care pleacă spre ţările calde.

Toamna viselor vine din exteriorul nostru, adusă de oameni cu vise puţine şi slute. Oameni mici, neputincioşi, chinuiţi de complexe, bântuiţi de vendete… Oameni ai haosului, ai zgomotului, al dezordinii, tuburi goale prin care şuieră doar frica de a nu li se vedea infirmitatea. Ei cheamă Iarna viselor, pentru a îngheţa totul… Apoi, pot sfărîma cu uşurinţă orice vis îngheţat, rămas suspendat undeva între cer şi pământ, ca o lance.

Ce blestem se joacă cu vieţile noastre, zăpăcind minţile celor care îi susţin pe aceşti distrugători de vise? De ce oare trebuie să ne alungăm iarăși speranţele, pentru a ne măcina cu grija zilei de mâine, cu bucata de pâine, cu factura neachitată ori cu o taxă sau un impozit nou?

Trăind pe orizontală, nu ne vom putea ridica niciodată…

Stăpâna neagră…

Sorb esența liniștii strecurată în albul unduitor al aburilor de cafea. Dansul misterios de himere, nuntă clandestină între fumul țigării și vrăjita formă mișcătoare ce’mprăștie – aproape indecent – aroma boabelor de noapte, îmi învolburează gândurile… E una din nopțile mijlocului de vară… Ateneu al greierilor, gazdă a parfumului împrăștiat de Regina nopții, stăpâna lipsei de culoare, ocean de nemișcare… Sunt Eu și nu mai e nimeni treaz, toți ochii semenilor mei stau sub oblăduirea pleoapelor, adormiți cu tiranie de osteneli, lipsiți de dreptul de a trăi această noapte… E liniștea începutului de vremi, e tihna lumii, stăpâna neagră, izvorul tainelor, cufărul tăcerii… Sunt Eu și nimeni nu mai este… Cer nopții dreptul de a pune întrebări… Întind spre ea degete de gânduri, ca mâna osoasă a unui cerșetor, aștept cu umilință să-mi zornăie în palmă câțiva arginți, dintr-un strănut al Lunii… Dacă aș primi un răspuns, unul singur, aș fi cel mai puternic om de pe pământ, un zeu al vieții mele, chiar un demiurg… O singură întrebare îndrăznește să stânjenească întunericul… Una singură: De ce? Răspunsul mi-ar da cheia cu care voi deschide lacătul sufletului meu mistuit de interogații: Stăpâna neagră tace… Însă nu doarme…                                                                                                                              

Regina de gheață

Merg cu pași egali, intrați în cadența picăturilor de ploaie, pe drumurile necunoscute ale unei așezări mirifice, ascunsă de temerile timpului, undeva, în Transilvania. Aripi de ceață unduiesc peste casele sașilor, concurând în eleganță cu fumul care se ridică din hornurile îndrăznețe. Oameni nu sunt, liniște este. Doar eu și taina unei așezări tăcute, două creuzete ale unor istorii necunoscute. Case și porți, biserici și poduri… Piatră, multă piatră în ziduri, pe drumuri și poate și-n sufletul meu… Duritate, trăinicie, tăcere, dar niciodată răceală…  Piatra, în nemișcarea ei, ascunde multe. Primește căldura soarelui cu încântare, iar apoi, cu generozitate, o emană. Acceptă cu demnitate frigul iernii, lăsându-se acoperită de zăpezile efemere care se mint că o vor domina.

Case și porți, biserici și poduri… Toate oblăduite de coline, ca un dans senzual al pământului, promisiune de viață eternă, jurământul asumat al frumuseții. Cerul, discretul acoperiș al vieților noastre, și-a îmbrăcat astăzi odăjdii cenușii, potolind îndrăzneala roșiatică a acoperișurilor. Înaltul ne spune povești prin umede șoapte, spălându-ne gândurile de întunecata viclenie a minții.

Pași, piatră, ploaie… Povești… A fost odată, demult, undeva pe pământul acesta, un om. Trec agale un pod curbat. Ploaia-și continuă istorisirea, însă eu acum nu o mai aud. Sunt mii de ființe aflate în calea ei, dornice s-o asculte…  Copaci, tufișuri, ape, iarbă…

Se deschide o poartă și doi oameni apar. Sporovăiala le încetează când dau cu ochii de mine, mă salută respecuos, trecând apoi grăbiți spre treburile lor. Aud limpede în urma mea – Ai văzut? E femeia în negru! De ce o fi venit aici, la noi?Și umblă așa, ca o nălucă

Da, e drept, ca o nălucă. O vedenie, o fantomă, o iluzie sau o himeră, ce altceva poate fi o femeie care pleacă din cel mai mare oraș al țării, din „civilizație“, din confort, lăsând în urmă bulevarde luminate, magazine pline, săli de teatru, parcuri, muzee, pentru a „umbla“ pe aceste drumuri, pentru a privi colinele împădurite, pentru a trece pe poduri arcuite peste ape, pentru a simți mirosul lemnului ars în sobe și al pâinii coapte în cuptoare de lut. Pentru stelele mari care apar seara pe cer, pentru pădurea care începe la capătul drumului, pentru turla bisericii pe care o vede din casa ei, pentru clopotele care bat dimineață și seara, pentru cântatul cocoșului, pentru liniștea dintre clipe?…

Femeia în negruNăluca… Prietenii fiicei mele mă numesc pe ascuns, Regina de gheață… De ce? Oare de ce? Ce nu reușesc eu să le transmit oamenilor? Cum de ei nu văd copilul uimit din mine? Cum de nu înțeleg că frumusețea lumii mă încremenește, că spectacolul vieții mă face atentă la detalii, neglijând voit superficialitatea? Cum se poate împăca Regina de gheață ori Năluca, cu soarele din sufletul meu? De ce nu văd oamenii bucuria cu care absorb fiecare undă de frumos, liniștea prin care filtrez urâtul lumii spre lumină, libertatea pe care o acord oricărei ființe întâlnite sau compasiunea ce-mi sfâșîie sufletul? Poate tăcerea?… Tăcerea mea…

Dragii mei, iubiții mei, m-am molipsit de la natură. Ea îmi vorbește fără cuvinte, iar eu trebuie s-o ascult și să învăț, fiindcă viața omului trece prea repede.

Dincolo, nu voi duce cu mine, vorbe goale… Trec prin viața aceasta peste poduri mici sau peste poduri mari, dar toate unesc două maluri, ca niște curcubee care și-au uitat culoarea, însă niciodată promisiunea legământului dintre Dumnezeu și oameni…

Trec…

Privindu-te…

Am stat faţă în faţă, cititorule! Te-am văzut! Erai frumos, cu chipul schimbător, cu ochi pierzători, de noapte ori înălţători de cer, când bărbat, când femeie, când zâmbind, când cercetând. Din direcţii diferite am venit, eu să-ţi dau, tu să primeşti, făcând schimbul dintre gândurile mele şi cugetările tale, predându-ţi decupaje cuprinse între apusul şi răsăritul soarelui, rugându-te fără cuvinte să primeşti în sufletul tău, regina-nopţii. Mi-ai luat darul, strângându-l la pieptul tău. Mi-ai zâmbit, răsplătindu-mă. M-ai luat cu tine, fără să ştii că ţi-am pus în cadoul otrăvit, parte din tainele mele, bolnave întrebări care îmi macină liniştea, lovituri în uşi care se încăpăţânează să nu se deschidă, frământări agăţate de clipele vieţii. Pulbere de necunoaştere am aşternut printre pagini, fir nevăzut de îndoială, parfum crud de răzvrătire şi încâlceală de crepuscul. Sipetul cu margini de hârtie este plin de şerpuitoare ademeniri, ascunzând o hartă pierdută, despre o insulă deţinătoare de comori. Iar numele insulei este ascuns într-o Umbră, iar drumul, singur s-a strecurat Dincolo… Deasupra pământului, între văzduhuri, în lumea transparentă a unei respiraţii de ânger, acolo unde nu mai au loc, nici măcar pădurile de argint. Dacă simţi că ai putere, vino cititorule, fără a mai deschide ochii, fiindcă văzutul a fost văzut deja. Imaginaţia are nevoie de tine, aşa cum şi tu ai nevoie de ea, ca două jumătăţi ale aceleiaşi plăceri. Simţindu-mă o fiinţă vinovată, mărturisesc că eu am sfărîmat într-un mojar de ambră, cuvintele nevinovate de nimic, provocând dezordinea ideilor, pentru a te întoarce din drumul searbăd al fiecărei zile. Privindu-te de aproape, cititorule, nu cred că am greşit…

Ana Carmen PAHOMI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 + 1 =