În timp ce Europa se afla în primele zile ale Renașterii, în America existau imperii care aveau mai mult de 60 de milioane de oameni. Dar primul contact cu europenii, din 1492, a adus boli în America care a devastat populația nativă, iar prăbușirea agriculturii care a urmat a fost atât de semnificativă, încât e posibil să fi dus la o răcire a climei planetei.

Numărul de oameni care trăiau în America de Nord, Centrală și de Sud la sosirea lui Columb reprezintă o enigmă pe care cercetătorii încearcă să o rezolve de decenii. Spre deosebire de Europa și China, nu s-au păstrat date privind dimensiunile societăților indigene din America înainte de 1492. Pentru a aproxima mărimea populației, cercetătorii se bazează pe primele mărturii ale martorilor oculari europeni și pe date disponibile după stabilirea regulilor coloniale, cunoscute sub numele de „encomiendas”. Acest sistem de impozitare a fost însă stabilit abia după ce epidemiile europene au devastat Americile, așa că nu ne spune nimic despre dimensiunea populațiilor pre-coloniale.  Este posibil ca mărturiile primilor coloniști europeni să fi supraestimat dimensiunile așezărilor și ale populației locale, pentru a face publicitate bogățiilor noilor terenuri în faţa sponsorilor lor feudali din Europa. Dar prin respingerea acestor afirmații și concentrându-se asupra înregistrărilor coloniale, au fost publicate la începutul secolului al XX-lea estimări care vorbesc de o populației foarte mică.

Pe de altă parte, ipoteze privind, de exemplu, proporția populației indigene care era obligată să plătească tribut sau rata deceselor – au condus la estimări extraordinar de ridicate.

Studiu efectuat de Alexander Koch, Chris Brierley, Mark Maslin şi Simon Lewisl clarifică dimensiunile populațiilor pre-columbiene și impactul lor asupra mediului lor. Prin combinarea tuturor estimărilor publicate privind populațiile din întreaga Americă, găsim o populație probabilă a populației indigene de 60 de milioane în 1492. Pentru comparație, populația Europei la acea vreme era de 70-88 milioane, răspândită pe o suprafaţă reprezentând mai puțin de jumătate din teritoriul american.

O bună parte a populației pre-columbiene s-a susținut prin agricultură; există dovezi arheologice solide privind existenţa unei agriculturi prin incendiere (procurarea de teren agricol prin arderea vegetaţiei / pădurii), câmpuri terasate și grădini individuale.

Cunoscând cât de mult teren agricol este necesar pentru a susține o singură persoană, se pot face estimări privind mărimea populației. S-a constatat că 62 de milioane de hectare de teren, aproximativ 10% din suprafața de teren din Americi, erau folosite în cadrul fermelor sau cu o altă utilizare atunci când a sosit Columb. În comparație, în Europa 23%, iar în China 20% din teren era folosit de oameni la acea dată.

Acest lucru s-a schimbat în deceniile după ce europenii au început să pătrundă pe insula Spaniola în 1497 – acum Haiti și Republica Dominicană – și pe continent, în 1517. Europenii au adus rujeola, variola, gripa și ciuma bubonică peste Atlantic, cu consecințe devastatoare asupra populațiilor indigene. Estimarea cercetătorilor este că au murit circa 56 de milioane de oameni până la începutul anilor 1600, ceea ce înseamnă 90% din populația indigenă pre-columbiană și aproximativ 10% din populația globală la acea dată. Nu există nimic asemănător în istoria umană, în raport cu populația globală. În ce-l De-al Doilea Război Mondial au murit circa 80 de milioane de oameni, mai mulţi în cifre absolute, dar reprezentând 3% din populația lumii.

O cifră de mortalitate de 90% este extraordinară și depășește epidemiile similare, inclusiv ciuma neagră din Europa – care a dus la o pierdere de 30% din populația Europei. O explicație constă în faptul că mai multe valuri de epidemii au lovit sistemele imunitare ale indigenilor, care au evoluat izolat de populațiile euroasiatice și africane timp de 13.000 de ani. Populaţiile americane de la vremea respectivă nu fuseseră niciodată în contact cu agenții patogeni adus de coloniști, creând așa-numitele epidemii de „pământ virgin”. Persoanele care nu au murit de variolă, au murit din cauza următorului val de gripă. Cei care au supraviețuit gripei, au cedat rujeolei. Războiul, foametea și atrocitățile coloniale au făcut restul.

Această tragedie umană a însemnat, printre altele, că pur și simplu nu mai erau destui oameni pentru a lucra câmpurile şi a defrişa pădurile. Fără intervenția umană, zonele afectate anterior de activitatea umană au revenit la starea lor naturală, absorbind carbonul din atmosferă. Extinderea acestei regenerări a habitatului natural a fost atât de vastă, încât a îndepărtat suficient CO2 pentru a duce la răcirea planetei. Temperaturile mai scăzute au determinat reacţii în ciclul carbonului, care a eliminat din atmosferă chiar mai mult CO2, cum ar fi mai puțin CO2 eliberat din sol. Aceasta explică scăderea CO2 de la 1610, observată în gheața din Antarctica, rezolvându-se astfel enigma cu privire la motivul pentru care întreaga planetă s-a răcit pentru o perioadă scurtă în anii 1600. În această perioadă, iernile severe și verile reci au provocat foamete și revolte din Europa până în Japonia. Temperatura globală a scăzut brusc, odată cu dispariţia celei mai mari părţi a populaţiei Americilor.

Lumea modernă a început cu o catastrofă de proporții aproape inimaginabile. Cu toate acestea, este prima dată când Americile au fost legate de restul lumii, marcând începutul unei noi ere.

Acum știm mai multe despre amploarea populațiilor pre-europene americane și a mortalităţii extreme care a făcut ca multe dintre ele să dispară. Acțiunile umane la acea vreme au provocat o scădere a CO2 atmosferic, care a răcit planeta cu mult înainte ca civilizația umană să fie preocupată de ideea schimbărilor climatice.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

8 + 7 =