Nu demult, prin vârtejurile vieţii mondene, care vântură feluriţi oameni cu bucuriile lor simple, un tânăr dar deja celebru interpret de manele mărturisea că ultima sa petrecere (n-am înţeles prea bine: botez? recepţie? bairam?) a costat două milioane de lei noi. „Circa două” a precizat vocea modestiei. S-a făcut puţintică linişte în jur şi chiar becurile iluminatului stradal au pâlpâit uimite. Nu pentru mărimea cheltuielii, căci nunta prinţului moştenitor al Olandei, de pildă, o fi costat mai mult de două milioane de lei. Dar băiatul cu manelele nu era totuşi prinţul moştenitor al Olandei, deşi prin părţile noastre îl bate lejer la popularitate.

Unul din martorii senzaţionalei afirmaţii (că s-a strâns puhoi de mulţime, vă daţi seama, şi l-au rugat toţi să repete), o femeie în toată firea din multe puncte de vedere, s-a clătinat o clipă şi pe un ton şovăitor a întrebat: „Două milioane? Da’ ce-aţi mâncat, frate?” La care „frate”, cu multă bunăvoinţă (căci aşa sunt cei care mănâncă de două milioane faţă de cei care, lihniţi, ar mânca de două milioane – binevoitori) a răspuns deştept: „Tot ce s-a inventat”. „Şi tancuri?” n-a găsit femeia un exemplu mai potrivit.

Astfel, atmosfera s-a înveselit brusc. Una e să stai la taifas cu nişte inşi scofâlciţi, care-au petrecut Revelionul în bucătărie, cu pâine prăjită şi ceai (chiar, având în vedere nivelul de trai al celor mai mulți, e foarte probabil că bairamurile cu pâine prăjită şi ceai s-au inventat pe la noi), alta e să-l vezi în carne şi oase pe seamănul tău care-a mâncat şi-a băut de două milioane.

În primul caz, te ia aşa, un leşin, ca şi cum foamea interlocutorilor ţi s-ar transmite şi ţie, ascultătorului. Tristeţe mare… În cel de-al doilea caz, numai povestindu-ţi-se că s-a mâncat de două milioane de lei te şi cuprinde mulţumirea. Ca în istorioarele cu sărmani care ronţăie un covrig, cu ochii închişi, închipuindu-şi că e piept de curcan.

Fireşte că, după atâta vorbă, toată lumea din jur s-a simţit deodată sătulă. N-a trecut mult şi s-a lăsat cu dansuri şi cântece. Manelistul a preluat conducerea. De la înălţimea amvonului său de manele ne-a ţinut o predică binemeritată: „Când ai bani şi n-ai valoare, omule nu te da mare, că viaţa e ca o scară, te urcă şi te coboară…” Pe dânsul l-a urcat, vezi bine.

De obicei, când e vorba de vreun bal de binefacere, opinia publică înfierează, cam nervoasă, luxul sfidător, risipa de mâncare, toaletele deocheate, zâmbetele neruşinate ale invitaţilor. Nu suntem adepţii unor astfel de reacţii şi ne-am bucurat că după plecarea manelistului cu cheful de două milioane n-a fugit nimeni să-l critice, nici măcar n-au aruncat după el cu un retevei. Lumea şi-a dat seama că ăsta merită.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 3 =