A smulge din rădăcini un copac este o crimă… A deporta un om este o condamnare la mai multe morți, o teribilă pedeapsă care se mulează pe diferite planuri. Această măsură represivă aplicată pe criterii politice, bulversează, umilește și dizolvă personalitatea celui osândit.

A-l alunga din casa, familia și locul în care a trăit, a-i reteza orice relație cu cei apropiați, a-i lua practic dreptul de a fi, de a exista în propria lui viață, echivalează cu omorîrea lui ca individ în societate. Efectele surghiunului sunt devastatoare, transformând omul într-un animal încolțit care trebuie să se adapteze cu rapiditate unui mediu nou, ostil, periculos. Din punct de vedere psihologic, frângerea unui individ prin deportare, duce la o reală selecție naturală care-l va transforma ori într-un etern timorat, ori într-un rezistent înrăit. Din ambele variante rezultând un asocial, deportarea se dovedește a fi o metodă inumană și inutilă. Consecințele sunt grave, iar când vorbim de o deportare în masă, cuvintele devin de prisos. A încolona copii, bătrâni, femei, bărbați, dându-le doar șansa de-a mai privi o singură dată înapoi spre viața lor, provoacă şocuri emoționale fără leac, lacrimi ascunse în ochi pustii, întrebări fără răspuns, pământ fără Dumnezeu…

Emoțiile violente n-au fost niciodată rezolvări, alungarea unui individ sau a unei comunități n-a dus nicicând la curățarea societăților de cel mai nociv factor – cel al răutății…

Deportarea este una din cele mai flagrante încălcări a drepturilor omului, atentând la demnitatea individului, acesta fiind celula de bază a societăţii. Dislocarea brutală din habitatul său este un abuz grav al puterii despotice, ajunsă într-un stadiu morbid al dezumanizării.

Pe lângă nesocotirea dreptului de proprietate şi pe lângă afectarea pe cale de consecinţă a altor drepturi elementare, deportarea este o tulburare violentă a întregii existenţe familiale, impietând efectiv asupra libertăţii – calitatea definitorie a fiinţei umane.

Înţeleasă ca o capacitate de mobilizare, voința nu este altceva decât orientarea conştientă a omului, în vederea realizării unor scopuri, iar procesul de voinţă, ca activitate conştientă, specific umană, este strâns corelat cu existenţa omului în societate. Întrucât se realizează în colectivitate, el reprezintă o interiorizare a imperativelor social-morale.

Psihologia consideră voinţa, ca o capacitate a omului de a-şi propune scopuri şi de a-şi le realiza, pe calea unor activităţi care implică învingerea anumitor obstacole, prin punerea în functiune a resurselor sale psihice şi morale. Voinţa este capacitatea omului de a-şi planifica, de a-şi organiza, de a efectua şi de a-şi controla activitatea, în vederea realizării scopurilor.

Or, samavolnicia unei deportări constă tocmai din nesocotirea brutală o voinţei unui individ sau a unui grup social, începând de la o familie şi terminând cu o populaţie, călcând în picioare prin barbaria arbitrariului orice legislaţie.

Într-o accepţie pur filosofică, la nivelul universalului, libertăţii îi corespunde, de fapt, noţiunea de spontaneitate. Termenul de libertate rămâne circumscris în sfera antropologicului, fiind rezervat, de obicei, pentru libertatea omenească. În realitate, între spontaneitate şi libertate nu este o diferenţă de natură, ci doar una de grad. Desigur, libertatea omului în societate este relativă, datorită limitărilor pe care apartenenţa la colectivitate le aduce inevitabil libertăţii individului.

Considerând libertatea ca o posibilitate, ea poate fi generalizată ca un atribut al tuturor fiinţelor, libertatea omenească rămânând doar un caz particular.

Însă în mulţimea fiinţelor, fiecare dintre ele este limitată, în stările ei de manifestare, de către celelalte, aceasta echivalând cu o restrângere a libertăţilor.

Dacă o fiinţă oarecare n-ar fi în nici un chip liberă, ar însemna să nu mai fie ea însăşi, ar însemna să fie „celelalte“,  adică, n-ar mai avea în ea însăşi raţiunea ei de a fi, ceea ce, în fond, ar însemna că n-ar mai fi nicicum o fiinţă adevărată.

Libertatea este o consecinţă a unităţii fiecărei fiinţe, respectiv, unitatea fiinţei este principiul libertăţii. Rezultă că o fiinţă particulară va fi cu atât mai liberă, cu cât va participa mai mult la unitatea Fiinţei universale. Cu alte cuvinte, cu cât va avea mai multă unitate în ea însăşi (cu cât va fi mai unitară sau cu cât va fi mai mult „una“), cu atât va fi mai liberă. Desigur, s-a glosat mult asupra finelor disociaţii între unitate, unime, unicitate şi singularitate

Oricum, nu complexitatea constituţiei unei fiinţe o face mai mult sau mai puţin liberă, ci caracterul acestei complexităţi, după cum este ea mai mult sau mai puţin unificată.

Definiţiei libertăţii ca absenţă a constrângerii i se poate obiecta forma negativă, dar constrângerea fiind o limitare a libertăţii – deci, o veritabilă negare – absenţa unei negaţii este, în fond, pozitivă.

Abuzuri majore – precum deportarea – sunt posibile deoarece vremelnnic, graţie monstruozităţilor produse de supraorganizare, anumiţi oameni se simt investiţi puteri discreţionare, dispunând arbitrar de viaţa celorlalţi.

În ignoranţa sa, omul modern – fiinţă individuală care se ridică în faţa Creatorului, revendicându-şi nişte drepturi iluzorii – nu înţelege că individualitaea nu-i decât o modalitate – una dintr’un număr indefinit – ale uneia şi aceleiaşi Fiinţe. De fapt, nici nu există prăpastie sau soluţie de continuitate (adică, o discontinuitate) între Creator şi creatură. Este doar o Realitate unică care îşi manifestă posibilităţile sale, la toate nivelurile Universului, la fel cum este un eu individual şi un Sine, de la care i se trage întreaga sa realitate, de care nu e despărţit decât în mod iluzoriu. Asta deoarece toate posibilităţile care se manifestă în mod distinctiv, prin fiinţele individuale, sunt conţinute principial şi sintetic în Sine; topite, dar nu contopite, după cum spunea Meister Eckhart.

În conformitate cu doctrina Eliberării hinduse sau cu aceea a Identităţii Supreme sufiste, Existenţa e una în principiul ei, iar toate fiinţele actualmente în stare individuală şi lipsite de această conştiinţă individuală, pot şi trebuie să se reintegreze în Principiu, care nu este altceva decât obârşia şi finalitatea lor; într’un cuvînt – Realitatea ultimă.

După cum glăsuia formula Sfîntului Ioan: – Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va făce liberi (8/32), conştiinţa pe care o are despre unicitatea Existenţei, îi permite omului să vadă toate lucrurile sub speciae aeternitatis şi să se determine, ca sine şi drept conştiinţă de sine.

Conştiinţa nu poate fi ea însăşi un obiect al conştientizării… Atunci când ne concentrăm asupra conştiinţei, cu intenţia de a vedea distinct ce este ea, nu rămânem decât cu un gol în faţa noastră.

Scopul propus omului este efectiv eliberarea de individualitatea sa, de eul său (de experienţa psiho-mentală a eului, cum spunea Mircea Eliade), pentru a ajunge la Sinele său veşnic, iar nu să-şi adore propriile limite, confruntat fiind cu falsele probleme ale orgoliului şi ale umilinţei, care, de altfel, nici n’ar putea exista una, fără alta, ele întreţinându-se reciproc.

Aceasta este raţiunea de a fi a feluritelor căutări spirituale, pe care au întreprins-o oamenii de pretutindeni şi din toate timpurile, cei „eliberaţi“ pichetând drumul, pentru cei care le vor urma.

Dacă se ajunge la eliberare, urcând din treaptă, în treaptă, deportarea devine zadarnică, iar teroarea opresorilor superfluă…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

7 + 9 =