De ziua nașterii lui Caragiale, la 1 februarie 1852, laitmotivul rememorarilor este de regulă – și pe drept – actualitatea operei sale. Din noianul de mărturii în chestiune, mai mult sau mai puțin știute, se distinge o bijuterie, perlă a Coroanei, care este pentru presa românească gazetăria fabulosului înaintaș în ale scrisului, articolul “Ghicitoare”, apărut în “Constitutionalul” la 16/28 septembrie 1889 (semnat… Hans). Articolul n-a prea fost băgat în seama nici de exegeții cei mai meticuloși, nici de cititorul obișnuit.

Așadar, “Avem un ceasornic. E o sculă foarte veche și foarte frumoasă”. Moștenire de la părinți, pentru copiii de azi și mai departe, din copii în copii. Dar merge foarte neregulat, ne-am tot jucat cu el până i s-a stricat mașinăria. Niciun ceasornicar nu-i dă de cap și toți meșterii se sfadesc între ei căznindu-se să-i afle meremetul. Unul dintre ei, mai firoscos, zice: “Mașina asta ar fi bună, dacă roatele n-ar fi fost așezate rău de reparatorii trecuți, și dacă regulatorul n-ar fi înfipt așa de sus încât să nu poată mișca mai  bine”. După care a luat ceasul îndărătnic și, ca să scape de ploaia de sfaturi a celorlalți breslași, s-a dus cu mașinăria să o dreagă în tihnă acasă. Merge.  Dar, “ca și mai înainte, umblă alandala, și bate și mai alandala”. Drept care, “Dumnezeu doar știe câtă sudoare și avere ne costă numai ca să-l ungem, să nu se oprească de tot”. (Orice rezumat e o mică trădare, iar la un text de Caragiale un sacrilegiu.)

Întrebarea naratorului: “Ghici ghicitoarea mea: ce țară să fie asta?”. Răspunsul, tot în Caragiale. Farfuridi: “Ori să se revizuiasca, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”. Cațavencu: “Un popor care nu merge înainte stă pe loc”.

Este însă Caragiale neîncrezător în acest popor, își denigrează el neamul, așa cum a fost înfierat de politicienii timpului său care i-au închis calea la premii și Academie?

Către sfârșitul vieții, îi scria într-o scrisoare, devenită celebră, lui Vlahuță, de la Berlin: “Așadar, să nu ne mai facem inima rea și spaima gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pan-acuma dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimini. Fript cu lapte, suflă și-n brânză. N-a ajuns să cumpaneasca bine ceea ce ar fi în stare să poată cu ceea ce i se pune împotriva, și astfel încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-și îndrepteze soarta și să dispună apoi pe de-ntregul de ea – păcum e drept și păcum are să și fie odată, în fine, nu are încă destulă îndrăzneala să-și răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar, cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoare, nici de viitorul ei”.

Și exclamă, uimit: “Să se piardă neamul românesc! Auzi dumneata!” … Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarza, așa de azi pe mâine, pâna nici nu s’a ridicat înca bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?… fiindcă un mutunache maimuteste apucăturile și tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuinteze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?”.

După care, o replică tăioasă, cum numai Caragiale putea să dea: “Dar întoarcă-se Oltul și Mureșul d-a-ndărătele cătră obârșia lor în creierii Munților Ciucului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cu minte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească.”

Și atunci, de ce acest mers fără noimă, pe bajbâitelea, în jurul lui, care nu are cum duce undeva? Tot Caragiale: “Suntem un popor tânăr dar nu ușuratic, un stat mic, dar cuminte și folositor lucrării comune de ordine și de cultură a continentului.”

Zestrea istorică a românilor – ne încurajează și astăzi Caragiale, – este un atu, o șansă, o chezășie, care până la urmă ne vor așeza la locul cuvenit în Europa și în lume: avem ” una și aceeași limba (nu ca s-o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de grea; având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie – cu atât mai originală avuție cu cât este un amestec de moșteniri și de dobândiri antice, grecești, slave, orientale și altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă pecetie romanica, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor. Din această stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d-abia pe departe începe a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea este așa greu de-nțeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului românesc”, de „alterarea spiritului național”, de „pierderea românismului”!”.

Mesajul lui Caragiale către posteritatea sa românească nu este așadar în primul rând “biciuirea naravurilor și moravurilor burghzo-moșierimii” vremii sale, pe care băteau moneda proletcultistii de până mai ieri, ci încrederea în forțele și potențialitățile unui popor care e chemat – și e în măsură – să lase în urmă timpul istoric ostil și marile încercări ale trecutului, recuperând ce e valoros în patrimoniul sau, pentru a fi în pas cu epoca în care trăiește în Europa și în lume.

4 COMENTARII

  1. Pai ” timpul ostil” inca mai rezista. Poate este cazul sa lasam idealismul nationalist la o parte, Caragiale ar fi fugit precum capra de raie de mandria de a fi roman practicata astazi de populistii din politica, iar in loc sa folosim nitica ratiune si spirit analitic. Ca de asta ne-a dat Dumnezeu o minte alaturi de inima.

  2. Ca in „intelectul uni rac”, abordarea mea logica nu poate porni decat de la concluzii, apoi analiza textului si mai la urma privirea asupra premiselor intentiei exprimate. Asa ca o sa incep de la coada la cap.
    Concluzia este si una negativa dar si una profund pozitiva, anume:
    Politica exterioara, adiacent – extinsa pana la nivelul Parisului, Vienei, Petersburgului a provinciilor romanesti dinainte de Caragiale, avea la baza atat interesele istorice ale familiilor fostilor stapani fanarioti (atunci conducatori, boieri si politicieni), apatrizi „induiosati” de „neamurile” ce le-au fost incredintate (care i-au „romanizat” sau „moldovenizat”), societatea „Fratia”, „printipiile”, regulamentele organice si controlul rusesc, otomanii, garzile „craisorului muntilor” si ale lui Axente Sever. Si mai era si nevoia permanenta de „solutionare” (ca nici nu eram state), eram doar niste „proiecte” ale marilor puteri, fara statut cert, fara o organizare „definitiva” indeajuns „acceptata” (in functie de interesele acelor entitati).
    Politica interioara, urmarita atent si bifata aproape zilnic din exterior (cu mult inaintea Tratatului de la Paris) era una permisiva doar la nivelul „gandirii” si acceptarii (ca statut) ca principatele nu puteau sa se considere „auto-emanatii” ci doar niste palide „dosare” create in laboratoarele „marilor puteri” si care era, de la sine inteles ca „intelegeau” ca „a fi”, in jungla intereselor celui „mai vechi” continent inseamna (ca si la otomani) sacrificii materiale si ascultare (era aproape o religie).
    Articolul lui „Hans” a fost scris dupa inmormantarea lipsita de „glorie” (rusinos) a bardului de la Ipotesti.
    Si imi aduc aminte de acel prieten bun al lui Caragiale (pana la un „moment” dat) care precum acesta, intreba:
    „Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?
    N-o sa aflu intre-ai nostri vreun falnic juvaer?”
    si infiera cu o iluminista „trezire a E-ului proletcultist”, referindu-se la clasa politica a vremii:
    „Toti pe buze-avand virtute iar in ei, moneda calpa,
    Chintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa.”
    si tragea o concluzie (macar cat un veac de „traire”) a acestor principate, neascultate si neintelese:
    „Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
    Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
    Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
    Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,…”
    Parca citim presa de astazi (privita la modul general de la 50 de metri) numai ca valoarea acelor scrierii de demult (articole, proza, versuri), bazate pe cultura si intelegere inalta a lumii si evenimentelor abordate nu mai au (astazi) nici pe departe aceleasi motivatii si exprimari documentate si sincere (de departe, fara vreo asociere critica cu articolul de fata).
    Eu citesc selectiv. Si ma intereseaza si ce citesc si ce inteleg fiii si nepotii nostri, astazi.
    Si doresc, timid sa afirm ca „proletariatul” si „cultura” lui (in general) sunt o „afirmare” temporara si sporadica permanenta, la nivelul istoriei (nu se afla pe lista nici unui guvern), a unor „existente” ce nu mai pot fi negate in continuare.
    Lumpen – proletariatul a existat si exista de cand a fost definit el, la nivel marxist.
    Sa-i sustii „ideile” este ceea ce incercam sa facem astazi, poate intr-un mod deviant.
    Sa-l negi inseamna distrugerea natiilor si a lumii intregi.
    Perioada „luminilor” nu a fost inlocuita pana acum decat de acel „adendum” mumit „holocaust” si care (culmea) a intarit modelul „proletcultist” (exemplu: „societatea dechisa”).

  3. Pentru inceput o sa incerc cateva scurte explicitari asupra „comentariului” de mai deunazi (eram cam obosit de la drum lung):
    o „privita la modul general de la 50 de metri” (presa) – este doar o exprimare tehnica, cu referinte „la” si „in plan”, in care examinatorul priveste lumea de sus si (in functie de scara) apropie sau indeparteaza planul pentru a-si intregi cunoasterea;
    o „”afirmare” temporara si sporadica permanenta”” – este un conflict in sensul termenilor dar eu voiam sa spun (ca si concluzie singulara, probabil) ca „proletariatul” in general sau mai rau, „lumpenul” nu au fost „eradicate” niciodata din perioada „luminilor” si pana astazi, si anume ca ele exista, mai putin in lumea europeana vestica, dar chiar si acolo isi fac simtita prezenta;
    o cele ce au urmat referitoare la „idei exprimate deviant”, „luminile”, „holocaustul” si „societatea deschisa” aveau (in exprimarea lor schematica) radacini in filozofiile necontestate (prin ceva superior si similar) din vremurile „si mai moderne” care, in afara unor „retete usoare”, cei ce au urmat nu au avut vointa sau puterea de a schimba (in nou sens) radacinile idealismului lui Fichte, idealismul critic, adus in lumea reala al lui Kant sau chiar „socialismul stiintific” al lui Marx (aici socialismul avand sensul de societate, gandirea, intelesurile si actiunile ei, ca stiinta a oamenilor); referitor la „holocaust”, nonsensul „filozofic” ne inunda (si numai pentru ca martiriul, in sine, nu poate reprezenta o teza, el a fost prezentat deja si a creat o noua religie semita) iar exprimarile actuale din „societatile deschise” pornesc la drum dintr-o „agora revolta”, ancorata intr-o ideologie contestatara si aflata la baza gandirii si exprimarii umane, un pic educata de presa directionata dar, ideologic, pozitionata in sfera nihilista (de tip proletcultist), ca „solutie finala” in „noua problema” a sistemelor economico – sociale; ideile societatilor de astazi, exprimate „deviant” reprezinta aceleasi dorinte si trairi inalte, paralele acelui moment de distrugere a relatiilor feudalo – burgheze si de afirmare a libertatii individuale, astazi dublate si de accesul mai facil (dar nu major) la „bunul” dorit (o parte mica, mare, in functie de „ursitoare” se „trezeste” in viata la fel ca acei „copii saraci si sceptici ai plebei proletare”:
    „Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul o lumină
    Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
    Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
    Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
    Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.”
    Continuand incercarea de aseara as indrazni o „interpretare” paralela.
    „Biciuirea naravurilor si moravurilor burghezo – mosierimii” este intradevar un indemn / atac primitiv cu „iz” ideologic estic – socialist (ma feresc sa utilizez notiuni iluzorii sau „de poveste”, precum „comunismul”) si destul de limitat ca spectru al analizei generate.
    Si inteleg „naravurile” personale ca forma superioara de exprimare a potentei individuale, influentata ca sens si valoare, in primul rand materiala, de decaderea „moravurilor” colective (cresterea accesibilitatii) intr-o Europa in care (iata) unele state au sarit etape importante in dezvoltarea lor mentala sau sociala.
    Ce faceau atunci aceste state era o permanenta repetite colectiva asemanatoare cu „arta reprezentatiei dinainte gandite si despre improvizatie” a lui Perrucci. Iar „exprimarile” erau si ele aduse la un nivel care se dorea „reprezentatie” dar care de multe ori ajungeau „improvizatie”.
    Aveau legatura cu impartirea „lumii importante” si impunerile estice. Iar astazi au legatura cu reimpartirea aceleiasi lumi peste care a venit (neanuntat) si China.
    Burghezo – mosierimea de atunci este identica cu cea de astazi. Pentru ca „mobilizarea” sistemica avea / are aceleasi „motivatii si idealuri”:
    „…Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
    Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,…”
    Sa incercam insa sa cuantificam ce intelege poporul „vox populi” european (inclusiv cel roman), integrat, calculat si verificat:
    o varsta a treia se uita atent si voteaza doar ce-i transmite (ca mesaj) stabilitate politico – economica si siguranta nationala pentru copii si nepoti, conservatori (ca nu mai e` timp) si fara exhibitii post – liberale (adica minus pentru interesele burghezo – mosieresti);
    o varsta de mijloc vrea (pentru ei si copii lor) stabilitate politico – economica si siguranta nationala dar si nivel de trai, predictibilitate, diversitate de optiuni, acces la orice nivel, discretie, valorizare si respect (adica minus pentru interesele burghezo – mosieresti);
    o varsta intaia, frumoasa, vesela, „crocanta”, „frapanta” (forma care exclude la modul viril, continutul ideatic) se afla intr-un continuu „default” cu realitatile astringente, care-si doresc fizic si mental: distractie, indiscretie, popularitate, superficialitate, vanitate, interconectabilitate si intersanjabilitate, intimitate, lipsa de idei, grup (ca sa-si revina), dorinte, neputinte, cainte usuratice s.a.m.d. (adica plus pentru interesele burghezo – mosieresti).
    Adica sa inteleg ca „varsta intaia” este cam „anti` varsta „a doua sau a treia” si in totala „sinergie” cu „interesele burghezo – mosieresti?
    Dar nu cumva interesele burghezo – mosieresti s-au cantonat intr-o „zona sigura” precum „varsta intaia” care nu cere mai nimic si doar executa?
    Asa cum se respecta creatia tot asa trebuie „respectata” si post creatia ca` nasterea fericita aduce dupa ea incet, incet calvarul existential (pentru majoritate) dar nu si pentru „burghezo – mosierime”.
    „Azi, cand fraza lustruita nu ne poate insela,
    Astazi altii sunt devina domnii mei, nu este-asa?”
    Sunt un biet observator defazat iar ce … nu vreau sa fie „retinut”. Dar imi vine in minte replica fiului caminarului „roman” Eminovici:
    „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punand mîna pe ei,
    Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
    Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
    Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”
    Inchei astazi, multumindu-va pentru tema articolului. Se pare insa ca timpul si nu omul este masura tuturor lucrurilor. Am „reusit” cu greu sa ma descurc (superficial) in hatisul de sensuri al concluziilor articolului. Maine, poimaine sau cand timpul „hapsan” imi va permite voi intra in superbul text al lui „nenea` Iancu”.

  4. Scuze. Am fost in desertul Nevada (din Sibiu) si am studiat influenta avioanelor F16 asupra scorpionilor (ca zodie). Am revenit (iarasi dupa drum lung) si mi-as dori sa reinnod (dupa o saptamana) relatia personala cu acest articol bun dar ramas neterminat (pentru mine), cel putin din punctul de vedere al aprecierii sensurilor din „zicerile” lui „nenea Iancu” sau deprecierea timida a intelesurilor actualizate care (rastalmacite) ne pun cu burta pe mine antipersonal (sub zapezi de doi metri), ne „incheaga glasu-n gura ca` sangele-n taietura” si ne fac atat` – mult` rau, nu cat dorim noi in fata grupului de pa Instagram dar oricum, semnificativ (national – personal) la nivelul „urechii muzicale” dar mai ales a sonorizarii, acusticii si a publicului „prezent in sala”.
    Cu mare drag, daca sunteti de acord, voi continua ce am inceput acum o saptamana.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 + 7 =